4 august 2015 - ITALIA - DOLOMIȚI (V) - via ferrata TOFANA di DENTRO (3.238 m)

"Călătorule, nu există drumuri! Drumurile se fac pășind!" 

(proverb spaniol)

"The harder I work, the more luck I seem to have." (Thomas Jefferson) - după incursiunea de 12 ore în zona grupei montane Sella, pe via ferrata Vallon și pe Piz Boe, la 3.152 m, am ajuns rupți de oboseală la cort, am dormit neîntorși, cu mușchii picioarelor pulsând de la atâta efort și cu mintea invadată de imaginile adunate peste zi. Ne-am trezit târziu, am lenevit o bucată de vreme și, când am constatat că soarele era deja la datorie, promițând o felie de cer senin, excelentă pentră o nouă aventurare pe creste, am uitat de nevoia de a ne reface forțele și am trecut la căutarea unui tricou netranspirat pentru a pleca din nou pe o via ferrata. Silviu avea o restanță din 2013 (și eu o datorie!) cu Tofana di Dentro, așa că a propus să mergem pe ea pentru că era aproape, nu pierdeam mult timp cu drumul de acces și ar fi bifat împlinirea unui vis mai vechi. Eram convinsă așa și așa să mergem pe via ferrata dintre Tofana di Mezzo și Tofane di Dentro, pentru că cele trei Tofane (mai era și Tofana di Rozes la doi pași de ele!) mi-au făcut impresia unor vârfuri tare morocănoase, obișnuite să își adune fustele de nori în doi timpi și trei mișcări și să îți reteze entuziasmul de a te cocoța pe ele. De multe ori în 2013 și în anul acesta, în 2015, pe munții din jur vârfurile erau profilate pe un albastru lacrimă, în timp ce pe Tofane îngrămădeala de cețuri și de nori era în toi!     

Am ajuns la telecabină în jurul orei 11 pe o căldură infernală. L-am lăsat pe Uliul Negru în parcare, unde avea să fiarbă în sucul propriu până ne întorceam noi, și am plecat spre înălțimi cu kit-urile de via ferrata în rucsaci. Față de prima dată când am fost în zona Tofanelor la înălțime și am găsit multă ceață și nori cam înnegriți de supărare, a doua oară am prins o buclă mult mai norocoasă: norii se franjurau călători pe toți munții din preajmă, erau situați convenabil deasupra vârfurilor și se jucau de-a v-ați ascunselea cu umbrele lor profilate pe dolomita întreruptă de petice de zăpadă, de lacuri înghețate sau de păduri negre de verzi de pe poale. Astfel de imagini te hipnotizează pe moment și apoi te urmăresc în continuu, aproape te bântuie după ce cobori înapoi la civilizație, se țin scai de tine ca să se asigure că te vei întoarce sau că le vei face perechi mergând pe alți înăltoci. Ne-am echipat corespunzător, ne-am pus căștile pe cap, am verificat carabele și am intrat în traseul de via ferrata către provocatoarea Tofana di Dentro!      

Fiind un traseu de dificultate 2 B, știam cam la ce să ne așteptăm! Singura noastră problemă era încadrarea în timp: voiam să ajungem pe vârf și să ne întoarcem până la momentul plecării ultimei telecabine ca să nu fim nevoiți să coborâm de la peste 3.000 m la 1.224 m, altitudine la care era situată Cortina d'Ampezzo. Avuseserăm cu o zi înainte un astfel de maraton și nu ne doream să îl dublăm chiar așa de repede! În consecință, am parcurs traseul cu un ochi pe ceas și cu altul la cablurile întinse și fixate zdravăn de munte, iar când ne trăgeam sufletul sau făceam câte o poză admiram toate priveliștile din jur!

Ne-am simțit excelent făcând via ferrata Tofana di Dentro, care s-a dovedit a fi extrem de circulată și numai bună de folosit pentru inițierea în tainele unui astfel de tip de traseu montan. Am trecut zâmbind pe lângă oameni veniți din țări diverse, pe lângă copii însoțiți de familii sau pe lângă bătrâni solitari, dar am fost și întrecuți de alergăreți care parcurgeau drumul complet relaxați, fără nicio asigurare, de parcă erau la o plimbare obișnuită în parcul din spatele casei! Chiar glumeam cu Silviu că probabil se duseseră pur și simplu de pe o Tofana pe alta ca să verifice dacă temperatura era aceeași!

Cețurile răzlețe ne treceau pe lângă urechi și trăgeam cu ochiul la Cortina d'Ampezzo prin ferestrele de claritate, simțindu-ne încălziți, energizați și extrem de veseli! Am mers cu grijă pe creasta îngustă și străjuită pe ambele părți de prăpăstii considerabile, iar atunci când mă lua cu amețeli uitându-mă la hăurile căscate sub pereții pe care îi escaladam îmi aminteam regula mentală Pas cu pas!. Cu cât mă confrunt mai mult cu astfel de situații, cu atât ajung să mă simt mai confortabil în ele, să mă bucur integral de experimentarea lor, să reduc din procentul de frică sabotoare de stare bună, iar acest fapt nu ar fi posibil fără încurajarea venită de la Silviu, fără ghiontul lui bine intenționat de a încerca să îmi înfrunt fricile și scenariile de precauție, care erau bune până la un punct, dar paralizante de la un punct încolo!

Cățărarea ne-a priit și via ferrata s-a ridicat la înălțimea faimei pe care o avea! Cablurile și cuiele fuseseră schimbate și nu aveai cum să nu te simți în siguranță: trebuia doar să fii atent la pași, la mutat carabele, la cei cu care te întâlneai la coturi și la porțiunile din față! De pe Tofana di Mezzo am coborât cam 170 m în șaua dintre vârfuri și i-am urcat la loc pentru a ajunge la 3.238 m, trecând pe lângă câteva locuri rămase drept relicve de război, presărate cu sârmă ghimpată și cu stâlpi din metal sau din lemn răvășiți de vânt. Adevărul era că poziționarea Tofanelor a putut fi ușor folosită drept punct strategic militar datorită deschiderii lor către toate văile și munții dimprejur, pe o rază destul de mare și, cum italienii au încercat mereu să conserve mărturii rămase din firul istoriei, nu era de mirare că le găseam și pe acolo. 

Pe vârf, pe Tofana di Dentro, la 3.238 m, era o liniște semeață, dar Silviu a deranjat-o cu un strigăt de happy-mountain-man pentru că și-a bifat în sfârșit primul traseu ratat din Dolomiți și m-a avertizat hlizit că urma al doilea: Torre di Toblin! Mai aveam încă două restanțe - Monte Paterno și Piz da Lech - pentru anii ce aveau să vină, așa că îmi puteam pune mintea la treabă să mă împac devreme cu ideea! Mi-a plăcut tare via ferrata pe Tofana di Dentro și i-am dat dreptate în privința faptului că a insistat să ne aventurăm pe ea, rămânând fixat să le facem în viitor și pe celelalte! Cea mai apropiată avea să urmeze...a doua zi!  

Ne-am lăsat impresiile scrise în caietul de pe vârf, am mai admirat priveliștile și coama crenelată dintre cele două Tofane, după care ne-am aventurat pe drumul de întoarcere. Timpul nu era prietenul nostru dacă nu ne țineam aproape de el, așa că puteam prinde telecabina Freccia nel Cielo dacă grăbeam puțin ritmul. Coborârea în șa a fost superbă, pentru că venea la pachet cu entuziasmul adunat pe vârf, dar urcarea ni s-a părut interminabilă. Soarele s-a gândit să crească puțin presiunea și a început să încălzească versanții, alungând norii pe vârfurile munților din jur! Berea pe care am savurat-o pe terasa de lângă telecabină ne-a ascultat interjecțiile de satisfacție și de răcoreală, pentru că încântarea noastră întrecuse orice limită!  

Coborând cu telecabina rememoram prima noastră coborâre de pe acei munți, puțin dezamăgiți că nu făcuserăm via ferrata propusă, dar la a doua vizită am găsit gazdele pietroase mult mai primitoare. Înserarea nu a venit singură peste Dolomiți, ci a adus cu ea nori intenși, negri, supărați de tot: fuseseră două zile intense de căldură și multă apă se evaporase, așa că era de așteptat ca ploile să se instaleze și să curețe aerul. A plouat și în zona noastră, dar ravagii mai mari a făcut prin alte părți și aveam să vedem a doua zi cam cum arătau! Până una, alta, ne-am felicitat cu o pizza italiană veritabilă și cu un pahar de bere rece la restaurantul campingului, cercetând cartea cu ferrate și făcând planuri pentru următoarea incursiune!

"Păsările de curte nu pot înţelege cum vulturii se bucură să străbată înălţimile." (Tagore) pentru că este aproape imposibil să convingi pe cineva că vitalitatea și plusul de oxigen interior de la înălțime au capacitatea de întreține viața, nu simpla existență, dacă cel căruia îi spui nu a mers măcar o dată pe munte, dacă nu a asudat măcat o dată pe cărările lui solicitante, dacă nu s-a întâlnit cu el însuși pe un vârf și nu s-a îmbrățișat vesel că a ajuns atât de sus! Noi, cei care ne-am legat sufletul să fluture pe înălțimi, facem din acest ritual un lucru esențial și ne tragem puterea din călătoriile în sălbăticia de înălțime, unde legile sunt altele, dar adevărurile simplității și ale autenticului sunt mereu aceleași!