Ţânţari peste tot! Doamne, ce de ţânţari! Fusese canicular peste zi şi înţepătorii ieşeau şi ei la vânătoare nocturnă, când se mai lăsa răcoarea (puţină, dar suficientă!), în timp ce noi mergeam pe drumuri care traversau câmpii şi ne tot izbeam de ei. De fapt, ei se împiedicau de parbrizul maşinii împreună cu rudele lor mai ghiftuite de la o cină luată mai devreme şi ne stricau câmpul vizual. Se auzeau ca seminţele pocnite între dinţi atunci când se luau la trântă cu geamul, pe care îl lăsau pătat şi nu reuşeam să îl păstrăm curat oricât lichid de curăţare irosea Silviu pe el: mai tare se murdărea! Plus că, nici nu ştergeai bine, că noi cohorte de bâzâitori veneau la asediu: mai bine ne amuzam decât să ne stresăm!
Am intrat în vamă: nu era nimeni, doar cel care verifica actele, degajat, nu deranjat de faptul că avea de-a face cu doi călători în miez de noapte. Ne-a întrebat de pe unde venim, încontro ne ducem, cam ce avem de gând să facem, ne-a complimentat uşor invidios că suntem în concediu şi ne-a urat drum bun cu mult bun simţ. La graniţa cealaltă, la sârbi, am reluat discuţia, mai degajată ca la noi, cu grănicerul de serviciu şi încă doi, relaxaţi, calmi: le-am cerut indicaţii despre drumul nostru până în Toscana şi ne-au sfătuit cu vârf şi îndesat să nu luăm ruta prin Croaţia, să urcăm spre Ungaria, căci ajungeam mai repede. Ne-am amuzat copios după ce am plecat din vamă: şi în Serbia era o situaţie "istorică" de împărţit cu vecina, Croaţia, de genul Portugalia-Spania sau România-Ungaria! Epic şi repetitiv!
Am intrat în vamă: nu era nimeni, doar cel care verifica actele, degajat, nu deranjat de faptul că avea de-a face cu doi călători în miez de noapte. Ne-a întrebat de pe unde venim, încontro ne ducem, cam ce avem de gând să facem, ne-a complimentat uşor invidios că suntem în concediu şi ne-a urat drum bun cu mult bun simţ. La graniţa cealaltă, la sârbi, am reluat discuţia, mai degajată ca la noi, cu grănicerul de serviciu şi încă doi, relaxaţi, calmi: le-am cerut indicaţii despre drumul nostru până în Toscana şi ne-au sfătuit cu vârf şi îndesat să nu luăm ruta prin Croaţia, să urcăm spre Ungaria, căci ajungeam mai repede. Ne-am amuzat copios după ce am plecat din vamă: şi în Serbia era o situaţie "istorică" de împărţit cu vecina, Croaţia, de genul Portugalia-Spania sau România-Ungaria! Epic şi repetitiv!
Orăşelele prin care am trecut până să ajungem în Belgrad erau animate de oameni, deşi era trecut de miezul nopţii, mulţi erau cu bicicleta, alţii stăteau la un pahar de vorbă sau de băutură, alţii se plimbau, dar erau şi porţiuni unde somnul se instalase din plin. Am sesizat multe asemănări cu orăşelele noastre, destul de adunate de-a lungul drumului principal, un nivel de trai mediu, nu extravagant, nici la limita sărăciei, cu multă modestie, maşini la mâna a doua, cu o atmosferă destul de demnă şi simplă, fără exagerări occidentale, dar nici cu spoieli balcanice. De la început ne-am făcut impresia că intram într-o ţară "cuminte", care nu îţi fura privirile cu nu ştiu ce obiective sau cu o viaţă socială ieşită din comun, ci îţi punea în faţă un stil descurcăreţ, aflat ca şi noi la cheremul Uniunii Europene.
BELGRAD este cu muuuuulte clase deasupra Bucureştiului: de departe!! Noi am ajuns destul de târziu şi ne-am prins urechile căutând Hotelul President, unde ne cazaserăm: GPS-ul cedase nervos sub ambuscada de toponime sârbeşti, denumirile străzilor nu ne ajutau căci nu erau dublate în engleză nici măcar pe bulevarde, Silviu le mai asocia cu bruma de rusă pe care o ştia, dar eu nu făceam legăturile. Orientându-ne după o hartă sârbească, am găsit un hotel din seria celor în care era inclus şi al nostru. Ni s-a părut suspect: era pe o stradă lăturalnică centrului, lângă un club de striptease, cu feţe dubioase în preajmă. Am răsuflat uşuraţi să aflăm de la recepţie că hotelul nostru era în altă parte, aşa că iar la drum: am întrebat un taximetrist, un om de la o benzinărie, un lucrător nocturn la drumuri şi...toţi ne spuneau că e...chiar aproape, dar noi nu îl nimeream, frate! De ce? Treceam pe lângă el, însă numele lui era slab vizibil din stradă şi nu ne sărea deloc în ochi!
BELGRAD este cu muuuuulte clase deasupra Bucureştiului: de departe!! Noi am ajuns destul de târziu şi ne-am prins urechile căutând Hotelul President, unde ne cazaserăm: GPS-ul cedase nervos sub ambuscada de toponime sârbeşti, denumirile străzilor nu ne ajutau căci nu erau dublate în engleză nici măcar pe bulevarde, Silviu le mai asocia cu bruma de rusă pe care o ştia, dar eu nu făceam legăturile. Orientându-ne după o hartă sârbească, am găsit un hotel din seria celor în care era inclus şi al nostru. Ni s-a părut suspect: era pe o stradă lăturalnică centrului, lângă un club de striptease, cu feţe dubioase în preajmă. Am răsuflat uşuraţi să aflăm de la recepţie că hotelul nostru era în altă parte, aşa că iar la drum: am întrebat un taximetrist, un om de la o benzinărie, un lucrător nocturn la drumuri şi...toţi ne spuneau că e...chiar aproape, dar noi nu îl nimeream, frate! De ce? Treceam pe lângă el, însă numele lui era slab vizibil din stradă şi nu ne sărea deloc în ochi!
A doua zi am luat Belgradul la picior şi am făcut cam tot ce era de interes: CATEDRALA SFÂNTUL SAVA (sus) şi BISERICA SFÂNTUL MARCU (jos) au completat un adevăr despre sârbi referitor la faptul că sunt extrem de religioşi. Catedrala este cea mai mare biserică ortodoxă din lume, iar numele îi este dat de Sfântul Sava, cel care a fondat Biserica Ortodoxă Sârbească şi care este recunoscut pentru caracterul său milostiv. Se spune că rămăşiţele sale au fost arse de Sinan Paşa pentru a-i descuraja pe răzvrătiţi, dar, chiar pe acel loc, a fost ridicată mai târziu Catedrala. Se lucrează la ea de 65 de ani, are o înălţime de 70 m, o lăţime de 80 m, punctul cel mai înalt este la 134 m, crucea de pe vârf are 12 m, sunt 18 cruci aurite pe bolţi şi 49 de clopote în clopotniţă, spaţiul putând primi 10.000 de credincioşi. Datele acestea sunt completate de simplitate: te impresionează deschiderea imensă din interior, lipsa podoabelor care ar aglomera, masivitatea şi senzaţia de demnitate propice rugăciunii, chiar dacă lucrările din jur par a o sabota. Parcul din jurul ei este îngrijit şi destul de populat, cu tuşe serioase de modernism amestecate cu urme de comunism.
Biserica Sfântul Marcu este realizată în stil sârbesc-bizantin şi ne-a plăcut mai mult decât masiva Catedrală, pentru că avea altă personalitate în ea: cărămida, turlele şi arcadele o făceau zveltă şi săgeată spre cer, iar interiorul simplu părea a fi în contrapunct cu exteriorul. O istorie zbuciumată era legată şi de acest loc, incluzând bombardamente, un incendiu, o re-ridicare aproape din temelii. Mormintele personalităţilor din interior nu aveau zorzoane, doar o candelă, o icoană şi un nume, aceeaşi simplitate fiind literă de lege şi pentru cei trecuţi în alte lumi, dar rămaşi în memoria colectivă a viilor.
Biserica Sfântul Marcu este realizată în stil sârbesc-bizantin şi ne-a plăcut mai mult decât masiva Catedrală, pentru că avea altă personalitate în ea: cărămida, turlele şi arcadele o făceau zveltă şi săgeată spre cer, iar interiorul simplu părea a fi în contrapunct cu exteriorul. O istorie zbuciumată era legată şi de acest loc, incluzând bombardamente, un incendiu, o re-ridicare aproape din temelii. Mormintele personalităţilor din interior nu aveau zorzoane, doar o candelă, o icoană şi un nume, aceeaşi simplitate fiind literă de lege şi pentru cei trecuţi în alte lumi, dar rămaşi în memoria colectivă a viilor.
PALATUL REGAL cu spaţiile lui verzi şi cu steagurile fluturânde, MINISTERUL APĂRĂRII IUGOSLAVIEI bombardat şi păstrat în inima oraşului ca o relicvă ce nu permite instalarea uitării şi PARLAMENTUL renovat şi ochios din bulevard ne-au completat turul făcut agale prin capitala Serbiei. Este seducător de bătut acest oraş: toate elementele importante sunt adunate, nu faci kilometri de la un obiectiv la altul, iar după ce te aventurezi pe Strada Skadarlija plină de cafenele, restaurante şi galerii de artă, după ce savurezi şi o îngheţată şi poposeşti motăneşte pe o bancă, ajungi la...
...FORTĂREAŢA KALEMAGDAN, situată deasupra unirii râurilor Sava şi Dunărea, fiind formată din Oraşul de Sus, Oraşul de Jos şi Parcul Kalemegdan. "Statisticienii au numărat nu mai puţin de 115 bătălii purtate la porţile ei (inclusiv victoria lui Iancu de Hunedoara din 1456), iar cetatea a fost rasă de pe faţa pământului de vreo 40 de ori." este un motiv destul de bun pentru a sta ceva timp în ea, aşa că am urcat pe zidurile ei pentru a vedea expus armament din Al Doilea Război Mondial, am hălăduit prin diferite colţuri, am observat cât de bine era întreţinută cetatea şi...
...ne-am strecurat prin zonele mai puţin vizitate, pentru a ajunge la concluzia că sârbii sunt cu mult înaintea noastră prin modul în care îşi tratează istoria, prin faptul că reuşesc să îmbine cu mai mult succes influenţele occidentale cu cele locale, nefiind atât de obsedaţi să placă Vestului. Desigur, în puţinul timp stat acolo nouă nu ne-a sărit în ochi acest aspect: lumea era destul de modestă, tinerele erau rar aranjate la patru ace, mult stil sportiv pe stradă, dar magazinele şi bulevardele, tramvaiele şi autobuzele, străzile erau la nivel vestic. Multe blocuri comuniste, mai puţine zone rezidenţiale, tot ce era spaţiu istoric pus în valoare, aşa că unitatea arhitecturală era destul de evidentă: o capitală cuminte, după cum am mai zis, traversată de fluviul Dunărea ce se întâlneşte cu Sava chiar în Belgrad.
Panorama asupra confluenţei celor două ape este absolut uimitoare de pe zidurile cetăţii şi mulţi belgrădeni sau turişti vin să îşi liniştească gândurile şi să socializeze admirând curgerea apelor străjuite de malurile verzi. Noi ne-am orientat spontan spre o terasă cocoţată...
...pe zidurile de apărare vestice, într-un loc de "lojă" la spectacolul de observare a apusului deasupra Dunării. Ne-am rezervat un final de zi şi de tur de capitală absolut...epic, la o bere sârbească (pentru Silviu) şi un cidru (pentru mine)! (de atunci am făcut o pasiune pentru cidru, gustând vreo 5 sortimente până acum şi pot spune că cel de mere şi de pere conduc de departe la gâdilat simţul gustativ!)
Hotelul President din Belgrad a fost o alegere interesantă: toate camerele aveau un tablou cu vreun preşedinte sârb şi era puţin ciudat să te ştii supravegheat de unul din "taţii naţiunii", iar în sala de mese era amplasat un întreg grup sculptural cu 4 figuri istorice de referinţă din istoria ţării. Multe însemne ale puterii de-a lungul timpului erau folosite pe post de elemente de decor şi personalul ni s-a părut extrem de primitor. Cât am fost noi la hălăduit prin oraş, omuleţii i-au făcut un cadou lui Silviu din partea casei şi i-au spălat maşina, lăsându-i şi mulţumiri pentru că a ales să venim la ei. Frumos, dom'le!
Plecarea din Belgrad a fost cu peripeţii...din nou! După ce am mai admirat podurile peste Dunăre la o plimbare răcoroasă pe malul ei şi am auzit hurducăturile pe Podul Sava ne-am strâns cele ale noastre şi am luat drumul în spinare. Am mers destul de întins până la graniţă, unde am ajuns după miezul nopţii, şi ne-am aşezat la coadă, la control: a durat mai bine de o oră şi jumătate până am plecat de acolo, pentru că nenea vameş se mişca...absolut ca un bunic. Se făcea şi controlul bunurilor, ce mai, o întreagă poveste! Unii erau mai nerăbdători şi voiau să se bage în faţă, dar erau atenţionaţi şi trimişi la capăt de rând, multe maşini hăt în spate. Nesimţiţii îşi fac loc oriunde, nu trebuie să îţi faci griji că nu dai peste ei, dar li se mai pune şi capac din când în când! Când am ajuns şi noi la ghişeu, exact atunci vameşul a ieşit din cabină pentru o problemă, aşa că am mai aşteptat încă oleacă: ce mai contau încă vreo câteva minute pe lângă ora deja trecută când am parcurs metru cu metru ultima sută de metri până în vama propriu-zisă? Ne amuzam, ce puteam face, că doar nu era să o luăm în tragic: oricum drumul de venit spre Belgrad fusese epic, aşa că merita şi un plecat la fel de...epic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu