"Aqui, onde a terra se acaba e o mar começa…"
(Aici, unde pământul se sfârşeşte şi marea începe)
(Luís de Camões)
TORRE DE BELEM este un fort de apărare, agăţat pe o limbă de pământ, într-un câmp deschis spre mare, străluceşte în lumina soarelui şi zumzăie de turişti. A fost construit în 1519 pentru a proteja Lisabona de piraţii englezi şi olandezi şi a stat iniţial pe o insulă în mijlocul curentului: cutremurul din 1755 a afectat cursul râului, a influenţat drastic geografia locului şi insula a ajuns să fie lipită de mal. Este interesant să vizitezi construcţia realizată în stil manuelin şi gotic: are pivniţă joasă, loggia veneţiană, puncte de observaţie strategic poziţionate şi dublate de tunuri, coridoare înguste, decoraţii heraldice sau cu motive vegetale şi scrutează tot spaţiul marin dinspre ocean şi dinspre oraş, către Podul 25 Abril. Terasa te conduce către caturile superioare şi trebuie să urmăreşti sistemul de lumini de tip semafor cu cronometru pentru a şti când ai voie să urci pe scara spirală, când trebuie să aştepţi şi cât. Am stat mai mult la ele decât paliere, pentru că dura ceva până se elibera calea, se formau dopuri de turişti aşteptând să urce sau să coboare, dar lumea se distra pe seama întârziaţilor pe care schimbarea luminii îi prindea pe scară. Se făceau nişte lucrări între dig şi turn, era mult nisip în spaţiul delimitat să ţină piept valurilor, dar cred că voiau să îl extindă. Alb, strălucitor, splendid, profilat pe cerul albastru, turnul este un simbol al puterii şi bogăţiei, dar şi al îndrăznelii fără limite, fiind frumoasă motivaţia faptului că a fost inclus în patrimoniul universal de către UNESCO:
„Este o amintire a marilor descoperiri maritime care au pus temeliile lumii moderne.”
După ce ne-am clătit ochii dis-de-dimineaţă cu priveliştile dinspre apa golfului Tejo, am traversat pasarela peste autostradă către PRACA DO IMPERIO, plină de grădini oficale şi aflată în apropierea Centrului Cultural, a Muzeului de Design şi a...MOSTEIRO DOS JERONIMOS, adică a Mănăstirii Jeronimos, una din cele mai frumoase astfel de construcţii, pe care le-am văzut în călătoriile mele. Începută în 1501, această piesă arhitectonică manuelină a avut nevoie de un secol pentru a fi terminată, ca dovadă stând amestecul de decoraţii gotice, renascentiste şi neoclasice. Comandată de regele Manuel I, era menită să confirme puterea politică şi expansionistă a Portugaliei din acel timp, fiind aproape de plaja cu maree pe care vasele lui Vasco da Gama şi-au făcut întoarcerea triumfală din India. Finanţarea a venit din bogăţia imensă derivată din mirodeniile Indiilor, în timp ce aurul din Brazilia şi Mozambic a fost orientat către placarea capelelor şi altarului. Vorbim practic de o altă forţă expansionistă ce s-a construit ca imperiu într-o bucată de istorie prin exploatarea altor teritorii, aşa cum au făcut şi Anglia, Franţa, Spania. Mă uitam la toate minunăţiile pe care le avea (mi s-a întâmplat şi la celelalte ţări!) cu ideea că nu este meritul ei integral, că părţi din alte ţări şi popoare se găseau acolo şi că le puteam admira făcând abstracţie de acest fapt sau luând în consideraţie şi "jocul de care pe care" al istoriei, cu Portugalia câştigătoare pentru o vreme. Descoperitorii daţi de ea sunt o altă discuţie!
Ce te impresionează în mod obligatoriu la Mănăstirea Jeronimos este interiorul! Structura ei a fost una dintre puţinele care au supravieţuit cutremurului din 1755 din Lisabona, graţie boltelor concepute inteligent, deşi statuile s-au prăbuşit din nişe şi de pe coloane. Stilul arhitectural unic şi-a câştigat locul în Patrimoniul Mondial UNESCO: arcele şi coloanele zvelte sunt sculptate delicat, nu în modul masiv al stilului gotic sau al celui arcuit tipic roman. Cele mai vechi părţi ale sale datează încă din secolul al VI-lea când a fost fortificat de romani, vizigoţi şi, în cele din urmă, de mauri, iar construcţia seamănă la ideea de înălţime şi îngustime cu Sagrada Familia a lui Gaudi şi cred că aici este şi cheia rezistenţei la cutremur: ţin minte de la muzeul ce îndosariau studiile lui Gaudi şi din explicaţiile lui Silviu că arcul înalt şi înălţimea duc mare parte din greutatea boltei pe coloane, oferind mai multă rezistenţă, care nu mai trebuie preluată de soclul (de tip contrafort) de la baza coloanelor. Nu sunt expertă în domeniu, dar mi se pare interesant cum o astfel de idee a călătorit prin inconştientul colectiv până în secolul XX, căci principiul este practic acelaşi, şi este pusă în practică în continuare!
Stilul manuelin este reprezentat la superlativ în acest loc: totul pare dantelat şi fluid, statuile sunt martorii de piatră, altarul este simplu şi discret, iar la exterior zidăria ornată abundent a fost refăcută conform originalului, orbitor de alb, producând o senzaţie de istorie reînviată, anterioară cutremurului din 1755. Peste tot se găsesc motive marine, inspirate din călătoriile navigatorilor şi încorporează decoraţii elaborate, stâlpii sunt încercuiţi cu adevărate frânghii de piatră, împodobite cu scoici, animale acvatice, motive şi simboluri religioase. Mănăstirea a fost populată de călugări din ordinul Sfântului Jeronimo şi aveau îndatorirea de a oferi îndrumare spirituală navigatorilor.
Claustrul este un spaţiu interior, o curte elegantă, cu ferestrele de lumină şi balcoane deschise îmbiindu-te să te pierzi în liniştea dinăuntru. Toată construcţia este asociată cu bogăţia detaliului şi a simbolurilor pentru care ai avea nevoie de mult mai mult timp decât o după-amiază. Ne-a încântat total: vastă, înaltă, caldă şi incredibil de armonioasă! Trebuie să recunosc un fapt - am avut baftă să ne înfruptăm din ea vizual pe o vreme absolut excelentă, care a pus-o în valoare. Mi s-a părut un spaţiu aflat în parteneriat cu lumina, semnând aceleaşi tratate ca şi casele lui Gaudi din Barcelona!
Mănăstirea Jeronimos este asociată cu câteva nume de referinţă din istoria Portugaliei: pe locul acesta Vasco da Gama a luat masa cu regele Manuel I şi a petrecut ultima noapte înainte de plecarea pe mare, iar mănăstirea a fost construită în semn de recunoştinţă pentru întoarcerea lui glorioasă. Mormântul acestuia a fost pus în interior, lângă intrare, ca şi mormântul poetului Luis de Camoes, poetul naţional şi autorul "Luisiadelor", o operă epică dedicată marilor descoperiri ale exploratorilor portughezi. Tot aici se află locurile de veci ale regelui Manuel şi ale lui Fernando Pessoa.
Bartolomeu Diaz pleacă spre zări necunoscute pentru ca „lumi noi să aducă lumii”, după cum spunea poetul Camoes, ajunge la Capul Bunei Speranţe sau Capul Furtunilor în Africa de Sud, se luptă cu stihiile Oceanului şi revine. Pentru cei ca el a fost construit un alt simbol: PADRAO DOS DECOBRIMENTOS (Monumentul Descoperirilor), aflat peste drum de Mănăstirea Jeronimo şi construit în 1960 pentru a comemora a 500-a aniversare de la moartea Prinţului Henric Navigatorul. Ce reprezintă? Un vas cu trei pânze pregătit să plece în călătorie, având pe punte sculpturi ale unor figuri istorice importante, cum ar fi Regele Manuel I, poetul Camoes, Vasco da Gama, Magellan şi alţi exploratori, cruciaţi, călugări sau cartografi portughezi. Toţii îl urmează pe Prinţul Henric Navigatorul şi singura femeie reprezentată este regina Felipa, mama acestuia. Pavajul din faţa monumentului este decorat cu mozaic care a fost oferit de guvernul Africii de Sud în anul 1960 şi care reprezintă un compas cu harta lumii şi rutele pe care au mers exploratorii din Portugalia. Absolut superb!
Ne-am aşezat pe malul râului Tejo, ne-am lăsat răpiţi de aerul molcom al după-amiezii, Silviu s-a întins la soare şi a suferit o dublă alintare (de la mine şi de la briză - încă încearcă să îşi revină!) şi am realizat (din nou!) cât de darnic a fost Cineva acolo Sus cu noi, cu amândoi, făcând să avem timp frumos, să ne priască totul şi minunarea să fie nestingherită de obstacole de vreun fel (până şi genunchiul meu drept cu probleme a fost complice la acest bine!). Oricât de mic ai fi, sufletul se poate simţi mare când îl hrăneşti aşa cum are nevoie şi nu te zgârceşti cu desertul pentru el!
Ne-am aşezat pe malul râului Tejo, ne-am lăsat răpiţi de aerul molcom al după-amiezii, Silviu s-a întins la soare şi a suferit o dublă alintare (de la mine şi de la briză - încă încearcă să îşi revină!) şi am realizat (din nou!) cât de darnic a fost Cineva acolo Sus cu noi, cu amândoi, făcând să avem timp frumos, să ne priască totul şi minunarea să fie nestingherită de obstacole de vreun fel (până şi genunchiul meu drept cu probleme a fost complice la acest bine!). Oricât de mic ai fi, sufletul se poate simţi mare când îl hrăneşti aşa cum are nevoie şi nu te zgârceşti cu desertul pentru el!
Am luat un taxi şi am mers la PRACA DO COMERCIO, pe româneşte Piaţa Comerţului, cunoscută şi sub numele de Piaţa Palatului (Terreiro do Paco), nume ce aduce aminte de situarea ei lângă fostul palat regal ce a fost distrus de cutremurul din 1755. Lisabona a fost dintotdeauna un loc dedicat preocupărilor negoţului, având în vedere situarea sa în apropierea mării şi deschiderea spre lumea largă adusă de descoperiri, aşa că prezenţa unei astfel de pieţe este total justificată. Arcul de triumf situat pe latura nordică, numit Arco da Rua Augusta, îţi rămâne în minte, mai ales că se combină cu o deschidere în "U" către ape, combinată cu decoraţii, statui alegorice (Gloria, Ingeniozitatea şi Valoarea) şi realizări sculpturale ale Marchizul de Pombal, Nuno Pereira, Vasco da Gama şi regele Josef I.
Experienţa Vinurile Portugheze e ceva ce nu pot trece cu vederea şi trebuie să o amintesc. După ce am ajuns pe capătul celei de-a doua zile de Lisabona, în preocuparea de a lua câteva semne de amintire şi de încântare pentru cei dragi de acasă, am intrat într-un magazin de vinuri. O lume excepţională! Am fost serviţi cu diferite tipuri de vin, alb şi roşu. dulce şi sec, ni s-au explicat diferenţele de gust, de culoare, de maturare în butoaie, de preţ, am primit recomandări şi nu am avut cum să plecăm cu mâna goală! Portugalia are cam 40.000 de hectare de viţă-de-vie cultivate pe diferite tipuri de teren (de granit, de şist, argilos, nisipos), consumul local fiind de 53 de litri pe cap de locuitor, ceea ce face din această ţară una din primele 5 consumatoare din lume. Diferenţa se simte!!
Cum să pleci din Lisabona fără să treci peste PODUL VASCO DA GAMA? Este cel mai lung pod din Europa, cu 17.200 de metri, legând oraşele Sacavém şi Montijo. "A fost proiectat să reziste unui cutremur de 4,5 ori mai puternic decât cel din 1755 (8,7 pe scara Richter) şi, de asemenea, unei viteze a vântului de 250 km/h. Adâncimea maximă la care ajung stâlpii de susţinere este de 85 de metri sub nivelul mării. Din cauza lungimii sale, a fost nevoie să se ia în calcul şi sfericitatea Pământului pentru a aşeza corect stâlpii. Construcţia sa a început în 1995, iar acesta a fost deschis traficului pe 29 martie 1998, la 500 de ani de la descoperirea de către Vasco da Gama a căii maritime dintre Europa şi India", iar parcurgerea lui nu implică plata niciunei fel de taxe sau de pod. Senzaţia este uimitoare: te afli în mijlocul celor 17 kilometri de traseu pe deasupra apei, ca şi cum ai fi pe mare! Ooo, daaa!
În Lisabona am stat la Hotelul Eurostar Das Letras, elegant, spaţios, modern, cu o pânză de globuri de sticlă la intrare. Silviu a dus maşina la o parcare subterană cu...liftul: o premieră în cariera lui de şofer! În cameră aveam un citat pe un perete care făcea trimitere la Spania şi la caracterul ei îndoielnic: ne-am amuzat de cât de departe poate merge o ţară destul de ancorată în realitatea prezentă pentru a-şi cultiva dispreţul tradiţional deja pentru ţara vecină care a stăpânit-o pe nedrept. Adevărul pică mereu ca moneda pe cant şi nu numai cei 7,7 milioane de turişti anuali ai Portugaliei pot constata asta!
Comoara auditivă ce ne-a însoţit nopţile de Lisabona a fost un radio - Marginal - pe care l-am găsit când am revenit în ţară. De ce a devenit aşa preţios pentru noi? Muzica era absolut încântătoare, bună de tot, jazz, blues, tango, instrumentale, salsa...total delicioase auditiv şi liniştitoare!
Comoara auditivă ce ne-a însoţit nopţile de Lisabona a fost un radio - Marginal - pe care l-am găsit când am revenit în ţară. De ce a devenit aşa preţios pentru noi? Muzica era absolut încântătoare, bună de tot, jazz, blues, tango, instrumentale, salsa...total delicioase auditiv şi liniştitoare!
Cele două săptămâni de Peninsula Iberică se încheiau la Lisabona. Urmau 3.200 de kilometri de drum până acasă. Făcusem mai bine de 4.000 de kilometri până acolo şi avusesem un timp extra-plin, care aproape ne-a plesnit sufletele, dar ştiam că aceste două ţări, Spania şi Portugalia, meritau alte incursiuni şi toată dragostea noastră de frumos, căci, după cum spunea şi Fernando Pessoa: "Valoarea lucrurilor nu este dată de timpul cât ele există, ci de intensitatea cu care le percepem şi trăim. De aceea există clipe de neuitat, lucruri inexplicabile şi persoane de neînlocuit."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu