Me and You. Just Us Two.
CINQUE TERRE au fost o experienţă frumoasă, frumoasă de tot - am călătorit pe Marea Liguriei cu vaporul din Porto Venere până la cele cinci sate construite pe coasta italiană de vest: Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza şi Monterosso al Mare şi am coborât pentru ceva timp în primul şi în ultimul, pe celelalte trei văzându-le de pe apă. A fost înăbuşitor de cald, dar a meritat efortul de a vedea această zonă declarată Parc Național printr-un decret al preşedintelui Italiei, la 6 octombrie 1999, având o suprafaţă de 4.226 hectare, o populaţie de aproximativ 5.000 de locuitori şi o configuraţie unică: coasta a fost terasată artificial timp de mai multe generaţii pentru a se reuşi îmblânzirea pantelor, s-au construit mii de kilometri de ziduri de piatră, fără mortar, cu poteci înguste sau căi de acces pietruite, cu măslini şi vii căţărate pe versanţii abrupţi. Când ai parte vizual de ele într-o zi atât de luminoasă şi le vezi agăţate deasupra apelor, pe stânci deloc primitoare, rămâi uimit de îndrăzneala omului de a se infiltra în astfel de locuri sălbatice de întâlnire dintre ape şi stânci!
Venind dinspre Toscana, am hotărât că era mai inspirat să mergem spre Cinque Terre din Porto Venere cu o cursă regulată, aşa că, după ce am căutat muuultăă vreme un loc de parcare şi l-am găsit la mai bine de jumătate de oră de mers de la docuri, ne-am pus pe aşteptat vaporaşul. Zona semăna cu Riviera franceză şi lumea venea în număr foarte mare la apă, la plajă, la relaxare, la ieşit din rutină şi călătorit, dar noi nu am avut timp să îl vizităm pe îndelete, căci ne-am luat sticle cu apă şi a trebuit să ne şi urcăm în vaporaş. La întoarcere ne-am bălăcit oleacă: eu mai puţin, Silviu a luat pachetul integral!
Cele Cinci Pământuri te duc într-o călătorie în timp, într-o zonă arhaică, uşor anacronică, deoarece peisajele sunt insolite, clădirile seamănă cu bătrâne neiertate de vreme, dar încă ochioase în haine vechi, decolorate de trecerea timpului şi ieşind în evidenţă în contradicţie cu apa, cerul şi stânca. Vederea la mare şi suspendarea pe stânci te fac visător, deşi nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la câtă umezeală şi căldură presupun! Există în aceste sate un aer primitor al unor timpuri de demult, care vor să trăiască demn, departe de dezlănţuirea lumii moderne, fără ca acest lucru să însemne că în zonă nu sunt folosite progresele tehnologice sau de infrastructură. Încăpăţânarea de a se păstra autenticul este mai mult decât evidentă, dar nu se promovează părăginirea, uitarea, praful timpului, ci demnitatea unui stil vechi de "a fi" al unei zone. Desigur, turismul şi străinii influenţează foarte mult configuraţia locurilor, mai ales în patru din cele cinci sate, unde se fac opriri cu vaporul, singurul care scapă acestei forfote fiind Corniglia, care nu are port.
Primul dintre sate este Riomaggiore, un oraşel muncitoresc, urmat de Manarola, Corniglia, aburcat pe un deal, Vernazza, foarte spectaculos ca panoramă, şi, nu în ultimul rând, Monterosso al Mare, cel mai apropiat de mare. Fiecare dintre ele deţin trăsături personale, deşi noi nu am văzut îndeaproape şi la pas decât două dintre ele: “puzzle-ul” de construcţii acoperă fiecare milimetru de stâncă şi ne-am închipuit că în lipsa forfotei de turişti trebuie să fie o nebunie de atmosferă naivă, rustică, liniştită, relaxantă. Calea ferată şi unele şoselea au instaurat o legătură permanentă cu agitaţia, dar, totuşi, în Riomaggiore am văzut localnici care păreau să aştepte liniştiţi ceva: priveau la turiştii care se perindau pe sub geamuri, ducându-se şi venind ca valurile şi ei îşi trăiau calmi viaţa.
RIOMAGGIORE este satul la care se ajunge cel mai uşor, fiind primul unde am şi coborât venind dinspre Porto Venere. Casele sunt dispuse pe curba formata de un golf liniştit unde plutesc ambarcaţiunile pescarilor, lumea face baie în apele transparente, se aruncă de pe stânci sau stă pe ele la plajă, totul arătând ca un joc de lego colorat. MANAROLA se află la 10 minute distanţă cu trenul, casele sunt cocoţate pe un deal abrupt, parcă una peste alta şi, deşi sunt mai scorojite de vreme, sunt şi ele colorate ca într-un pastel şi se înrudesc de minune cu primul sat.
Între Riomaggiore şi Manarola este creat un pasaj, practic un pietonal, numit Via dell’Amore. Istoria spune că, în trecut, datorită faptului ca aceste sate erau foarte izolate, tinerilor le era aproape imposibil să se întâlnească sau să cunoască persoane din localitatea învecinată. După ce această potecă a fost săpată în stâncă, tinerii din cele două sate au folosit-o pentru întâlniri, iar un jurnalist, observand graffiti-urile de pe stânci (mesaje de dragoste), a numit-o Via dell’Amore (Calea Iubirii). Prin gratiile de la poarta închisă am văzut lacăte pe balustrada potecii, căci drumul era închis accesului pietonal.
VERNAZZA era extrem de elegantă, avea un acces mai bine controlat la mare, clădiri cu arcade, logii şi marmură, omuleţii făceau concurs de sărit de pe stânci în apă şi exista o senzaţie de tihnă în toată zona. MONTEROSSO AL MARE avea cea mai lată deschidere la mare, o plajă îngustă, dar lungă, cu apă caldă şi limpede de tot, de un turcoaz deschis spre azur, câte o stâncă rebelă ieşea la suprafaţă şi brăzda suprafaţa vălurită, făcând totul şi mai impresionant pentru privitori. Acesta este cel mai mare sat din Cinque Terre ca număr de locuitori, întindere şi dezvoltare.
Ne-am plimbat de-a lungul plajei până aproape de capăt, am admirat umbreluţele înşiruite sub soare, care portocalii, care roşii, care galbene, care albastre şi apoi ne-am retras spre o terasă pentru a savura ceva reecee: aveam mare nevoie, căci resimţeam căldura la apogeu! Stăteam cuminţi, bucurându-ne de privelişte şi ni s-a părut că vaporaşul venise: ne-am uitat mai bine şi era deja la docuri! Cu o viteză superluminică am dat gata băuturile şi apoi...la alergat pe stradă până la vapor: cred că am fost cam ultimii veniţi, aproape toată lumea era îmbarcată! Şi noi care ne relaxam liniştiţi! Viaţă!
Făcând drumul înapoi spre Porto Venere, am mai văzut o dată cele 5 sate de pe mare. De data asta într-o lumină de început de apus! Trenurile continuau să mişune în legea lor, pescarii ieşeau în larg şi turiştii se urcau pe vaporaş extrem de încântaţi, dar şi de obosiţi de căldură! Nu înseamnă că toată lumea care e turist este şi civilizată: în Riomaggiore am identificat auditiv un român prin înjurătura apăsată şi extrem de plastică pe care a adresat-o iubitei lui, folosind mulţi decibeli, că doar cine îl putea înţelege? Nu mai comentez de stilul de călătorit în care mâncarea şi băutura sunt obiectivele!
Legănarea şi senzaţia de libertate pe orizontală pe care ţi le oferă marea fac din ea o parteneră complementară muntelui, chiar dacă opţiunile noastre merg în mod clar spre pietroşi. Este contagioasă frumuseţea ei atunci când te lasă să ai contact cu acele camere pe care le ţine numai pentru zile de sărbătoare. Plus: coasta presupune stânci serioase, aşa că e ca şi cum ai veni într-o zonă unde marea încearcă să altoiască muntele pe tiparul ei şi din confruntarea lor iese un farmec aparte!
După o zi de stat ca într-un cazan încins, Silviu s-a aventurat într-o bălăceală de vreo oră în apa călduţă şi îmbietoare şi, ca un broscoi ce este, a orăcăit de încântare! Am mâncat şi, spre înserate, am plecat spre casă: ne-am izbit de o deviere a circulaţiei aproape de Siena din cauza unui meci de fotbal, ne-am făcut o căruţă de nervi, dar Silviu a descâlcit ieşirea în cele din urmă. Aşa ştiam sigur că am avut simetrie între venit şi plecat, cu descâlcit de drum în ambele situaţii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu