"You get a strange feeling when you’re about to leave a place...like you’ll miss the person you are then, at that time and that place." (Azar Nafisi)
Cum era proverbul cu socoteala? Cea de acasă nu se potrivește cu cea de la fața locului? Ei bine, noi am probat-o de mai multe ori pe pielea noastră în călătorii și Dolomiții au reprezentat o astfel de încălcare a planului inițial. Când vremea bună s-a întâlnit cu dorința de a mai sta pe ferratele și pe crestele munților din nordul Italiei rezultatul nu putea fi decât unul singur: prelungirea statului în fereastra de pietroși cu...încă o zi, pentru că nu ne întâlneam așa des cu o ocazie ca aceea! Spontan gândit și trecut rapid la fapte! Am răsfoit cartea cu trasee, am discutat mai multe variante și am ales o zonă în care nu mai fost, cu o via-ferrata de dificultate 2 A, care ne ducea către Piz da Cir, la 2.520 m. Urma să mai fim montaniarzi de Dolomiți pentru a 7-a zi, așa că bucuria ni se conjuga cu intenția de a savura din plin ultimul nostru traseu!
Am mers spre Passo Gardena, am luat telescaunul către Dantercepies și de acolo am căutat traseul. O bucată de cărare ne-a adus în dreptul unei bifurcații de unde marcajul nostru roșu a continuat pieptiș spre stânga, urmând ca la coborâre să venim prin partea cealaltă și să închidem bucla. Nu mă așteptam deloc să fie atât de abrupt și de solicitant până la intrarea în via-ferrata! De vreo câteva ori, la niște stânci, chiar am avut probleme de abordare a colțurilor, dolomita fărâmată pe panta înclinată făcând ca puținul control pe care îl aveai să se reducă drastic. Silviu a fost mai stăpân pe situație, m-a ajutat acolo unde mi se părea că nu am cum să trec mai departe, iar o dată chiar m-a tras pe stâncă, pentru că nu reușeam să ajung cu picioarele la o priză rezonabilă. După traseele mult mai expuse pe mult mai înalții Piz Boe, Torre di Toblin și Tofana di Mezzo am abordat Piz da Cir ca pe un traseu relaxant, fără piedici prea mari, doar că, la fața locului, lucrurile au stat diferit. Ce am învățat în ultima zi de Dolomiți 2015? Niciodată, dar absolut niciodată, nu subestima muntele, nu îl trata copilărește, căci nu înălțimea îl face să fie ceea ce este, ci măreția! Pentru mine, munții sunt așa un mentor de viață încât sunt de acord că "My voyage of discovery will be filled with adventure and mountains! They are by far the best catalysts I know well off to make a journey worthwhile and especially to inspire answers to questions I never thought to ask. Keep eyes on the stars and feet on the ground!" (Sergiu Jiduc).
Via-ferrata ne-a plăcut la nebunie!! A fost expusă pe multe porțiuni, mai ales pe unele muchii, și a traversat chiar bucăți de perete aproape vertical, dar ne simțeam energizați și plini de încredere în forțele noastre după 4 ferrate parcurse în zilele anterioare. Priveliștea de la înălțime a fost peste așteptările noastre: șoseaua se vedea făcând zig-zag-uri sub ochiul vigilent al celor două regimente de munți aflate față în față, de-o parte și de alta a drumului brazii de un verde tăciune contrastau cu pajistea deschisă la culoare, iar motocicliștii spărgeau liniștea prin motoarele lor care forțau serpentinele din pas. Numărul mare de ferratiști din fața și din spatele nostru ne demonstra că ne aflam pe un munte destul de circulat, preferat de începători sau de cei care abia ajunseseră în zonă și voiau un traseu de încălzire a mușchilor.
Aproape de vârf am dat peste un grup de americani vorbăreți veniți tocmai din California! Erau puțin copleșiți de anvergura unei ferrate realizate la fața locului, pe pantele lipite de piept, nu crezuseră că traseul avea să fie așa de expus și ne-au întrebat dacă celelalte ferrate de prin alte grupe de munți erau mai ceva ca aceea. Am preferat să îi sfătuim să descopere singuri Dolomiții, să se lase surprinși de minunile lor și să nu se ghideze prea mult după impresiile altora, pentru că stâncoșii aceia aveau un mod de adresare pentru fiecare călător. În schimb, era necesar să se informeze temeinic înainte de a intra pe vreo via-ferrata căci nu era de glumit cu ele și detaliile tehnice aveau să îi lămurească în privința gradului lor de dificultate! I-am asigurat că spectaculosul abia începea și că, dacă vremea avea să fie de partea lor, nu aveau să regrete că au ales să traverseze un ocean pentru a veni la munții aceia dătători de dependență!
Pe vârf a fost cam strâmt! Încăpeau doar 3-4 oameni și trebuia să aștepți să se elibereze locul pentru a ajunge la 2.520 m, aproape de crucea albă de lângă vârf. Am stat cuminți și am așteptat eliberarea vârfului de către o familie de germani, timp în care am vorbit cu americanii, ne-am hlizit ascultându-le accentul și curiozitățile legate de lumea europeană și am realizat pentru a mia oară cât de frumoase și spontane sunt întâlnire oamenilor cu alți oameni la munte. Imediat ce am ajuns pe vârf, ne-am țuguiat gurile până la urechi de încântare, pentru că eram fericiți din două motive bune: am încheiat a 5-a via-ferrata în 6 zile de Dolomiți (într-o singură zi nu ne-am cocoțat pe munte, când am fost la turcoazul Lac Sorapiss!) și am luat o decizie extrem de bună prelungindu-ne șederea în zonă cu încă o zi. Eram ghiftuiți de prea-plinul revărsat de Dolomiți peste noi, ne-am simțit răsplătiți pentru răbdare și nu ne-a încercat vreun sentiment de regret că părăseam zona pentru că urma să ne îndreptăm spre Elveția, unde ne aștepta un alt etaj de munți! Situația avea să se schimbe la Lacul Como, dar...să nu anticipez!
Coborârea s-a făcut prin interiorul munților, prin falia dintre două vârfuri, pe un traseu simplu, dar doldora de pietre sfărâmicioase. Trebuia să mergem încet ca să nu deranjăm pietrele din somnul lor să nu se ducă în capul celor din fața noastră! Am înaintat lent, cu multă precauție, pentru că eram precedați de o familie cu două fete și nu voiam să antrenăm vreo dislocare de roci. Ne era destul de cald și bănuiam că nu avea să întârzie să își facă apariția vreo ploicică de răcorire a atmosferei, pentru că era cam sufocantă!
"...the only people for me are the mad ones, the ones who are mad to live, mad to talk, mad to be saved, desirous of everything at the same time, the ones who never yawn or say a commonplace thing, but burn, burn, burn like fabulous yellow candles exploding across the stars..." (J.Kerouac), iar nebunia de a te ține scai de pasiunile și de lucrurile care te fac să se simți viu nu poate decât să te aducă mai aproape de viața care îți pulsează în vene și pe care o ignori în rutina zilelor obișnuite. Viața aceea se găsește pentru noi la înălțime, cu un rucsac în spate, cu bocanci în picioare, cu ochii de gură-cască ca parte din echipamentul obligatoriu, gata să ne lăsăm epuizați de efortul de a merita să ajungem la frumusețea aceea care te vindecă de cele inutile și de cele meschine, care te botează mereu cu o nouă lumină de înțelegere a lumii, care te determină să (te) asculți și să prețuiești descoperirile din natură și din tine însuți. Pentru noi, Dolomiții au intrat pe lista locurilor montane de genul acasă, și ne-am promis că vom reveni cât de des vom putea să îi cotrobăim sertarele, curioși ca niște copii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu