3-4 august 2013 - ITALIA - TOSCANA: San Gimignano, Siena şi Monteriggioni

Me and You. Just Us Two.

 Am plecat spre Toscana pe 2 august, după-amiaza târziu, şi am mers destul de bine, până când GPS-ul a început să ne dea bătăi de cap, împleticindu-se în indicaţii în zona italiană şi ducându-ne pe străduţe din sate lăturalnice, după ce ne-a scos de pe autostradă. Până la urmă am descâlcit ce ameţise acesta şi am urmat firul întins spre cazarea noastră din apropierea oraşului San Gimignano,  la Hotelul Antico Casale, unde Silviu făcuse rezervarea încă de când eram în Belgrad, fiind încântat de aerul autentic toscan al locului. Nu am reuşit să comunicăm cu proprietara pentru că răspundea din an în Paşte la telefon, iar când o făcea era atât de ameţită încât nu aveau nicio noimă lămuririle ei, rugându-ne să o mai sunăm. Am concluzionat şi noi că e de vină spiritul latin! 
Pe drumul nostru, la un moment dat, am făcut stânga şi am intrat într-o porţiune de pădure rară de vreo 2 km, pe care am străbătut-o la lumina farurilor, după care am ajuns la destinaţie: ţipenie de om şi de mişcare, linişte cât încape, am inspectat zona, încercând să găsim pe cineva de la recepţie, erau maşini în parcare, dar totul era pustiu, ca în filmele cu vampiri sau morţi vii. Normal, mi s-a făcut pielea de găină, mai ales când Silviu s-a dus să caute pe cineva într-o parte a clădirii şi eu am rămas la poartă, trezindu-mă singură într-o linişte grotescă, înconjurată de pădure în mijlocul pustietăţii. M-a luat cu tremurici de frică şi atunci când am intrat într-una din clădiri şi am urcat scările până la etajul 1, crezând că doarmea cel care ar fi trebuit să ne primească: nu voiam decât să plecăm pentru că totul era muuult prea straaaniu şi toate filmele de groază pe care le văzusem tăbărâseră pe memoria mea. Silviu, în schimb, se amuza de scenarita mea, desigur!
Am făcut cale întoarsă la stradă şi am găsit cazare în San Gimignano, în miez de noapte, pregătindu-ne după un somn bun pentru seninul de a doua zi, în ochioasa TOSCANA...

SAN GIMIGNANO - Silviu mai fusese în această zonă şi s-a achitat din plin de îndatoririle de ghid, transmiţându-mi şi mie încântarea pentru orăşelul cu turnuri de piatră ca nişte "zgârie-nori" medievali, cunoscut în italiană drept "San Gimignano delle belle Torri". Oraşul se află poziţionat strategic pe Via Francigena (un drum de pelerinaj ce leagă Franţa de Roma şi are de-a lungul său stabilite diferite puncte de odihnă şi de rugăciune), iar familiile bogate ce îl locuiau au construit 72 de turnuri (unele au şi 50 de metri înălţime) la casele lor pentru a simboliza puterea şi averea deţinute. Din acest număr foarte mare au supravieţuit istoriei doar 14 turnuri, care se pot vedea cu ochiul liber de departe şi fac din San Gimignano un loc absolut aparte, inclus în Patrimoniul Universal UNESCO, mai ales că actualii locuitori se încăpăţânează să păstreze atmosfera medievală de aşezare închisă.

În San Gimignano am hălăduit printre străduţe, case, pieţe şi fântâni publice dis-de-dimineaţă, când nu era foarte aglomerat, şi ne-am clătit ochii cu zidurile fortificate, cu arcurile de trecere dinspre căile de acces spre pieţele primitoare, cu localnicii deschizându-şi magazinele tradiţionale pentru vizitatorii de peste zi. În istoria sa a avut o perioadă de independenţă, dar în secolul al XIV-lea a intrat sub dominaţia Florenţei, a cărei putere acaparase mai toate oraşele din Toscana, familiile rivale Ardinghelii şi Salvucci, deţinătoarele monopolului de influenţă economică, marcată prin turnurile construite, fiind nevoite să accepte situaţia. Între casele care mai deţin turnuri s-ar număra Casa Cugnanesi (pe Via Francigena, pe porţiunea numită Via San Giovanni), Casa Pesciolini (pe Via San Matteo, în cel mai vechi cartier al oraşului), Palatul Franzesi-Ceccarelli (cu o faţadă asimetrică), iar plimbatul printre ele te face să te simţi ca într-o pădure de turnuri, mai ales că toată arhitectura este unitară, din piatră, pavajele şi zidurile la fel, iar "zgârie-norii" ies în evidenţă prin altitudinea lor, ca "ciupercile după ploaie". 

Oraşul s-a extins pornind din centrul a două pieţe principale: Piazza della Cisterna şi Piazza del Duomo. Prima are o fântână în mijloc şi este un serios punct de atracţie, mai ales că pe marginile pieţei se află două turnuri gemene ale familie Ardinghellis la vest, turnul Benuccis, Casa Rodolfi, Palazzo Razzi la sud şi Palazzo dei Cortesi la nord. Parterul caselor este folosit pentru magazine: o măcelărie, o cofetărie, un loc pentru cămăşi, o gelaterie şi un restaurant. Cealaltă piaţă reuneşte majoritatea monumentelor publice importante din oraş: la vest se află Colegiul Santa Maria Assunta, la est fostul Palat Podesta, transformat în han, apoi în teatru şi azi este scos din uz, Turnul Rognosa şi Turnul Chigi fiind tot pe acea parte. Palazzo del Popolo se ridică în partea sudică împreună cu Torre Grossa, care măsoară 54 m şi comunică vizual cu turnurile gemele Salvucci pe partea de nord.

Geometria se simte la ea acasă în acest loc şi trebuie să precizez, din nou, ca în multe alte locuri în care am mai fost, că oamenii cu viziune sunt orientaţi să păstreze locurile istorice aşa cum le-au moştenit: nimic nu îţi poate oferi o perspectivă completă asupra unei atmosfere şi a unui specific dintr-o anumită perioadă ca locul cu detaliile sale rămase ancorate în acel timp. În San Gimignano nu se poate intra cu maşina, renovările se fac doar cu materiale care nu afectează impresia generală a oraşului, magazinele se integrează şi ele în aceleaşi principii estetice şi peste tot găseşti elemente toscane oferite spre comercializare, de la artizanat la ceramică, de la picturi la vinuri locale, de la brânzeturi la mirodenii şi măsline, curăţenia este exemplară şi, dincolo de/între ziduri, forfota este ca în orice zonă turistică.  

Aproape de ora 12 locurile se aglomerau de turişti şi ne strecuram printre ei mai greu decât dimineaţă, când erau destul de puţini. Am ocolit zona centrală prin părţile laterale ca să ne facem o idee şi despre cum arată şi casele unde locuiesc italienii: multă piatră, locuinţe cu un cat sau două, ferestre mici ca să nu încurajeze căldura să pătrundă, obloane trase, flori răzleţe, rufe puse la uscat pe sârmă, interfon la intrare, scutere, pergole care acopereau spaţiile de mansardă, plante în ghivece serioase şi chiar mici sere în balcoane sau pe acoperişuri. Se vedeau unele asemănări cu Cremona, aflată în nordul Italiei, şi, deşi San Gimignano este mai mic şi mai strâmt, tiparul caselor era cam acelaşi!

Pe cealaltă laterală a oraşului se ajungea la o deschidere spre dealurile Toscanei, căldura începea să se instaleze ca la ea acasă şi noi căutam umbra deja. Chiar dacă încă mai  voiam să hălăduim pe străduţe, plăcându-ne tihna dintr-un astfel de loc, faptul că era ca o bijuterie modestă şi de efect, totuşi trebuia să ne strângem încet-încet paşii pentru a pleca spre următoarea noastră oprire din Toscana!

SIENA este un alt oraş toscan gândit după o structură medievală, doar că este mult mai mare decât San Gimignano şi a avut o influenţă considerabilă între secolele XIII-XV, fiind un adevărat ghimpe pentru Florenţa, cu care se aseamănă la nivelul planului urbanistic. Şi în acest loc s-au păstrat mărturiile arhitectonice ale istoriei, doar că sunt vizile mai multe straturi, cele demne de menţionat fiind cel gotic şi cel renascentist al lui Duccio, al fraţilor Lorenzetti şi al lui Simone Martini. În oraş sunt 17 cartiere, vechi de sute de ani, cu blazon şi culorii proprii, aflate într-o veşnică rivalitate unul cu altul. Inima Sienei o reprezintă Piazza del Campo, o piaţă aflată la punctul de întâlnire dintre 3 dealuri, având o formă de cochilie de scoică cu 9 laturi ca la un evantai. Ca şi în cazul turnurilor din San Gimignano, forma acestei pieţe era menită să asigure un mod original de exprima creşterea financiară şi economică a oraşului, care se datora aceleaşi Via Francigena (se făceau opriri pe Via dei Banchi Sopra şi pe Via dei Banchi Sotto). Tot aici se află şi Palazzo Pubblico cu turnul său vizibil de la marginea oraşului...

...şi cu toate marginile flancate de case realizate după acelaşi calapod aprobat de guvernul comunal, pentru ca a se asigura uniformizarea. Clădirea Palazzo Pubblico era locul de întâlnire pentru reprezentanţii comunei, avea elemente gotice pe faţadă şi s-au făcut replici mai mici după el în cazul unor familii bogate de nobili sau de negustori din oraş: Palazzo Tomei şi Palazzo Buonsignore, care au adăugat stilului ferestre mai mari şi creneluri. Au apărut ulterior: Fonte Gaia, decorată de Jacopo dalla Quercia, Turnul Mangia şi Cappella della Piazza. Cât au fost cei din familia de Medici la conducerea Sienei, piaţa a găzduit spectacole publice şi cursa de cai PALIO, ce se desfăşoară şi azi între echipe din cartiere diferite ale oraşului, fiind un eveniment de răsunet între festivalurile Toscanei.

De la Piazza del Campo se ajunge foarte uşor la Catedrala Sfânta Maria, cunoscută şi sub numele de Catedrala din Siena sau Domul din Siena. Planul iniţial a presupus ca edificiul să fie transformat în cea mai mare catedrală din lume, dar epidemia de ciumă din 1348 a năruit proiectul şi ce se poate vedea astăzi este suficient pentru a aprecia nivelul ambiţiilor implicate. Faţada este realizată de Giovanni Pisano, dusă la bun sfârşit de Giovanni di Cecco, iar în interior arta se extinde la nivel sculptural şi arhitectonic. Un atu major al catedralei îl reprezintă pardoseala, care înfăţişează un mozaic format din 59 de tablouri din bucăţi de marmură sculptată şi îmbinată de Domenico di Bartolo, Matteo di Giovanni, Pinturicchio şi, în mod special, de Beccafumi, care a proiectat 35 de scene. Materialul de lucru provine din toate colţurile Italiei, iar tablourile reprezintă scene religioase şi mitologice. Tehnica este deosebită: în marmură se zgâriau diverse modele, care apoi erau umplute cu smoala şi, de aceea, intarsiile sunt negre, albe, verzi, albastre si roşii. Roata Norocului (Ruota della Fortuna), Lupoaica din Siena cu emblema oraşului, Cele patru virtuţi şi Povestea regelui David sunt doar câteva dintre tablouri.

Noi am găsit plăcile de mozaic descoperite, dar cele mai valoroase erau acoperite, putând fi văzute doar în cinstea cursei Palio, între 23 august si 3 octombrie. Labirintul de pe podea este parcurs de către penitenţi în genunchi. La mijlocul navei, pe partea stângă se află intrarea în Librăria Piccolomini, o librărie rezervată de către Francesco Piccolomini (Papa Pius III) păstrării cărţilor unchiului său, Pius II. Viaţa impresionantă a lui Aeneas (Pius II) este celebrată într-o serie de fresce colorate de către Pinturicchio, înfăţişându-l începând cu postul de secretar de la Consiliul din Basel şi încheind cu canonizarea Sfintei Catherine din Siena. Coloanele sunt foarte înalte şi suple, din marmură, într-o alternanţă de dungi albe şi negre (cele două culori simbolice ale oraşului), iar tavanul boltit este decorat cu albastru şi cu stele aurite. Cupola hexagonala este şi ea aurită şi are în centru un Soare aurit.

Pe străduţa de legătură dintre Piazza del Campo şi Catedrala Sfânta Maria am dat întâmplător peste Muzeul Torturii şi ne-am propus spontan să îl vedem: cuprindea un istoric al metodelor de tortură din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, insistându-se pe epoca medievală, pe perioada Inchiziţiei, pe Al Doilea Război Mondial şi pe diferite pedepse aplicate legiferat celor găsiţi vinovaţi de comportament imoral (ex: lanţul cu zaruri şi cărţi de joc era purtat de cei care aveau patima jocurilor de noroc). Este un loc al îndosarierii durerii nedrepte, când cei puternici îşi manifestă puterea asupra celor slabi. 

Palio este o "cursă nebună de cai (durează 90 de secunde!), un turnir medieval în care se întrec 10 cavaleri, reprezentanți ai unora dintre cele 17 contrade (cartiere) ale cetății. Pregătirile țin însă o săptămână și tot orașul se transformă practic pentru acest festival-emblemă al Sienei. Primul “palio” a avut loc în 1656, iar confruntarea e precedată de o paradă colorată a reprezentanților fiecărei contrade. În zilele noastre, la un Palio asistă cam 60.000 de spectatori!". Pe lângă acest festival, în Siena se găseşte ceramică de Toscana: frumoasă, senină, lucrată impecabil! O ulcică pentru limonadă s-a cuibărit şi la mine în dulap şi se împacă destul de bine cu celelalte căni: au discuţii internaţionale!  

După ce am bifat punctele de interes din oraş, ne-am aşezat la o terasă să ne răcorim, căci căldura devenise o tortură şi o pauză de umbră nu avea să ne facă rău. Desigur, mi-am continuat lecţiile de observare umoristică umană a persoanelor din jur pe care le-am început cu Silviu de când călătorim împreună şi, trebuie să recunosc, face progrese, doar că trebuie să insiste pe detalii. Rezolvăm noi şi aspectul acesta!  Unul din cele mai faine momente de genul acesta a fost la Lisabona: eram la micul-dejun şi, în spatele nostru, chelnerul debarasa o masă, iar o doamnă veselă de dimineaţă aştepta la distanţă de vreo 3 metri să termine, ca să îşi pună cafeaua pe masa eliberată. Când aproape să se aşeze, a trecut pe lângă ea o chinezoaică şi şi-a pus bolul cu lapte şi cereale, fără să o observe măcar pe cea care era "abonată" la masă. Doamna s-a dus la altă masă debarasată între timp şi, când a venit soţul ei, i-a povestit acestuia, arătându-i-o pe "infractoare". Acesta nu prea i-a dat atenţie: avea unde sta? avea! avea cafeaua? o avea! restul erau detalii! Doamna a stat botoasă tot micul-dejun, a săgetat-o cu privirea în continuu pe chinezoaică şi nu a reacţionat la glumele soţului. Ne era milă de el: avea de îndurat o tonă de emoţii negative şi ziua abia începuse, iar doamna părea genul de om care nu uita uşor! 

Peisajul din Toscana este extrem de pictural: dealurile cu vii şi măslini presărate cu pete de verde închis ale copacilor sunt liniştitoare şi te duc într-o zonă atemporală a frumosului. Pur şi simplu eşti martor la o desfăşurare de sublim pe orizontală, în ciuda aerului uscat şi a căldurii, în ciuda instalării unei senzaţii de monotonie, căci totul este unitar, până şi oazele de sălbăticie. Cred că atunci când vom ajunge gârboviţi de atâţia munţi, vom aprofunda zona, mai ales că mâncărurile şi vinul sunt din categoria grea!

MONTERIGGIONI nu era în planul nostru iniţial. Pisa era, dar nu ne-a mai ieşit. A rămas pe data viitoare, la braţ cu Florenţa! Cum am agăţat şi Monteriggioni? Mergeam de la Siena spre San Gimignano, mai erau vreo 2 ore până să se întunece şi am observat zidurile acestei aşezări mici, pe lângă care trecuserăm şi dimineaţă. Ne-am spus să mergem să vedem cum e şi...nu ne-a părut rău absolut deloc: o biserică, o piaţă, un restaurant, câteva case şi magazine, zidurile de apărare cu turnuri de pază şi 10 minute de mers lejer dintr-un capăt în altul constituiau Monteriggioni! Domnul, care ne-a vândut bilete pentru a ne urca pe ziduri şi a face drumul străjii, ne-a avertizat că trebuie să alegem pe care zid vrem să mergem, căci în 10 minute se închidea accesul, iar una din căi era în...celălalt capăt al oraşului! Într-adevăr aveam ditamai oraşul de traversat! Ne-am încadrat să le vedem pe amândouă, desigur, dar el a rămas foarte contrariat de planul nostru de bătaie!   

Cu adevărat spectaculos a fost apusul peste dealurile Toscanei, cu soarele scăpărând la orizont, încet, strecurat, fără grabă inutilă, de parcă timpul nu era o coordonată după care să se ghideze. O pereche de miri făcea poze pe acolo şi închiriase restaurantul din piaţă şi...întregul oraş pentru petrecerea lor: ni s-a părut excelentă ideea să te izolezi cu cei dragi ţie într-un astfel de loc de poveste, diferit şi departe de modurile obişnuite de a marca astfel de momente ale unei istorii în doi!

Cald a mai fost, Doamne, extrem de cald! Nici foame nu ne mai era, dar am fi băut un butoi cu apă: la terasa din Monteriggioni am luat în schimb o bere locală şi un suc. De dimensiuni diferite, desigur!

RELAIS SANTA CHIARA a fost hotelul din San Gimignano unde ne-am cazat după ce am tras sperietura cu Antico Casale. Stil toscan, atmosferă primitoare, relaxantă şi răcoroasă, piscină unde ne-am şi bălăcit într-una din seri, multă vegetaţie, mâncare delicioasă şi personal prezent şi gata să îţi fie de folos. Era cam ciudat recepţionerul care ne-a primit când am ajuns, aerian şi feminin, vorbea mai ciudat şi uşor copilăreşte, dar ne-a amuzat cât de serviabil era, cum voia să ne facă pe plac şi noi nu prea îi dădeam motive, căci nu eram aşa pretenţioşi: voiam doar o cameră să ne odihnim şi facilităţile obişnuite! Ne-am simţit ghini di tăt: Toscana ne-a rămas întipărită în minte ca un loc unde îţi poţi face ordine în gânduri şi te poţi aduce pe tine însuţi pe apele liniştite. Urmează Cinque Terre!