17-20 august 2013 - ITALIA - DOLOMIŢI (III) - prin TRE CIME DI LAVAREDO

"Mi se pare incredibil de frumoasă viaţa. O minune. 
E o minune că exist şi una şi mai mare că-mi dau seama că exist. 
Mai departe, ce faci cu viaţa ta sau ce fac alţii cu ea, este altă discuţie."

(Oana Pellea)

Paşaportul nostru de Dolomiţi, luat de pe Tofana di Mezzo, în prima noastră zi, a ajuns plin de ştampile pe primele două pagini: la fiecare refugiu sau cabană la care ajungeam existau astfel de semne personalizate la care apelam pentru a ne trece"vizele de Dolomiţi". Am adunat deocamdată 7, dar ne-am propus să urcăm numărul în anii care vin: sănătate şi putere de muncă să avem, căci visele noastre pentru Dolomiţi se vor întinde într-un serial, nu doar într-un episod! După primele două incursiuni - pe Tofana di Mezzo (3.244 m) şi pe Cima di Mezzo (3.154 m) - am mers într-o zonă foarte cunoscută în aceşti munţi: TRE CIME DI LAVAREDO, reprezentând trei vârfuri emblematice din rocă dolimită - Cima Picolla, Cima Grande (căreia îi mai lipseşte fix un metru pentru a avea 3.000 m!), Cima Ovest, care se ridică spre cer dintr-o mare de piatră erodată de ploi şi vânt, într-o căldare glaciară.

Am ajuns cu maşina aproape de Refugiul Auronzo (2.333 m), apoi am luat drumul muntelui spre Refugiul Lavaredo (2.400 m), ca să ajungem la Refugiul Locatelli (2.405 m), de unde începeau ferratele pe care Silviu le alesese pentru noi în acea zi. Traseul până la ultimul refugiu a fost uşor, dar lung, plin de oameni veniţi să parcurgă distanţa până la al doilea refugiu sau până la al treilea, pentru o gură de aer proaspăt de munte, fără intenţia de a intra pe ferrate, însoţiţi de ştrumfi şi oameni mai în vârstă. Erau însă şi destui montaniarzi echipaţi, cu intenţii serioase! Dimineaţă, când am plecat din camping de la Cortina D'Ampezzo, am fost avertizaţi să fim atenţi la vreme, căci se anunţau ploi pe la amiază, să avem grijă cu timpii pe traseu, în cazul în care ne aventuram pe vreo unul, iar... 

...atunci când am ajuns la Refugiul Locatelli, cerul ba se închidea de nori, ba se deschidea, era nehotărât suficient de mult încât să îmi trezească frica de posibilul scenariu "ploaie pe creste - descărcare electrică pe via ferrata - uzi ciuciulete" şi să mă determine să nu vreau să ne aventurăm pe creste.  Silviu e făcut dintr-un aluat mult mai curajos ca mine, eu intru în Ţara Precauţiei atunci când prietenul meu solar dispare şi instabilitatea atmosferică se infiltrează în aer şi, deşi montaniardul meu ar fi dorit să urcăm pe Monte Paterno şi pe Torre di Toblin, eu am fost profund sceptică şi nu ne-am aventurat. Am adăstat puţin la refugiu şi apoi, convinsă de Silviu, am pornit la hălăduială spre Monte Paterno, fără intenţia de a-l urca, ci doar cu gândul de a da o raită prin împrejurimi ca să nu stăm locului!   

Drumul către Monte Paterno urcă un versant care îţi oferă o schimbare permanentă de perspectivă asupra refugiului şi a configuraţiei munţilor din preajmă. Este o adevărată plăcere să faci trasee în Dolomiţi, fie că sunt doar bătuciri de cărări sinuoase pe lângă lacuri, fie că sunt expuneri pe versanţi: peisajele sunt absolut spectaculoase şi nu au cum să nu te unga la inimă! Hai, hai, am ajuns la intrarea în tunelele săpate de soldaţi în cel de-Al Doilea Război Mondial şi la Galeriile Parteno: primele pasaje cuprindeau ferestre tăiate în munte spre căldarea glaciară de unde răsăreau arogant către cer cele trei vârfuri pieptişe, aveau locuri de lumină, nu erau atât de întunecoase, dar.... 

...grosul lor a fost pur şi simplu un traseu de urcat muntele prin...interior, pe scări înalte, umede, într-o beznă totală, urmate de galerii la fel de întunecoase, cu tone de piatră deasupra capului. Mie mi-a fost frică de multe ori din cauza întunericului şi a liniştii totale, m-am speriat când ne-am întâlnit cu un montaniard care se întorcea de pe traseu, dar Silviu, calm şi super încântat de adrenalină, m-a susţinut să ieşim la lumină, să vedem cum este muntele în spatele peretelui de piatră. Încet, încet, treaptă cu treaptă, am ajuns la locul de începere a traseului de via ferrata spre vârful Monte Paterno, am aşteptat să coboare doi omuleţi, care abia fuseseră pe vârf şi erau bucuroşi de reuşită, după care... 

...Silviu a propus să încercăm măcar intrarea în traseu, să mergem atâta cât ne permite vremea până nu se strică de tot, iar atunci când sesizam că era într-adevăr ofticată şi nu ne mai lăsa să stăm pe munte atunci să facem cale întoarsă. Voiam să mergem pe ferrată, doar că aveam o strângere de inimă cu ideea de a fi surprinşi de ploaie pe un astfel de traseu! În cele din urmă, ne-am echipat... 

...şi am pornit pe via ferrata! Traseul a fost chiar antrenant, mai uşor ca cel spre Cima di Mezzo, şi, chiar dacă atenţia mea se concentra la norii din spatele nostru, eram încântată să fiu pe munte. În şaua de dinainte de ascensiunea pe vârf am auzit tunete în depărtare şi am simţit o picătură de ploaie pe obraz: norii nu păreau a fi atât de aproape de noi, dar văzusem în Călimani, în Retezat, în Ceahlău, cât de repede se poate schimba la faţă un peisaj montan şi nu voiam să forţăm un traseu ca să ne pară rău după aceea. Silviu cocheta cu ideea de a urca repede pe vârf, căci dura o oră dus-întors, dar eu eram convinsă că trebuie să facem cale-întoarsă pentru a nu regreta mai târziu o încăpăţânare ce nu a ţinut cont de regulile muntelui. Aşa că am apucat drumul îndărăt... 

...fără a mai traversa Galeriile Paterno, prin grohotişul de pe povârnişul din spatele muntelui. A fost o coborâre ce ne-a solicitat genunchii la maxim, căci pietrele se tot duceau către fundul văii şi simţeam că schiem pe ele. Am ajuns la lac, la bolovani, la cărarea şerpuitoare şi ne-am închis bucla la refugiu...

...unde am băut un vin fiert ca să ne încălzim înainte de a porni înapoi spre refugiul Auronzo unde lăsaserăm maşina. Norii se adunau şi se lăsau peste noi, acoperind Tre Cime, cronometrându-ne parcă timpul rămas până furtuna avea să izbucnească, având ultimele fărâme de răbdare cu întârziaţii de pe munte. Peisajul se schimbase complet în comparaţie cu ceea ce ne oferise cu vreo 4 ore înainte şi încercam să nu punem prea mult la încercare răbdarea vremii, grăbind pasul spre adăpost.

Am făcut o oprire la refugiul Lavaredo pentru ştampila de pe paşaport şi am intrat în ultima bucată de drum, dar ne-am mai oprit la o poză, un schimb de impresii, suficient cât să vedem din spatele Refugiului Auronzo o cohortă de nori negri şi grăbiţi abătându-se asupra noastră. Mai aveam 5-7 minute până la refugiu şi ploaia a năvălit peste noi supărată, biciuind tot ce întâlnea în cale, flămândă, gata să cureţe întreg muntele. Nu mi s-a părut deloc de joacă! Ne-a udat ca lumea de tot în cele câteva minute cât ne-a prins şi, stând în refugiu, mâncând şi încălzindu-ne, vedeam cum un grup de montaniarzi cobora spre refugiu de pe traseul pe care intraserăm şi noi cu trei ore înainte. Nici nu voiam să îmi imaginez cum ar fi fost să fim prinşi pe munte de o aşa ploaie, în contact cu cablurile de fier! Slavă Domnului că eram la adăpost: ne puteam minuna de forţa naturii dintr-un cuib de siguranţă!

Am ajuns în camping târziu şi toată noaptea a plouat, dar noi am dormit ca pruncii! 
O ştrumfă de-a mea, Florentina Albu, m-a întrebat despre Dolomiţi: "cu capul în nori !!!...care este senzaţia?"şi i-am spus "Senzaţia este de...tăiat respiraţia, pe de o parte, şi de imensă bucurie, pe de alta, căci nu ajungi acolo în fiecare zi, nu ai asemenea deschidere şi creste acasă şi te simţi norocos acolo, nefiind singur şi simţindu-te iubit iubind la rându-ţi. Parcă eşti mai aproape de Dumnezeu şi de tine însuţi, iar muntele ştie să te răsplătească pentru îndrăzneală şi răbdare!". Scriind acuma despre acele zile, cred că realitatea Dolomiţilor a întrecut dimensiunile visului şi nu pot decât să mă bucur că am trăit un timp ce va rămâne în memorie, va fi preţuit pe măsură şi va da puieţi. Mulţam fain, Silviu!