8-10 iulie 2013 - SPANIA - BARCELONA (II) - Gaudi sau Cum e să fii torturat de o genialitate creatoare de spaţii

"Gândirea omului care a fost Gaudi îmi vine foarte des în minte...Mă gândesc la deliranta lume interioară, la halucinaţiile fără nicio ordine, la nebunia fantastică şi creatoare care trăiau în adâncul acestei personalităţi aparent liniştite. Îl văd străbătând străzile Barcelonei, stăpânit fără încetare de demonii imaginaţiei, de viziunea monştrilor iscoditori. Mi-l închipui creând, în mintea sa, o stranie cosmologie a formelor, o altă natură. Îl contemplu în continuare, încercând să explice în faţa unor burghezi convenţionali proiectele sale aproape demenţiale, cu siguranţă prost înţelese, dar acceptate datorită magnetismului său...Apoi stingea lumina, lăsând în întuneric cinematograful său mental." 

(Ricardo Bofill, arhitect)

În călătoriile mele arta este la fel de importantă ca mentalitatea şi natura ţării în care poposesc, pentru că reprezintă vârfuri, şlefuiri de spirit ale zonei, devieri ale esteticului de la rutină sau accidente de genialitate. Mi se pare absolut fascinant să ajungi să vezi cu ochii tăi pagini din albumele de artă răsfoite la şcoală, să ai un contact direct cu operele celor care ţi-au aprins imaginaţia atunci când le făceai loc în cunoaşterea ta, să constaţi justeţea aprecierilor la adresa lor şi să te simţi total depăşit de anvergura talentului şi a muncii depuse de aceşti oameni, dăruiţi şi blestemaţi, în acelaşi timp, cu genialitatea rămânerii în istorie prin ceea ce au lăsat în urma lor, prin expresiile palpabile ale creativităţii lor. 
Antonio Gaudi a fost mereu un "ciudat" în lista mea de oameni a căror operă vreau să o văd în viaţa mea, pentru că imaginile cu operele lui mi se păreau rupte dintr-un univers total paralel, ambiguu, dinamitând limitele obişnuinţei până spre sfidare totală. În Barcelona am vizitat patru din locurile ce poartă amprenta inconfundabilă a lui Antonio Gaudi: Casa Batllo, Casa Mila Pedrera, Park Guell şi copleşitoarea neterminată Sagrada Familia.  Am început cu CASA BATLLO...     

...aflată pe Passeig de Gracia. Ne-a lăsat fără grai de cum am pus ochii pe ea: e o clădire unică în forme şi culori, îţi ţintuieşte privirea să o explorezi până la epuizare, căci este expresia unui imbold creator dus la cote valorice universale! Nu este vorba despre o construcţie din temelii, ci de restructurarea uneia cumpărate de industriaşul textil Josep Batllo, care voia să o locuiască după ce îi schimba înfăţişarea. Gaudi, aflat la vârsta de 52 de ani, la apogeul creativităţii sale, a dat drumul fanteziei şi a făurit o formă de frumuseţe pură: atmosfera seducătoare din interior este susţinută de soluţiile tehnice ale arhitectului, concentrat pe triada spaţiu-lumină-aer, şi pe combinaţia inovatoare dintre materiale. După ce am stat la bilete la o coadă consistentă, am intrat să ne începem turul: la parter se distingea salonul cu design-ul său orientat în jurul spiralei tavanului care se întindea în jos, pe pereţi, rupând liniaritatea geometrică în favoarea curbelor transmise ferestrelor, uşilor, scărilor. Mă simţeam mergând printr-un imperiu declarat al curbelor şi al spaţiilor intime, cum era şemineul, gândit ca un refugiu în tonuri calde, nu doar ca un loc de împrumutat căldură. Detaliile sunt copleşitoare: nimic nu este lăsat fără o tuşă de reinterpretare elegantă, fără o conversiune din ceva în altceva, fără migrarea de la un orizont clasic al aşteptărilor la dezlănţuirea imaginaţiei. 

Acoperişul reprezintă un dragon sau fundul mării, este plin de culori, de forme modelate şi o cruce rotunjită tronează peste toate. Capetele de şemineu sunt încărcate de o policromie veselă, ca, de atfel, şi faţada cu balcoanele sau curtea interioară, iar ritmul ondulat din interior se strecoară, ca o şosetă întoarsă pe dos, spre exterior: toate unghiurile drepte sunt alungate din acest univers şi idei împrumutate din lumea naturală, chiar la nivel celular, se insinuează atât de firesc, legat, încât logica întregii construcţii te absoarbe ca într-un basm. Pereţii exteriori sunt realizaţi din trencadis amestecat cu ceramică şi bucăţi de sticlă într-un joc absolut fabulos, după cum mărturiseau şi zidarii de pe şantier: "Don Anton se aşeza în mijlocul străzii, cu faţa spre casă, şi, de acolo, cu voce tare, ne indica locul unde trebuia să plasăm diferitele elemente, dar pentru nişte zidari obişnuiţi să lucreze cu mozaic şlefuit nu era uşor să se adapteze la o nouă tehnică, mai ales cu atâtea culori." 
Totul pare a curge în Casa Batllo, nimic nu este ţintuit locului. Curbele tavanului parcă trec dintr-un etaj spre următorul, liniile balustradelor pătrund în mobilierul camerelor, ochiurile geamurilor fac lumina călătoare, pereţii ondulaţi seamănă cu o perdea flexibilă: parcă eşti într-un vis acvatic unde schimbarea formei este la îndemâna visului oricui. Ţi se modică percepţia spaţiului după ce stai câteva ore în casa ca de basm realizată de Gaudi, iar noaptea Casa Batllo devine absolut h i p n o t i c ă prin balcoane, faţadă şi postură şi îţi transmite o stare de armonie şi de integrare, ca şi cum curbele fiinţei tale îşi recunosc suratele generos înmulţite faţă de clasica variantă originală.

CASA MILA PEDRERA a fost următoarea pe lista noastră! Gaudi construieşte un bloc de locuinţe pentru fabricanţii de ceramică Pere Mila şi Roger Segimom, dar, ceea ce dospeşte până la urmă, este mai mult o sculptură unică, parcă dintr-un aluat moale, ce se ondulează încă de la exterior, se dizolvă în detalii şi oferă aceeaşi impresie de unicat, de valuri curgând cu ferestrele pe suprafaţa aflată la un colţ de străzi. Nu am mai găsit policromia veselă de la Casa Batllo, ci o singură culoare - piatra alb-gălbuie oferă numele de Pedrera ("carieră") -, iar Gaudi este primul arhitect care a conceput o structură lipsită de pereţi de susţinere, înlocuiţi cu o serie de stâlpi şi cu grinzi de metal care sprijină bolţile - apare conceptul de spaţiu deschis! Totuşi, în ciuda perspectivei detaliate şi a efortului creator considerabil, nu a reuşit să termine Casa Pedrera din cauza unor diferende estetice şi financiare cu cei care îl angajaseră, aşa că abia restaurarea ulterioară a putut încheia planurile lui îndrăzneţe.   

Suprafaţa ondulată şi balcoanele suprarealiste din fier forjat nu aveau cum să nu fie dublate de un acoperiş pe măsură, care este adevăratul punct de atracţie al Casei Pedrera. Aplicând principiul parabolelor, ce schimbă înclinaţia şi modifică efectul acesteia, Gaudi realizează o adevărată armată prin coşurile de ventilaţie futuriste şi antropomorfe: parcă te mişti printr-o pădure de străjeri vigilenţi, încremeniţi şi atenţi, individualizaţi sau aflaţi în triade, gata oricând de atac de sub coifurile lor de piatră, ceramică, sticlă sau faianţă. Pentru mine a fost un paradis al metaforelor, îmi puteam imagina absolut orice voiam, căci formele din jur îmi susţineau filmul mental: o plutire în aer, o falie onirică aflată deasupra existenţei, o faţă a sacrului pierdut în mundan, o mişcare de plăci tectonice, care te duceau dintr-un colţ al minţii în altul, te aflai într-o continuă mişcare de idei. Aceşti paznici transmit şi o stare de teamă, parcă te asediază, nu doar te păzesc, parcă te supraveghează în gesturi, nu doar trec pe lângă tine: e un ciudat sentiment paradoxal de frumos şi de frică, de mister înfricoşător. Bine că era soare şi foarte cald, căci pe timp de ploaie/furtună nu cred că mi se mai păreau...prietenoşi. 

Coifurile acestea erau făcute din sticlă, din gâturi şi funduri de sticlă, din cioburi de toate formele, iar cele sub formă de vârtej erau acoperite cu faianţă: migălos şi novator! Toată lumea care intra pe acoperiş rămânea cu privirea aţintită, exclamând mirarea pe limba lor şi fotografiind cât mai mult din acoperişul-terasă: nu îţi venea să mai pleci, erai într-un loc unic şi nu te dădeai dus înapoi, în realitatea tuturor. Am stat mult, ne-am mirat, ne-am întins, am ascultat la căşti de mai multe ori unele pasaje, am mângâiat piatra ca să o înregistrez în memoria mea tactilă şi m-am bucurat că ne aflam acolo, că Dumnezeu era atât de darnic încât să îmi arate de acolo, de departe, însăşi...

...impunătoarea Sagrada Familia! Bulevardul era animat de lume, iar noi ne simţeam suspendaţi în starea noastră de bine şi de plin făcut prin adăstarea în casele realizate de Gaudi. Ascultând ghidul în engleză, m-am edificat asupra unor aspecte legate de viaţa lui: a crescut observând fenomenele naturale şi modul în care există sculpura în materia vie, în cochilii, în conuri de brad, în solzi, în ramurile copacilor, în liniile fluturilor, în aripile păsărilor, în celule, şi a ajuns în acest fel la o percepţie tridimensională. După ce şi-a obţinut diploma în arhitectură, rectorul i-a transmis scepticismul său în privinţa viitorului, prezicându-i că fie va avea parte de un eşec total, fie de o carieră fabuloasă. La început a fost ataşat de neogotic, dar, ulterior, a dezvoltat un limbaj propriu, vioi, distinct, surprinzător, costisitor, orientat spre un modernism visceral, prin care a atras atât admiratori, cât şi dezaprobatori. Cert este că a demonstrat din plin (şi încă o face!) că este genial şi valoarea sa nu se raportează la decantarea timpului istoric. Trece dincolo de el!

În interior se pătrunde în lumea burţii unui animal marin, în arcadele coastelor sternului său. Tavanele sunt sprijinite printr-o serie interminabilă de parabole, care boltesc asupra spaţiului Espai Gaudi, o expoziţie permanentă ce prezintă tehnicile de construcţie, modelele, sursele de inspiraţie organică folosite de arhitect. El credea cu încăpăţânare că "structura este inseparabilă de formă, culoare şi textură" şi, de aceea, avea abordări holistice ale proiectelor care i se deschideau şi experimenta oricât de mult putea. Stilul său curvi-liniar este evident şi atunci când vezi machetele şi, mai ales, variantele de case "Înainte de Gaudi" şi "După Gaudi", aşa cum se întâmplă în cazul Casei Batllo. În filmul ce rula la intrarea în expoziţie se preciza faptul că lucra într-un mod absolut neortodox: nu folosea niciodată planuri, dar depindea de schiţe, modele hiperboloidale în oglindă şi parabole. Maniera aceasta iraţională de proiectare a avut o consecinţă dificil de gestionat în cazul operei sale majore....   

...SAGRADA FAMILIA, expresie profundă a viziunii sale mistice obsesive manifestată la un nivel creator tulburător. Templul Ispăşirii din Sagrada Familia a devenit simbol pentru tot ce a lucrat, inclusiv casa şi, în final, propriul mormânt. Gaudi a preluat proiectul acesta în 1883, la un an după ce a fost demarat, şi a lucrat la el până la moartea sa în 1926, când a fost lovit de un tramvai şi nimeni nu l-a recunoscut, pentru că arăta ca un vagabond, îşi vânduse proprietăţile, se împrumutase, se depărtase de lume, fiind confiscat de viziunea sa utopică. Sagrada Familia i-a dat ocazia să schimbe modul de realizare a unei catedrale: a renunţat la neogotic şi a deviat spre un munte de piatră, un templu al goticului mediteranean, golit de arhitectura obişnuită. Modelul folosit a fost însăşi natura: "arhitectul viitorului va construi pornind de la imitarea naturii, pentru că aceasta e mai raţională, mai durabilă şi mai cumpătată în metodele sale". Nu mai am pozele din interior pentru a arăta justeţea acestor cuvinte, dar pădurea de coloane din interior, senzaţia de ridicare la cer odată cu privirea ce vrea să atingă bolta catedralei, lumina naturală filtrată de vitralii şi de diferitele guri de "lumină" poziţionate strategic, pluralitatea detaliilor atestă din plin o minte absolut uluitoare!

Construcţia a fost realizată până acum pe porţiuni: pe verticală, trei faţade cu câte 4 turnuri, dar Gaudi a reuşit să ridice doar prima faţadă, cu Scena Naşterii Domnului, până aproape de vârf, împreună cu cripta şi absida, iar restul este încă în construcţie, catedrala este încă un monumental şantier. Pe faţada care înfăţişează Patimile lui Christos se află sculpturile lui Josep Maria Subirachs, ciudate, moderniste, simple, şi urmează realizarea celei de-a treia faţade, dedicate Slavei Cereşti, care va fi scăldată în lumina amiezii, în timp ce clopotele tubulare inventate de Gaudi vor fi instalate în cele 12 turnuri. Desişul de coloane, cu cele cinci nave, va susţine turnul central, înalt de 170 m, în vârful căruia va fi amplasată o cruce uriaşă şi care va fi înconjurat de alte cinci turnuri, dedicate Fecioarei Maria şi celor patru evanghelişti. Lucrările continuă din plin şi catedrala e pur şi simplu o prezenţă profund paradoxală: genială pentru un arhitect aşa modest în timpul vieţii, imensă pentru a fi realizată în timp rezonabil, imposibil de înţeles în totalitate, căci este purtătoarea unei viziuni ce se întinde mai mult decât poate cuprinde mental un om obişnuit sau un pur pasionat. Gaudi este uimitor, construieşte la superlativ, iar Sagrada este un fel de Everest al arhitecturii: monumentală şi sufocantă, liberă şi plină de atâtea detalii, încât te confiscă. Noi am stat câteva ore în ea şi Silviu a făcut un card întreg de poze (şi nu prea se dă în vânt după catedrale, dar aceasta i-a cam pus capac!)! 
Din interior nu am decât pozele de la capela dată în funcţiune în partea dreaptă a Sagradei Familia, realizată în stil neogotic, cu elemente uşor de recunoscut şi amplasat în alte catedrale. Biserica Catolică recunoaşte doar această parte ca fiind "basilică", restul construcţiei fiind de altă natură, nu sacră. Cei care continuă Sagrada estimează că o vor termina în 2026, când se vor împlini 100 de ani de la moartea lui Gaudi, care spunea despre timpul cerut de ea: "Clientul meu nu se grăbeşte nicăieri."
  

Gaudi ne-a umplut până la refuz de imagini, idei, mirări de un nivel nou şi am luat pauză înainte de a purcede la a patra oprire semnată tot de el. Am bifat frumos pe hârtia de "traseu", cu creionul policrom de la Casa Pedrera, ceea ce văzusem deja şi...curcubeul de locuri atinse era destul de generos!

PARK GUELL ne-a încheiat periplul de 3 zile prin Barcelona! Gaudi s-a jucat din plin cu piatra, vegetaţia, ceramica, sticla, făcând o oază de vis colorat: a lucrat 14 ani la acest oraş-grădină, insistând pe pădurile de copaci de piatră cu tulpinile înclinate, pe gardurile de fier forjat şi alambicate, pe palmierii stilizaţi, pe clădirile futuriste de la intrare, acoperite de mozaicuri şi cu o cruce dublă în vârf. Coloanele înclinate par a fi stalactite şi stalagmite de suprafaţă, scoase la iveală de mofturile naturii, iar faptul că sunt răsucite te determină să le crezi susceptibile a se îndoi sub presiunea vântului, dar nu e decât o iluzie ludică. Gaudi fusese angajat de proprietarul zonei rezidenţiale să realizeze 60 de parcele private pentru a fi locuite într-un spaţiu cu amenajare deschisă, comună. Doar două au fost vândute şi construite, căci proiectul a fost primit cu reticenţă! Ce rămâne cert în privinţa a ceea ce s-a realizat în Park Guell e faptul că "toate construcţiile de piatră vor înfăţişa celui care trece pe aici decoraţiuni naturale care seamănă cu visele unei imaginaţii înflăcărate." (Salvador Selles)

Gaudi reuşeşte să stabilească un dialog între natură şi arhitectură, le face să vină una în prelungirea alteia, mai ales că plantele ce populează parcul seamănă cu cele din piatră (palmierii şi fraţii lor împietriţi par a se înţelege de minune sub cerul arzător al Barcelonei, care se întinde dincolo de rădăcinile lor). Cele două clădiri de la intrare erau destinate paznicului şi celor care se ocupau cu administaţia oraşului-grădină, dar şi ele au fost tratate cu aceeaşi seriozitate a imaginaţiei, venindu-ţi greu să crezi că de asemenea faţade pestriţe din trencadis avea să aibă parte cel care supraveghea ordinea. Mi-a plăcut foarte mult banca lungă, aproape fluidă, ca un val de piatră, colorată în modelele sale diverse, care făcea înconjorul pieţei oraşului-grădină, formând şi un balcon de belvedere.  

Singurul spaţiu care face excepţie de la regula similarităţii maxime cu natura este sala hipostilă, care are coloanele ca la un templu şi ar fi trebuit să asigure spaţiul pentru piaţa oraşului-grădină, de unde urmau să se aprovizioneze rezidenţii lui. Celebra şopârlă de uriaşă de mozaic este un simbol lângă care se fotografia toată lumea: aglomeraţie şi mare noroc să prinzi puţin spaţiu să ieşi doar tu cu monstrul pestriţ în poză! Şopârlei acoperite de bucăţi colorate îi fusese atribuit un rol asemănător şarpelui Python din mitologia greacă, care păzea apele subterane: din gura ei curge apă care provine dintr-un rezervor cu o capacitate de 12.000 litri şi tot ea păzeşte intrarea spre sala hipostilă.

Vorbeam cu Silviu mai târziu, când s-au mai decantat impresiile din Spania, că Antonio Gaudi trebuie să se fi simţit neînţeles în acele vremuri, ca orice geniu ce depăşeşte zăgazurile lumii în care se naşte. Să fii capabil de a-ţi întinde mintea şi creativitatea dincolo de atâtea bariere convenţionale este un mod colosal de a trăi şi de a scrie o pagină de istorie, pe care se chinuie şi acuma generaţiile să o descifreze, chiar şi după mai bine de 100 de ani. Silviu spunea ca dacă nouă acuma ni se pare absolut fabulos tot ce a gândit şi a făcut Gaudi, darămite atunci, în vremea lui, cum trebuie să fi fost văzute astfel de "creaturi arhitecturale"? Ca nişte ciudăţenii extraterestre! Să şlefuieşti un limbaj până la zona perfecţiunii, la graniţa cu utopia şi să nu îl poţi comunica până la capăt, căci nu eşti înţeles, oamenii nu îl consideră necesar, dar tu eşti dincolo de tot şi toate, în obsesia ta creativă, cu povara de a fi genial şi raportat la esenţe care transcend realitatea noţiunilor delimitate - natura arhitecturii şi arhitectura naturii!   

Barcelona...un vis tare frumos coborât între noi doi timp de 3 zile trăite intens şi savurate ca o îngheţată într-o zi caniculară, când răcoarea pare a fi un Paradis suficient de consistent pentru a te umple de mulţumire, de pace, de senzaţia că eşti unde îţi este locul. Am lăsat amândoi amprente pe mozaicurile lui Gaudi din Park Guell pentru a şti Barcelona că ne vom întoarce: ni s-a strecurat în zona aceea din suflet unde stau numai cele preţioase şi acestea se cer întotdeauna revizitate!