10 august 2013 - SLOVENIA - Peştera SKOCJAN

Dacă o călătorie e şi către sine, către înăuntru, aşa cum e către înafară, 

atunci e o călătorie întreagă, nu e una care şchioapătă.

Luna august! În sfârşit! Era vremea unui alt munte şi, cum ziua lui Silviu ne ameninţa că se instalează ca la ea acasă a doua zi, pe 11 august, era cazul să ne mişcăm spre un înăltoc de calibru şi să trăim la înălţime o sărbătorire în fundalul care ne prindea cel mai bine: era cu piatră inclusă sub bocanci! Am plecat spre Slovenia (draga noastră Slovenia descoperită anul acesta, în mai: la cascade, la chei şi lacuri) şi am rămas peste noapte la Lacul Bohinj, deoarece nu intenţionam să urcăm pe munte în ziua următoare, voiam să evităm sâmbăta şi aglomeraţia aferentă ei. Am dat peste un festival de muzică balcanică ce se desfăşura într-o albie artificială, într-un canal: scena era amenajată sub un pod, lumea stătea pe margini şi se lăsa antrenată de ritmurile săltăreţe, care s-au prelungit până târziu în noapte, când cheflii au luat repertoriul internaţional la puricat, l-au combinat cu multe beri şi au dat...spectacol de karaoke în aer liber! Dimineaţă, toată lumea era la alergat sau la bicicletă, toţi făceau sport, întreaga staţiune semăna cu o mare zonă de cantonament, iar zona apei nu era nici ea neglijată.   

Ziua ne-am petrecut-o la PEŞTERA SKOCJAN, care este inclusă într-un parc (zonă protejată) ce îi poartă numele. Bocancii mei noi trebuiau rodaţi cu piatra, îmi dădeau ghes la pornit din nou pe cărări, iar un traseu prin subterane nu era deloc de refuzat, mai ales că ceea ce am văzut a fost peste aşteptări! Am găsit uşor peştera pentru că erau multe indicatoare pe autostradă către ea, am luat bilete pentru circuitul complet, care dura în jur de 4 ore, şi ne-am aventurat cu un grup destul de mare spre intrare. Ghida noastră a fost Eva, o slovenă blondă, tunsă băieţeşte, vorbitoare de engleză, franceză, italiană şi germană, care a avut grijă de noi şi şi-a făcut treaba cu cea mai mare răspundere. Ne-a spus de la bun început că zonele acestea au intrat, încă din 1986, în Patrimoniul Mondial Natural şi Cultural UNESCO, că sunt privite ca una dintre cele mai importante comori naturale ale planetei şi că reprezintă cel mai semnificativ fenomen subteran din Slovenia şi, în general, din întreaga regiune carstică. 

Fusesem în 2008, la prima mea ieşire din ţară, în circuitul spre Coasta de Azur, la Peştera Postojnska şi aveam o imagine a ceea ce ne aştepta, dar...totul a fost de alt calibru. Pe lângă multe cascade, Slovenia are şi multe peşteri, mai exact 8.500, şi doar 17 sunt deschise publicului, iar Skocjan se individualizează prin: "Volumul excepţional al canionului sub-teluric este cel care deosebeşte Skocjan de alte peşteri şi de alte locuri ale lumii. Canalul lung de 3,5 kilometri al peşterii, prin care trece râul Reka, are o lăţime de 10 până la 60 de metri şi o înălţime de peste 140 de metri. În unele locuri, se extinde în uriaşe camere subterane. Cea mai mare dintre ele este Încăperea lui Martel, cu un volum de 2,2 milioane de metri cubi şi considerată cea mai mare de acest fel din Europa şi una dintre cele mai mari ale lumii. Este interesant faptul că un canion de asemenea dimensiuni se termină într-un sifon de dimensiuni relativ mici, unul care nu poate gestiona volumul uriaş de apă ce intră în peşteră în timpul plorilor torenţiale, cauzând inundarea peşterii şi ridicarea nivelului apei până la peste 100 m." 
Eva ne-a indicat până unde se ridicase apa la cea mai mare inundaţie şi eram cu gurile căscate încercând să ne imaginăm scena, iar căscarea am păstrat-o şi la trecerea podului, în camerele cu rezonanţă excelentă, în cele cu coloane create de natură în mii de ani, în cele cu balcoane de calciu în care se aduna apa, în locurile de belvedere unde parteneriatul lichid-solid ieşea la iveală sub lumina trădătoare a becurilor ataşate drumului. E o frumuseţe imposibil de transmis: trebuie văzută direct, atinsă vizual, cuvintele fiind sărace, prea sărace, iar interjecţiile de mirare insuficiente!  

Peştera a fost iniţial mult mai mare, dar s-a prăbuşit din cauza apei râului Reka şi astfel au apărut dolinele Velika, Mala, Lisicna. Dacă nu ai fi atenţionat de indicatoare că acolo se găseşte aşa ceva, ai trece fără să îţi dai seama ce ratezi! Subterana a fost numai începutul periplului nostru: la ieşire am avut de parcurs un drum pe lângă fosta parte finală care a cedat şi s-a descoperit cerului, apa continuând să îşi sape drum nestingherită. De fapt, râul intră pe sub stâncă, îţi croieşte drum şi luptă prin peşteră, se aruncă în cascade, şerpuieşte prin canale săpate tot de el şi iese pe partea cealaltă. Atâta sălbăticie poate menţine această ţară, încât nu poţi să nu o declari o zonă de suflet şi de libertate: eu şi Silviu aşa am trecut-o în concluziile nostre de călătorie de un an şi ceva de când hălăduim împreună! 

Slovenia are o atitudine sănătoasă faţă de natură: regulile legate de conduita într-un parc naţional sunt repetate peste tot, curăţenia este literă de lege, mulţi locuitori lucrând aici, căci Peştera Skocjan este un motiv de dezvoltare a zonei şi din punct de vedere economic, nu doar turistic şi educativ. Noi am încălcat o regulă (ne declarăm vinovaţi!) şi anume aceea de a nu face poze în interior, dar traseul interior era prea frumos ca să nu îi răpim câteva imagini: nu am activat bliţul, aşa că merităm pedeapasă redusă. Căile de acces erau impecabile, exact cum am găsit şi la Cheile Vintgar, făcute cu balustrade întinse pe kilometri întregi de traseu de vizitare, cu indicatoare şi voluntari postaţi în puncte strategice pentru a te orienta în cazul (puţin probabil!) că te-ai rătăcit.  

Din albumul despre Peştera Skocjan cumpărat la final, am aflat că ea a fost menţionată în scrieri încă din secolul II î.e.n, dar explorarea ei a fost realizată pe îndelete începând cu secolul al XIX-lea, atunci când s-a urmat cursului râului Reka pentru a se suplimenta resursele de apă ale oraşului Trieste. Deşi avut de înfruntat pericole serioase cauzate de apa rapidă, expediţii succesive au descoperit porţiune după porţiune, inclusiv încântătoarea Tiha Jama (Peştera Tăcută) plină de coloane şi cu un tavan franjurat de la calcarul coborâtor şi Sumeca Jama (Peştera Murmuitoare). Cea mai mare încăpere de piatră este Martel, având 308 m lungime, 89 m lăţime şi 106 m înălţime şi...perle albe de peşteră!  

Râul a ieşit cu noi din prima parte a turului şi ne-am reîntâlnit cu el în Mahorciceva, o peşteră imensă însoţită de un traseu larg din piatră construit la baza unui perete, suficient de aproape ca să ai acces vizual la apă, dar şi destul de sus, încât să nu fie afectat în caz de ridicare exagerată a nivelului apei. Pe porţiunea aceasta imaginile grăiesc aproape singure, aşa că...o să reduc din cuvinte! 

La intrarea în peşteră apa era verde smarald, cu porţiuni de calcar şlefuite de la curgere, hipnotizantă şi terifiantă prin claritate, mai ales că eram doar noi pe traseu, însoţiţi de voia noastră bună şi de o linişte absolută. Totul pare atât de încremenit şi, de fapt, este atât de viu şi de lent în creştere că nu îţi vine să crezi. A fost o peşteră pe care am văzut-o într-un ritm agale, fără grabă, cu ochii cât cepele, am avut vreme să ne bucurăm de ea şi ne-am simţit ca şi cum eram singurii ei oaspeţi!

Pereţii par feliaţi, netezi şi mulţumiţi de halul în care i-au adus apele şi vântul, iar cascadele în terase lasă la vedere canale subterane adânci ascunse sub podeaua calcaroasă. Mi-a fost frică pe aici: Silviu făcea de zor experimente fotografice cu lumina şi reflexiile în apă şi eu mergeam înainte curioasă să văd unde duce drumul, încât, la un moment dat, am intrat după un pliu de piatră şi nu îl mai vedeam pe Silviu: pielea mi s-a făcut instant de găină şi nu am mai înaintat până nu am fost ajunsă din urmă! 

Doamne, ce frumos se puteau vedea pereţii răsfrânţi în apa cuminte de la baza lor, cu drumul cocoţat treaptă cu treaptă spre partea de trecere către ieşire, cu ferestre deschise priveliştii exterioare! 

"Dincolo de "uşa interzisă" clocoteşte viaţa fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dezgustul față de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă." (G.L) şi alte lucruri de genul acesta răsăreau în mintea mea predispusă la asocieri cu metaforele şi comparaţiile. Mi se ivise ideea hazlie că Peştera din mitul lui Platon putea semăna cu Mahorciceva şi ar fi fost de înţeles de ce oamenii nu voiau să o părăsească: era fascinantă şi terifiantă prin singurătate, izolându-te de ceilalţi în tine însuţi!

Lumina se îndesea şi era clar că ne apropiam de ieşirea din peşteră. Braţe de lemne stăteau ascunse în nişe ale peşterii drept semne ale timpului când apa depăşeşte limitele fixate de om, se aruncă peste teritoriul lui pentru a-şi reintra în drepturi şi huruie în legea ei nescrisă. 

Calea de acces în peşteri ne-a crescut aprecierea pentru Slovenia: totul era bine pus la punct, securitatea este maximă, natura rămânea protejată şi omul apărea doar ca un vizitator ce se descalţă la intrare şi călca cu mare grijă ca să nu deranjeze sau să strice ceva!

Labirintul interior se continua cu şerpuirea de la exterior, râul se odihnea şi poteca ne ducea deasupra dolinelor pentru a admira de sus imensitatea prăbuşirii tavanelor acoperite acum de păduri. 

Încărcaţi de atâta frumos, după ce ne-am răcorit la o bere bine-meritată şi am dat o raită pe la suvenirurile aparte ale zonei, am pornit spre al doilea lac drag nouă din Slovenia şi anume la Bled. Paşnic loc, Doamne, peste zi este un adevărat colţ de rai, unde timpul trece pe lângă ureche şi îţi şopteşte că acolo graba nu are niciun sens de a exista! Noaptea am prins un festival de muzică şi terase cu muzică balcanică, oameni ieşiţi la plimbare şi puţină răcoare numai bună pentru căldura de peste zi!

CASCADA PERICNIK a fost un bonus, având o cădere de 16 m până la un prim nivel, apoi încă una de 52 m până jos şi ceva ofertant de tot: poate fi văzută din spatele cursului de apă, dacă se parcurge traseul până acolo, trăgându-te de mânecă drept din şosea să nu o ratezi.  

Ziua noastră de Slovenia fusese superlativă, aşa cum ne obişnuise din plin această ţară. Picioarele ne erau pregătite pentru ascensiunea de a doua zi şi cuiva urma să îi spun La Mulţi Ani de...muuuulteee ori! Unde mai exact? Pe acoperişul (nu de ţiglă!) al Sloveniei!