12 aprilie 2015 - OLANDA - KINDERDIJK cu morile sale vechi și NOORDWIJK cu Marea Nordului vălurită în apus

"For whatever we lose (like a you or a me),

It's always our self we find in the sea."

(E.E. Cummings)

      După ziua petrecută la Grădinile Keukenhof Olanda ne-a înfășurat într-un apus răbdător la malul Mării Nordului. Deși suntem îndrăgostiți de munte, știm să ne desfătăm și de malurile izbite de valuri, recunoaștem că senzația de libertate transmisă de întinderea de apă poate provoca dependență și că soarele își face din orizont o curte de joacă plină de culori. Pașii îți sunt țintuiți de nisipul de pe țărmuri, cauți scoici rătăcite și te lași pierdut în visarea la care te invită marea! Olanda este o țară legată de ape și... 

     ...în KINDERDIJK am putut vedea un loc format din 19 mori de vânt construite în anul 1740 într-o zonă mlăștinoasă! Pe întinsul țării se mai găsesc în jur de 1.000 de astfel de mori, dar în trecut erau peste 10.000, așa că ni s-a părut extrem de interesant să vizităm îndeaproape acești Goliați îmblânzitori ai nivelelor apelor, datorită cărora oamenii au putut locui pământurile și au putut face agricultură. 

     Puterea vântului a fost folosită de om încă de când acesta credea că zeul Eol umfla pânzele corăbiilor. Pasul următor a fost acela de a utiliza vântul în scopul furnizării de putere mecanică, așa că în secolul I inginerul grec Heron din Alexandria a inventat o roată pusă în mișcare de vânt capabilă să pună o orgă în funcțiune. Cea mai veche moară de vânt a fost construită în Persia în secolul al IX-lea, fiind folosită pentru măcinarea porumbului și pentru pomparea apei, iar de atunci până în zilele noastre istoria morilor a înflorit în Olanda până la apariția industrializării.

    Comitatul Alblasserwaard este o regiune situată în sud-estul provinciei Zuid-Holland, formând şi partea de sud a unei zone numite Groene Hart, care conține arii protejate de interes naţional. Spațiul prezintă o altitudine joasă, râuri (Alblas și Giessen), diguri și canale folosite pentru navigație și irigație, precum și uu număr redus de locuitori. Lângă satul Kinderdijk ("barajul copiilor") am găsit cea mai mare concentrare de mori de vânt autentice și pitorești din Olanda și din lume. În trecut, rolul lor era acela de a controla excesul de apă din poldere - porțiuni de pământ aflate sub nivelul mării, dar în zilele noastre, deși sunt perfect funcționale, au un rol decorativ și turistic. Aceste aspecte, precum și frumusețea ușor ireală, desprinsă din cărțile cu Don Quijote, a făcut ca acest loc să fie inclus în Patrimoniul UNESCO.

     După ce ne-am luat bilete cu mărunțișul rămas de la Keukenhof, am aflat că puteam vizita interiorul uneia dintre mori și ne-am aventurat la hălăduit printre monștrii primitori. De la muzeu am aflat că istoria locului era extrem de veche, datând din urmă cu peste 10.000 de ani, când vânturile din nord au sculptat dunele de nisip pietrificat din regiune. După ce zona a fost populată şi depopulată în decursul mileniilor, în urmă cu 1.000 de ani primele comunităţi sedentar-permanente de oameni s-au stabilit în Alblasserward, considerat unul dintre cele mai încântătoare locuri ale regatului olandez. 

   Regiunea a fost secată natural până în secolul al XIII-lea, cursurile mici de apă transportau surplusul în râurile mari care se vărsau în mare. Când oamenii s-au apucat de lucrările de drenare a apelor, pentru a câştiga astfel teren pentru agricultură şi aşezări, râurile care se umflau uneori din cauza precipitaţiilor abundente erau un factor de risc permanent. Din această cauză Floris al V-lea, Conte de Olanda, a ordonat îndiguirea şi supravegherea permanentă a tuturor cursurilor de apă din Alblasserwaard. 

   În secolul al XIV-lea s-au ridicat complexele de îndiguiri Owerwaard şi Nederwaard, iar lucrările de control ale cursurilor de apă din Alblaaserwaard erau dirijate înspre râul Lek care curgea în cel mai jos punct al albiei, lângă Kinderdijk, unde se uneau cursurile majore de apă din Overwaard (Achterwaterschap) şi Nederwaard (Nieuwe Waterschap). Când nivelul apei din râuri era scăzut, tot sistemul putea fi golit prin mici ecluze deschise concomitent. Întregul complex, de o precizie inginerească încredibilă pentru acele vremuri, a fost definitivat în 1738. Problemele legate de golirea apelor au dus la construirea a numeroase bazine, iar pentru a pompa apa din bazinele joase în cele înalte era nevoie de o sursă suficientă de energie.

     În acest scop au fost construite 19 mori de vânt. În 1868 energia sistemului de mori de vânt a fost suplimentată prin două pompe acţionate de motoare cu aburi. Pompa Wisboom, golea sistemul de canale Owerwaard. Nederanjând pe nimeni cu nimic, morile de vânt au continuat să funcţioneze parţial şi în prezent, chiar după ce în zilele noastre sistemul modern de pompare J.U. Smit se ocupă de drenarea apelor. În 1924, staţia de pompare acţionată cu abur a fost transformată într-o mică hidrocentrală care să dea electricitate, iar în anul 1953 o nouă instalaţie care să dea electricitate a fost construită în locul fostei pompe cu aburi Wisboom care astăzi are rol doar de monument istoric.

     Complexul de mori de vânt din Kinderdijk constă în opt mori din cărămită, care au fost ridicate la Nederwaard în anul 1738. Alte opt mori la Owerwaard care au fost ridicate în anul 1740, şi alte două mori construite în anul 1760 la Nieuw-Lekkerland, plus o moară la Blockweer, construită în 1591, dar care a ars complet în anul 1997. Din fericire moara a fost restaurată şi repusă în funcţiune în anul 2000. În ciuda sistemelor de pompare moderne, morile de vânt de aici sunt încă funcţionale şi astăzi şi au fost chiar folosite la capacitate maximă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. 

    Viața din moară era redusă la esențial și pozele de pe pereți arătau fragmente dintr-o rutină bine pusă la punct, deoarece morarii trebuiau să fie extrem de atenți la nivelul apei și să îl ajusteze în permanență. Moara era casa lor, familia locuia tot acolo împreună cu ei, gospodăria se ridica prin anexe împreună cu spațiile de dormit, cu bucătăria și cu axul vertical ce punea moara în funcțiune sub acțiunea vântului. 

     Toate aceste mori ni s-au părut o dovadă clară asupra bătăliilor avute de olandezi de-a lungul timpului cu apele în încercarea de a le smulge cât mai mult pământ de sub dominație. Este cunoscut faptul că o parte considerabilă a teritoriului Olandei este situat sub nivelul mării, așa că acest popor și-a activat capacitatea inginerească și seriozitatea  pentru a se poziționa față de natură și a se bucura de o viață mai sigură.  

     La NOORDWIJK am aterizat pe plajă, după ce am traversat puțin orășelul întins de-a lungul falezei. Curățenia, bunul-gust, simplitatea, influențele scandinave din arhitectură ne săreau în față la tot pasul și ne trimiteau la întâlnirea cu zbuciumata Marea Nordului, pe care am găsit-o într-o pauză de semi-odihnă, sub lumina apusului, traversată din când în când de puncte negre - oameni care făceau surf! 

   Plaja mi s-a părut imensă, dar nu cred că era foarte primitoare vara din cauza vântului dezlănțuit, frate cu cel din Islanda, și a apei destul de reci. Dincolo de faleză se afla un rând de hoteluri cu privire la mare, am văzut și două fete îmbrăcate ca jochei, ieșite să călarească doi cai extrem de bine îngrijiți...dar, cum apusul ne învăluia pe toți odată cu frigul, ne-am grăbit să ajungem în scurt timp la căldurica din mașină!

3-4 august 2013 - ITALIA - CINQUE TERRE

Me and You. Just Us Two.

CINQUE TERRE au fost o experienţă frumoasă, frumoasă de tot - am călătorit pe Marea Liguriei cu vaporul din Porto Venere până la cele cinci sate construite pe coasta italiană de vest: Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza şi Monterosso al Mare şi am coborât pentru ceva timp în primul şi în ultimul, pe celelalte trei văzându-le de pe apă. A fost înăbuşitor de cald, dar a meritat efortul de a vedea această zonă declarată Parc Național printr-un decret al preşedintelui Italiei, la 6 octombrie 1999, având o suprafaţă de 4.226 hectare, o populaţie de aproximativ 5.000 de locuitori şi o configuraţie unică: coasta a fost terasată artificial timp de mai multe generaţii pentru a se reuşi îmblânzirea pantelor, s-au construit mii de kilometri de ziduri de piatră, fără mortar, cu poteci înguste sau căi de acces pietruite, cu măslini şi vii căţărate pe versanţii abrupţi. Când ai parte vizual de ele într-o zi atât de luminoasă şi le vezi agăţate deasupra apelor, pe stânci deloc primitoare, rămâi uimit de îndrăzneala omului de a se infiltra în astfel de locuri sălbatice de întâlnire dintre ape şi stânci!

Venind dinspre Toscana, am hotărât că era mai inspirat să mergem spre Cinque Terre din Porto Venere cu o cursă regulată, aşa că, după ce am căutat muuultăă vreme un loc de parcare şi l-am găsit la mai bine de jumătate de oră de mers de la docuri, ne-am pus pe aşteptat vaporaşul. Zona semăna cu Riviera franceză şi lumea venea în număr foarte mare la apă, la plajă, la relaxare, la ieşit din rutină şi călătorit, dar noi nu am avut timp să îl vizităm pe îndelete, căci ne-am luat sticle cu apă şi a trebuit să ne şi urcăm în vaporaş. La întoarcere ne-am bălăcit oleacă: eu mai puţin, Silviu a luat pachetul integral!

Cele Cinci Pământuri te duc într-o călătorie în timp, într-o zonă arhaică, uşor anacronică, deoarece peisajele sunt insolite, clădirile seamănă cu bătrâne neiertate de vreme, dar încă ochioase în haine vechi, decolorate de trecerea timpului şi ieşind în evidenţă în contradicţie cu apa, cerul şi stânca. Vederea la mare şi suspendarea pe stânci te fac visător, deşi nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la câtă umezeală şi căldură presupun! Există în aceste sate un aer primitor al unor timpuri de demult, care vor să trăiască demn, departe de dezlănţuirea lumii moderne, fără ca acest lucru să însemne că în zonă nu sunt folosite progresele tehnologice sau de infrastructură. Încăpăţânarea de a se păstra autenticul este mai mult decât evidentă, dar nu se promovează părăginirea, uitarea, praful timpului, ci demnitatea unui stil vechi de "a fi" al unei zone. Desigur, turismul şi străinii influenţează foarte mult configuraţia locurilor, mai ales în patru din cele cinci sate, unde se fac opriri cu vaporul, singurul care scapă acestei forfote fiind Corniglia, care nu are port.

Primul dintre sate este Riomaggiore, un oraşel muncitoresc, urmat de Manarola, Corniglia, aburcat pe un deal, Vernazza, foarte spectaculos ca panoramă, şi, nu în ultimul rând, Monterosso al Mare, cel mai apropiat de mare. Fiecare dintre ele deţin trăsături personale, deşi noi nu am văzut îndeaproape şi la pas decât două dintre ele: “puzzle-ul” de construcţii acoperă fiecare milimetru de stâncă şi ne-am închipuit că în lipsa forfotei de turişti trebuie să fie o nebunie de atmosferă naivă, rustică, liniştită, relaxantă. Calea ferată şi unele şoselea au instaurat o legătură permanentă cu agitaţia, dar, totuşi, în Riomaggiore am văzut localnici care păreau să aştepte liniştiţi ceva: priveau la turiştii care se perindau pe sub geamuri, ducându-se şi venind ca valurile şi ei îşi trăiau calmi viaţa.

RIOMAGGIORE este satul la care se ajunge cel mai uşor, fiind primul unde am şi coborât venind dinspre Porto Venere. Casele sunt dispuse pe curba formata de un golf liniştit unde plutesc ambarcaţiunile pescarilor, lumea face baie în apele transparente, se aruncă de pe stânci sau stă pe ele la plajă, totul arătând ca un joc de lego colorat. MANAROLA se află la 10 minute distanţă cu trenul, casele sunt cocoţate pe un deal abrupt, parcă una peste alta şi, deşi sunt mai scorojite de vreme, sunt şi ele colorate ca într-un pastel şi se înrudesc de minune cu primul sat.

Între Riomaggiore şi Manarola este creat un pasaj, practic un pietonal, numit Via dell’Amore. Istoria spune că, în trecut, datorită faptului ca aceste sate erau foarte izolate, tinerilor le era aproape imposibil să se întâlnească sau să cunoască persoane din localitatea învecinată. După ce această potecă a fost săpată în stâncă, tinerii din cele două sate au folosit-o pentru întâlniri, iar un jurnalist, observand graffiti-urile de pe stânci (mesaje de dragoste), a numit-o Via dell’Amore (Calea Iubirii). Prin gratiile de la poarta închisă am văzut lacăte pe balustrada potecii, căci drumul era închis accesului pietonal. 

VERNAZZA era extrem de elegantă, avea un acces mai bine controlat la mare, clădiri cu arcade, logii şi marmură, omuleţii făceau concurs de sărit de pe stânci în apă şi exista o senzaţie de tihnă în toată zona. MONTEROSSO AL MARE avea cea mai lată deschidere la mare, o plajă îngustă, dar lungă, cu apă caldă şi limpede de tot, de un turcoaz deschis spre azur, câte o stâncă rebelă ieşea la suprafaţă şi brăzda suprafaţa vălurită, făcând totul şi mai impresionant pentru privitori. Acesta este cel mai mare sat din Cinque Terre ca număr de locuitori, întindere şi dezvoltare.

Ne-am plimbat de-a lungul plajei până aproape de capăt, am admirat umbreluţele înşiruite sub soare, care portocalii, care roşii, care galbene, care albastre şi apoi ne-am retras spre o terasă pentru a savura ceva reecee: aveam mare nevoie, căci resimţeam căldura la apogeu! Stăteam cuminţi, bucurându-ne de privelişte şi ni s-a părut că vaporaşul venise: ne-am uitat mai bine şi era deja la docuri! Cu o viteză superluminică am dat gata băuturile şi apoi...la alergat pe stradă până la vapor: cred că am fost cam ultimii veniţi, aproape toată lumea era îmbarcată! Şi noi care ne relaxam liniştiţi! Viaţă!

Făcând drumul înapoi spre Porto Venere, am mai văzut o dată cele 5 sate de pe mare. De data asta într-o lumină de început de apus! Trenurile continuau să mişune în legea lor, pescarii ieşeau în larg şi turiştii se urcau pe vaporaş extrem de încântaţi, dar şi de obosiţi de căldură! Nu înseamnă că toată lumea care e turist este şi civilizată: în Riomaggiore am identificat auditiv un român prin înjurătura apăsată şi extrem de plastică pe care a adresat-o iubitei lui, folosind mulţi decibeli, că doar cine îl putea înţelege? Nu mai comentez de stilul de călătorit în care mâncarea şi băutura sunt obiectivele!

Legănarea şi senzaţia de libertate pe orizontală pe care ţi le oferă marea fac din ea o parteneră complementară muntelui, chiar dacă opţiunile noastre merg în mod clar spre pietroşi. Este contagioasă frumuseţea ei atunci când te lasă să ai contact cu acele camere pe care le ţine numai pentru zile de sărbătoare. Plus: coasta presupune stânci serioase, aşa că e ca şi cum ai veni într-o zonă unde marea încearcă să altoiască muntele pe tiparul ei şi din confruntarea lor iese un farmec aparte!

După o zi de stat ca într-un cazan încins, Silviu s-a aventurat într-o bălăceală de vreo oră în apa călduţă şi îmbietoare şi, ca un broscoi ce este, a orăcăit de încântare! Am mâncat şi, spre înserate, am plecat spre casă: ne-am izbit de o deviere a circulaţiei aproape de Siena din cauza unui meci de fotbal, ne-am făcut o căruţă de nervi, dar Silviu a descâlcit ieşirea în cele din urmă. Aşa ştiam sigur că am avut simetrie între venit şi plecat, cu descâlcit de drum în ambele situaţii!