17-20 august 2013 - ITALIA - DOLOMIŢI (II) - via ferrata pe CIMA DI MEZZO (3.154 m) şi CRISTALLINO (3.008 m), plus Lacul MISURINA

“Nu din cauza faptului că lucrurile sunt dificile, nu îndrăznim, 

ci, pentru că nu îndrăznim, lucrurile devin dificile.” 

(Seneca)

După prima incursiune în Dolomiţi, pe Tofana di Mezzo, la 3.244 m, a urmat una din cele mai frumoase zile de montaniarzi pe care le-am trăit vreodată: 

- via ferrata Marino Bianchi ce ducea pe CIMA DI MEZZO, la 3.154 m, 

- începutul de la via ferrata Ivano Dibona, ce ducea pe CRISTALLINO, la 3.008 m,

- traversarea celui mai lung pod suspendat din Dolomiţi, Ponte Cristallino (27 m). 

Toate se întâmplau în grupa muntelui Cristallo, în nordul Cortinei D'Ampezzo, locul unde ne cazaserăm. Am plecat de dimineaţă spre telecabina care avea să ne ducă până la locul de intrare în ambele trasee, dar am făcut două opriri: la Rifugio Son Forca (2.235 m) şi la Rifugio Guido Lorenzi (2.932 m), unde am schimbat tipul de cabină, de la una asemănătoare celor de la Stubai, gheţarul din Austria, unde am fost învăţată să schiez, la una tip capsulă lunguiaţă, în care încăpeau doar două persoane. Doamne, frumos se mai vedeau telecabinele colorat proiectate pe grohotişiul albicios ce ducea spre Forcella Staunies, la 2.919 m, cu masivele spintecând cerul senin lacrimă! 

După ce ne-am încins în capsula galbenă, am ieşit la aer, la aproape 3.000 de metri altitudine, cu o privelişte absolut fenomenală în faţa noastră, cu munţi şi creste lăfăindu-se în soare, cu giganţi de piatră perfect conştienţi de măreţia lor, cu oameni stând lângă balustrada de la refugiu pentru a admira panorama. Rifugio Guido Lorenzi arăta extrem de bine, la fel ca şi cel găsit cu o zi înainte pe Tofana di Mezzo, ciori negre dădeau târcoale terasei din spate, reguli de conduită erau agăţate în interior în locuri strategice, exact ca la Refugio Poqueira din Spania, aproape de Vârful Mulhacen din Munţii Sierra Nevada, totul era făcut din lemn, preţurile se prezentau mai mari decât în vale, asociaţii montane din toată lumea îşi lăsaseră siglele pe uşa de la intrare, pentru a marca faptul că ajunseseră acolo, şi băncile erau ocupate de omuleţi puşi pe poveşti la o bere de altitudine. Întreaga atmosferă era montaniardă!    

De pe terasa din spatele refugiului se intră în via ferrata Marino Bianchi, direct pe pereţii unde pari că sfidezi gravitaţia şi te agăţi de scăfârliile ascuţiţilor ce nu s-au lăsat rotunjiţi de vânt şi ploi, ci au rămas sălbăticiţi. Via ferrata înseamnă un traseu de munte asigurat cu cabluri şi pitoane fixate pe munte, cu scăriţe şi poduri, de care te agăţi cu carabele prinse de hamul pe care îl iei pe tine la intrare. Conform ghidului nostru din cartea de la Editura Cicerone, în funcţie de lungimea traseului, de porţiunea asigurată şi de gradul de expunere, ferratele se împart în 5 categorii (1, 2, 3, 4, 5) şi acestea au câte trei nivele: A, B, C. Via Ferrata Marino Bianchi este de o dificultate 2 C (cea de pe Triglav, pe care am făcut-o fără asigurare, era de o dificultate 3 B), iar cele de nivel 4 şi 5 presupun abilităţi de alpinism şi escaladă foarte serioase şi e o adevărată provocare să abordezi muntele pe orice via ferrata!

Dolomiţii seamănă pe undeva cu peretele vestic al Pietrei Craiului: îţi ridică în faţă turnuri şi pereţi verticali pe crestele şi "pe brânele cărora alpinişti şi ghizi montani au descoperit drumuri şi le-au amenajat cu cabluri, scări şi punţi suspendate pentru a putea fi parcurse de turişti, aşa numitele "drumuri de fier". În Dolomiţi nu faci vărfuri, ci "via ferrata"." Ştiam ce ne aşteaptă şi antrenamentul din Triglav ne-a pus şi mai în temă cu modul în care traseele aveau să fie configurate: trebuia să mergi cu atenţie, să nu te grăbeşti, să fixezi punctele de echilibru şi apoi să muţi piciorul, degetele, corpul, să te agăţi cu mânile sau să foloseşti cablurile foarte bine ţintuite de munte. Dolomiţii se întindeau la orizont de o parte şi de alta a crestei noastre (se vedeau şi Tre Cime di Lavaredo spre care aveam să mergem a doua zi), norii se iviseră pentru a dramatiza priveliştea şi eram mai mult decât încântaţi, ca nişte ştrumfi năstruşnici ce abia descoperiseră o nouă jucărie şi nu se mai despărţeau de ea!

Traseul ocolea sau încăleca stâncile. Dacă te uitai înainte la ce te aştepta, nu prea îţi venea să crezi că puteai face faţă unghiului expus, că picioarele nu îţi vor aluneca şi hăul nu te primi în el, dar, atunci când te concentrai pe metrul din faţa ta, totul se configura altfel. Această via ferrata este una solicitată în perioada verii: am găsit destul de mulţi oameni pe ea, atât la dus, cât şi la întors, se făceau dopuri umane de aşteptare în unele zone mai expuse, mai ales la scări şi aproape de vârf, dar, cu răbdare, se putea trece mai departe. Un respect şi o apreciere reciprocă se instalau de fiecare dată când ne întâlneam cu alţi montaniarzi, unii experimentaţi, alţii stângaci, dar toţi încăpăţânaţi în a face traseul. 

Pe mine m-au impresionat definitiv şi de data aceasta (ca de fiecare dată!), ştrumfii veniţi cu părinţii pe munte: echipaţi şi legaţi cu o coardă suplimentară de liderul grupului (de obicei, tatăl) pentru o mai mare asigurare se mişcau ager, curioşi, atenţi, urmând indicaţiile celor mari, care se deplasau în funcţie de viteza învăţăceilor. Erau siguri pe picioare şi se aburcau cu toată răsuflarea pe porţiunile mai expuse, nu se grăbeau şi nu se plângeau, era o încântare să îi vezi cuminciori şi precauţi sub căştile de-o ciupercă. Îţi trebuie curaj serios ca părinte să te aventurezi cu piticoţii pe trasee de genul acesta, dar lecţia de frumuseţe şi simţul victoriei resimţit pe un vârf de munte nu pot fi comparate cu nimic, aşa că, indiferent că ar dura dublu ca timp şi ar presupune un triplu efort de atenţie să faci o astfel de via ferrata fiind însoţit de ştrumfi, eu cred că merită din plin, dacă nu au rău de înălţime şi nu se panichează. Nu spun că mi se pare floare la ureche o astfel de aventură, dar ”Prea mulţi dintre noi nu ne trăim visurile, pentru că ne trăim temerile.” (Les Brown) şi singurul mod de a învăţa să faci faţă fricilor este să le provoci permanent pentru ca ele să ştie că nu vor sta în tine mereu, ci vor fi învinse şi apoi vor face loc altor frici care vor trece prin acelaşi proces uman. Nu e uşor, dar viul viu e dincolo de frici!

CIMA DI MEZZO la 3.154 m ne-a ieşit în cale după parcurgerea întregii ferrate: victorie la dublu!! Ţi se face stomacul mic, inima îţi bate repede, pocneşti de entuziasm şi eşti extrem de recunoscător că într-o viaţă de om ai putut face şi acest lucru: să parcurgi un drum asemenea caprelor de munte, să ajungi în locuri accesibile puţinor oameni şi să ai pe cineva drag sufletului tău pentru a-ţi împărtăşi bucuria. Faptul că Silviu a fost acolo şi m-a încurajat, mi-a ascultat strigătele de veselie, mi-a răspuns la ironii şi mi-a trimis încântarea lui a făcut ca întreaga experienţă să fie mai mult decât un drum pe munte, a fost un capitol din frumosul şi din drăganul pe care le vedem şi la care tragem în doi!

Am parcurs coborârea tot cu mare atenţie; un perete de vreo 4 metri aflat aproape de vârf mi-a dat emoţii, pentru că avea o nişă strâmtă şi era dificil de pus bocancul în ea ca punct de sprijin, dar am depăşit-o până la urmă. Ajungând aproape de Rifugio Guido Lorenzi jubilam la gândul că încheiam ferrata şi călcam pe teren drept. Nu am stat mult, pentru că ne aştepta cealaltă bucată de traseu şi programul telecabinei de înghiontea să nu pierdem vremea cu sărbătorirea, ci să o amânăm puţin!

Am mers pe via ferrata Ivano Dibona, ce ducea pe CRISTALLINO, la 3.008 m, urcând scările din spatele Forcellei Staunies. Povestea realizării acestui traseu începe cu "Angelo Dibona, un celebru ghid montan din Cortina D'Ampezzo, care a avut doi nepoţi: Freddy şi Ivano Dibona. Oamenii ăştia nu stăteau pe vremea aceea în faţa calculatorului, ci se “relaxau” hălăduind pe munte, şi în 1960 au explorat zona, descoperind ruine (cazărmi, barăci, amenajări din Primul Război Mondial). Freedy Dibona a manifestat un mare interes pentru această zonă şi a venit cu iniţiativa de a restaura ruta şi a o amenaja în scop turistic. La acest deziderat au contribuit toţi ghizii montani din Cortina. Ruta a fost inaugurată pe 6 septembrie 1970, dar a fost numită Ivano Dibona, în memoria fratelui lui Freedy Dibona, Ivano murind cu 2 ani înainte în acest masiv (Cristallo)." Ne-am îndreptat spre...

...PONTE CRISTALLO, lung de 27 de metri, şi am intrat prin nişte tunele săpate în timpul războiului, asigurate în interior, deşi nu e aşa mare nevoie de astfel de măsuri. Punctele de belvedere asigurau o acoperire amplă a zonei şi se înţelegea clar de ce munţii au fost socotiţi puncte strategice! 

Castorul de Munte (Silvianus Abruptus) sub acoperire a fost sesizat la faţa locului, în habitatul de împrumut, unde şi-a scos armele din dotare pentru a face faţă mediului ofertant şi a îmblânzi poteca deja delimitată de cabluri. L-am observat desfăşurându-se fără a interveni în distragerea lui (poate cu unele mici excepţii!) şi am putut concluziona că reprezintă un capăt de lanţ trofic aflat pe un lanţ muntos, că activitatea lui preferată este bălăcirea prin locuri superlative cu o configuraţie geomofologică de vale-munte, că nu foloseşte mereu carabele, ci le ţine pentru impresia artistică, că ambitusul este ridicat pe vârfuri unde îşi manifestă entuziasmul în stil monosilabic prin "Yes!", că se hrăneşte (oficial) cu gânduri şi cu stări (neoficial), şi că munţii îl au la inimă. Concurenţă mare pe acolo! 

După atingerea vârfului, am revenit în timp util la telecabină, pentru că i se încheia programul. Eram obosiţi şi ne simţeam d i v i n! Coboram din creste de 3.000 de metri, din al nouălea cer montaniard al Italiei, şi abia aşteptam să ajungem la Rifugio Son Forca pentru a sufleca o bine-meritată şi răs-muncită bere rrrreeecceee ca să ne răcorim şi să ni se relaxeze muşchii folosiţi pe ferrate!  

La Rifugio Son Forca se strângeau umbrelele şi mesele, aveam vreo 15 minute disponibile să ne răcorim şi am profitat de ele, desigur! Alţii erau mai nenorociţi ca noi: se războiau cu un pahar de vin şi o carte în răcoarea leneşă care începea să se lase peste munţi de jur împrejur!

Nu voiam încă să ne îndreptăm spre camping-ul din Cortina D'Ampezzo, ci ne-am dus către LACUL MISURINA, aflat la o altitudine de 1.754 m, aproape de localitatea Auronzo di Cadore, pe unde aveam să trecem a doua zi în drumul nostru spre Tre Cime di Lavaredo. Lacul are o lungime de 2,6 km şi o adâncime de 5 m, este transparent de curat, plantele acvatice se văd în detaliu ca o pădure sub apă, iar raţele fac deliciul unei plimbări pe marginea lui, mai ales dacă le stârneşti cu mâncare! Castorul meu de Munte a reintrat în contact cu habitatul lui natural şi cu suratele din regnul său, dar şi-au respectat arealul de data aceasta, limitându-şi comunicarea la poze şi răţoit dintre tufişuri!

Am mâncat la coada lacului după ce am admirat cum munţii se reflectau pe oglinda lacului şi ne-am anunţat muşchii că li se terminase munca pe acea zi. Am savurat o bere locală, personalizată în halbe şi am degustat 10 feluri de brânzeturi întinse pe o tavă-scândură lungă: Castorul meu de Munte foloseşte delicatesa aceasta ca bază în meniul său şi este un connaisseur pe măsură a specialităţilor de acest gen!

Ne-am înfruptat din mâncare şi din înserare, am făcut schimb de impresii de toate felurile şi am concluzionat la unison că întreaga zi a fost dincolo aşteptări, că lacul o încheia la fel de fabulos, după cum se configurase şi ea, că somnul avea să ne aducă vise de ferrată şi de creste înhămate cu ele. 

Doamne, ci frumooos! Ci plin de munte! Una din cele mai frumoase zile din viaţa noastră s-a încheiat la camping, unde am vorbit până seara târziu despre traseele noastre: mintea ne era plină de imagini şi de gânduri (domeniul Silviu), de stări (domeniul meu) conjugate la experienţa plină care se adăugase celor făcute împreună până atunci! Recunoştinţă, mulţumire, o fericire discretă ce urlă în tine şi te face să fii încrezător că viaţa este o minune dacă mergi către ea şi dacă Cineva acolo Sus trage cortina să o vezi!