Daniela: 8-10 iulie 2013 - SPANIA - BARCELONA (I) - Fântâna Magică din Montjuic, La Rambla, Portul Vell, Barri Gotic şi alte delicii catalane

"Para saber todo el valor de una alegria has de tener con quien compartirla." (M.T)

După visul legat de creasta Pietrei Craiului devenit realitate anul trecut, următorul ca vechime/coacere pe lista mea era Barcelona, pe care mi-o imaginam primitoare, intensă, plină, genială prin Gaudi, clocotind de zumzet spaniol atât de plăcut auzului meu, gata de atac oricând asupra impresionării oricui şi purtătoare de risc ridicat de "Trebuie să revin!". În ultimii 3 ani am făcut diferite planuri de a ajunge aici: mai întâi cu Cristina, care mi-a fost drag ghid la Roma şi la Vatican, apoi cu doamnele mele partenere de călătorii, apoi cu ştrumfa Gigi, dar, ca de multe ori, descoperi că viaţa are propriile ei iţe trainice de ţesut şi ţi le aranjează încât te surprinde cât de firesc vin toate spre tine. Fascinanta Barcelona mi s-a descoperit în doi, cu Silviu, după ce, probabil, pârguitul vis-zmeu ajunsese să se poată ridica în aer. Ne-am avântat spre el (ne)răbdători, cu lecţiile făcute şi proiectate clar şi generos pe zile, cu listele de locuri în care voiam să ajung(em), cu spaniola puţin ruginită de când nu o mai folosisem, cu crema de soare la bagaj, pentru că iulie - Spania - căldură maaare însemna t o ro pe a l ă!

Fântâna Magică din Montjuic, aflată pe unul din dealurile Barcelonei, a fost prima noastră oprire, la care am poposit imediat după ce am ajuns în oraş şi ne-am cazat. De la ora 21 până în prag de miez de noapte ne-am lăsat încântaţi la superlativ de un joc extraordinar de lumini, mişcări unduioase ale apei, muzică, susur şi cădere bruscă fluidă. Acest adevărat spectacol a avut loc prima dată în 1929 cu ocazia Marii Expoziţii Universale, iar când Carlos Buigas, cel care a conceput întregul ansamblu, a înaintat proiectul său, cu un an înainte de expoziţie, toată lumea a crezut că este un plan mult prea ambiţios pentru a putea fi terminat la timp. Peste 3000 de muncitori au fost mobilizaţi pentru a realiza Fântâna Magică în mai puţin de un an şi de atunci încoace subjugă prin frumuseţea sa pe toată lumea călătoare.

Numele fântânei este asociat cu dealul Montjuic, un loc ce a servit drept carieră de piatră folosită pentru construirea caselor din Barcelona şi a grânarului care a furnizat pâine zilnică până în 1915, un loc pe care se află un castel uriaş, grădini, parcuri şi complexul renumit dedicat Expoziţiei Mondiale din 1929, eveniment pe care oraşul a dorit să îl găzduiască din nou după succesul expoziţiei din 1888. Timp de 3 ore timpul a fost cu adevărat magic, mai ales că am fost cocoţată (iniţial, contra voinţei mele!) pe postamentul uneia din cele patru coloane care păzesc Plaça de España şi comunică de la egal la egal cu măreţele Turnuri Veneţiene aflate la intrarea de pe bulevard şi realizate de Ramon Raventos. Perspectiva a fost sinonimă cu una oferită de o lojă la teatru: fără să mă ridic în vârful picioarelor, fără să mă gândesc "oare cum arată de sus", fără să mă înghesui, am avut parte de o pură şi simplă delectare, epuizându-mi aproape toate interjecţiile de mirare, iar pozele o demonstrează din plin.

Tot aici am dat peste un fel de festival dedicat motocicliştilor, cu standuri care comercializau accesorii de piele, tricouri Harley-Davidson, iar un parc de distracţii în mijloc atrăgea gălăgioşii exact ca la un bâlci de calibrul unui oraş major. Era cam contrastantă mulţimea pestriţă de la festivalul acesta cu fundalul asociat artei din Plaça de España, cu Fântâna Magică şi, mai ales, cu Palatul Naţional, devenit Muzeul Naţional de Artă al Cataloniei din 1934. Practic, aveam un puternic deja-vu de genul Sărbătorile Iaşului pe partea de bulevard parcursă până la Fântână, acolo unde o perdea de fantastic vizual şi auditiv s-a aşternut fără şovăială peste agitaţia de la festival. Şi încă ceva: multe naţionalităţi, de toate felurile, erau vrăjite de minunile colorate de la Fântâna Magică, iar lucrul acesta aveam să îl constatăm şi la vizitarea caselor lui Gaudi (de la mexicani, canadieni la chinezi, australieni şi europeni!).

Spaniolii se pricep să facă spectacol, nu se încurcă absolut deloc! Pentru că acum scriu retrospectiv (şi pot concluziona asupra unor aspecte!) şi pentru că am avut contact cu trei din regiunile spaniole, de la nord spre sud - Catalonia, Valencia şi Andaluzia - pot spune că excesele sunt vizibile peste tot, dar nu sunt stridente încât să te simţi sufocat, pasiunea lor este în continuă mişcare, diferenţele de dezvoltare sunt evidente între partea industrializată din nord şi cea bazată pe agricultură din sud (cultivă măslini până la refuz!), voia bună (celebrele fiestas) şi relaxarea sunt litere de lege. Nu sunt un popor care să îşi refuze plăcerea de a trăi şi sunt renumiţi pentru asta! Citeam în ghidul nostru de la National Geographic Traveler că "Spania a suferit transformări de tot felul, mai mari decât majoritatea popoarelor vest-europene, dar se bucură de o speranţă de viaţă excepţională, iar secretul ar fi faptul că 87% din populaţie se declară fericită." E greu de crezut că şi este aşa, dar puterea autosugestiei (iluzionare măturătoare de stres) e o tactică ce dă rezultate! Totuşi, lucrurile nu sunt roz, căci nu toată lumea o duce bine, zonele de coastă şi nordul sunt mai privilegiate din acest punct de vedere, iar sudul este mai conservator, influenţele şi interesele Europei împotmolindu-se evident în prima jumătate a ţării.

Barcelona, ca de altfel întreaga Spanie, a avut de suferit de pe urma dictaturii lui Franco, dar istoria sa recentă (mai ales după Jocurile Olimpice din 1992) înregistrează un real avânt spre modernitate şi te impresionează cât de aerisit sunt proiectate străzile, cum sunt puse în valoare clădirile, muzeele, palatele, cum totul este ofertant pentru turist la nivelul mai multor simţuri, nu doar vizual, cum te simţi atras ca un magnet de acest loc atât de divers. Călătorii din noi au început cu Fântâna Magică şi au admirat impozantul Muzeu Naţional de Artă cu luminile sale săgeată, ce conţine cea mai mare colecţie din lume de artă romanică, dar nu s-au oprit la această zonă, ci au trecut spre alte cartiere, mergând pe jos sau cu metroul, cu harta la purtător şi cu lista de "want to see". Sunt multe semne rămase evidente de pe urma istoriei de dominatoare pe ape a acestei ţări, de pe urma coloniilor imperiale, de pe urma conquistador-ilor, Spania intrând astfel sub incidenţa ţărilor cu o cultură majoră ce au stăpânit teritorii şi s-au îmbogăţit, doar că a fost mereu sfâşiată de conflicte interne, de ameniţări externe şi de ghinion, aşa că astăzi nu se mai poate ridica la nivelul altor puteri vestice. În schimb, individualismul este cât se poate de creionat, la fel şi înclinaţia spre negustorie, nevoia de grandoare şi mândria regională.

Dacă tot aminteam de alte simţuri...Sangria - fiecare restaurant spaniol poate avea propria variantă de sangria, totul depinde de cantitatea pusă din fiecare ingredient: zahăr, canella, fanta sau ceva asemănător, portocală şi vin roşu, care face că sangria să fie mai dulce sau mai tare. Noi am băut în patru locuri si fiecare a avut un 'ceva' aparte, dar e clar că pentru zile călduroase este pur şi simplu excelentă!...Paella - mâncare delicioasă şi consistentă, specifică Spaniei, făcută din orez, cu legume şi carne de pui sau fructe de mare - noi am încercat varianta cu scoici şi calamari...Tapas - antreuri de toate felurile, dar am făcut un debut gustativ de data aceasta: melcii (sunt gustoşi, mai ales dacă sunt puţin condimentaţi şi gătiţi foarte bine). Spania ne-a răsfăţat total la nivel culinar, căci, cu excepţia unui local cu specific grecesc unde ne-am nimerit din graba şi căldura bulevardului La Rambla, am servit numai bunătăţi gâdilătoare de papile (cel mai bun - cu motiv de sărbătorire: Canella din Valencia; cel mai vintage - cu motiv de autentic şi învechit în alte obiceiuri: Bodega Carlos din Barcelona).

Că tot am ajuns la subiectul Bodega lui Carlos (O'Pinero) - ne plimbam prin Barri Gotic (un cartier caracterizat prin clădiri vechi şi înalte, străbătut de străduţe înguste şi pline de istorie, unde au trăit Picasso şi Joan Miro; este un fel de centru al părţii vechi a Barcelonei şi, cu excepţia unor modificări aduse în ultimele două secole, majoritatea clădirilor datează din timpuri medievale), abia îi cumpărasem lui Bogdan tricoul cu F.C.Barcelona şi hălăduiam stânga-dreapta, înainte, dreapta-stânga printre înghesuiala de case cu un cat sau două, când am dat peste...un perete imens plin de sticle de vin vechi, cu etichete de valoarea unui muzeu şi Silviu a fost iremediabil sedus de detaliile şi de atmosfera atât de "altfel", de "a locului", încât am intrat. Nu ştiam dacă se serveşte ceva de mâncare sau doar se bea vin, aşa că am întrebat-o pe bătrâna ursuză care ştergea paharele la tejghea, dar, când ne-a auzit cuvintele în engleză, ne-a retezat scurt: "No hablo Ingles! Solo en Español!". Chelnerul, ajutorul ei, ne-a lămurit cu amabilitate asupra meniului, ne-am aşezat, am luat sangria, tapas, măslinele au venit din partea casei, după care am început explorarea locului: butoaie vechi, fire de pătrunjel puse în apă în pahar, cârlige de rufe care prindeau diferite accesorii vechi de lucrurile dinăuntru, scaune învechite, un ştreang, totul parcă era scos din o altă epocă.
Chelnerul ne-a lămurit că locul are 60 de ani vechime, că aparţine bătrânei, că are câţiva angajaţi, pe care îi tratează ca pe copiii ei, dar că intenţionează să vândă locul în viitorul apropiat pentru că nu mai reuşeşte să ţină pasul din cauza vârstei. Aceasta era ca o Aglaia din "Enigma Otiliei", trăbăluia îmbufnată, nu cocheta cu turiştii, se simţea în largul ei după tejghea şi era îmbrăcată în...capot! Fabulos!

Barcelona este seducătoare dacă o faci la pas: bulevarde largi sunt combinate cu cartiere strâmte, magazinele de firmă stau cot la cot cu cele de specific spaniol, rufele sunt întinse nestingherite la uscat acolo unde se trăieşte înghesuit, pietonalele sunt pe lateralele părţilor carosabile, iar pe mijloc sunt gândite locuri pentru bănci şi biciclete. Practic, la nivel de străzi totul este geometric şi în linii drepte - bulevardele sunt gândite să se întindă pe kilometri întregi, cele patru benzi pe interiorul lor sunt pentru fluenţa în trafic, celelalte două, de lângă pietonal, sunt pentru cei care locuiesc în clădirile apropiate sau pentru cei care livrează marfă magazinelor sau restaurantelor. Spaţiile verzi sunt la mare apreciere şi toate, absolut toate, străzile din interiorul oraşului, sunt însoţite de rânduri de copaci înalţi cât două etaje, fapt atât de răcoritor în zilele de vară când temperaturile sunt insuportabile. Am fost norocoşi, pentru că am prins zile îngăduitoare şi nu prea ne-am făcut probleme din acest punct de vedere (cu excepţia plimbării în Parc de la Ciutadella, unde ne-am cam prăjit la Cascada lui Gaudi!).
Plaça Reial nu era în planurile noastre, căci am mai lăsat şi lucruri pe care să le descoperim la faţa locului: pur şi simplu am făcut dreapta la un moment dat, din Barri Gotic, printr-un portic neoclasic şi...deschidere, zumzet, palmieri, lume pestriţă, spectacole de capoeira, plus comerţ liber: cărţi, suveniruri, obiecte de artizanat, timbre şi monede, aglomerare de baruri, restaurante, plus lampadarele fântânii centrale -"Fântâna celor trei graţii” - care sunt primele opere cunoscute ale lui Antonio Gaudi. Şi periplul nostru ludic şi curios a continuat...

...cu lăcaşe de cult, pentru Spania este o ţară extre de religioasă, cu excepţia unor zone din nord, mai laicizate. Scaleras (scări) şi Iglesias (biserici) au fost laitmotive în călătoria noastră, doar că multe din pozele cu ele se odihnesc într-o lume de dincolo numită Deleted by Mistake: cardurile cu poze se umpleau zi de zi şi trebuia să le descarc pentru a le face disponibile pentru o nouă tură de înregistrat impresii şi mărturii vizuale. M-am grăbit cu unul din ele, pe care aveam pozele de la Sagrada Familia (da, aproape am plâns de ciudă!), de la Parc della Ciutadella, din Catedrală şi de la alte locuri, şi l-am şters, considerând că îl copiasem deja. Nu mi s-a mai întâmplat până acum aşa ceva! Silviu m-a liniştit şi mi-a spus că important e faptul că le-am văzut noi, că sunt în mintea noastră şi că ăsta e un semn de necesitate a revenirii la Barcelona pentru a reface pozele, mai ales pe cele de la Sagrada Familia.
În Santa Maria del Pi, din Barri Gotic, am dat peste o repetiţie corală pentru un festival de profil: am ascultat nişte cover-uri la piese cunoscute (ex: Seasons in the Sun) şi se auzea divin în imensitatea aceea de piatră şlefuită de om şi de timp! În Catedrală nu am putut intra din cauza faptului că purtam o rochiţă cu umerii goi şi nu aveam niciun şal la mine să mi-i acopăr. Am vizitat-o prin povestirile lui Silviu, care a putut-o vedea, dar intră şi ea la capitolul "data viitoare".

La Port Vell am poposit seara târziu, când răcoarea se lăsa peste străzi şi agitaţia ieşirii în oraş era în plină creştere. Ca şi în cazul dealului Montjuic, înaintea Jocurilor Olimpice din 1992, Port Vell, un port ce fusese scos din uz, era doar o zonă aflată în paragină, cu depozite goale, clădiri industriale şi linii de cale ferată abandonate. În cadrul unuia dintre cele mai drastice programe de reamenajare urbană, zona a fost transformată într-un port pentru yachturi şi recreere, oferind oraşului ieşire la mare, iar o şosea care trecea pe malul mării a fost mutată pe sub pământ pentru a face loc zonei pietonale care se întinde acum de la Monumentul lui Columb până în cartierul Barceloneta. Zona este o bucată de rai pentru plimbăreţi şi pentru cei ce merg de mână, pentru tineri şi petrecăreţi nocturni, iar podul pietonal mobil, pe care l-am văzut în acţiune, completează scenariul minunilor urbanistice din Barcelona.

Că veni vorba de petrecăreţi nocturni...pe noi ne-a prins ora 2 pe La Rambla, după ce o traversasem şi ziua, când ne-am aventurat în agitaţia din Mercat de la Boqueria, piaţa cea mai mare şi mai pestriţă din Barcelonei. La Rambla este ca Via del Corso la Roma, ca Oxford Street la Londra, ca Rue Rivoli la Paris, ca Mariahilferstrasse la Viena, este o coloană vertebrală ce se întinde de la Placa de Catalunya până la statuia lui Columb, fiind plină de chioşcuri de ziare, standuri, artişti, toate felurile de oameni, turişti şi localnici, într-o diversitate extravagantă. Eram total uimiţi de cââât puhoi de lume se revărsa spre Port Vell la ora aceea din noapte, în mijloc de săptămână, de parcă se terminase un concert pe undeva şi toţi plecau spre o crâşmă. Răsuflare pentru poze am prins spre capăt de La Rambla, după ce am trecut de cei care făceau curăţenie şi spălau pietonalul (fără şampon, săracii de ei!).

Barcelona a însemnat şi stat la Hotelul Vueling, un loc total aparte şi trăznit, căci tematica era zborul, totul era gândit ca într-un aeroport. Uşile aveau destinaţii pe ele, restaurantul imita cala unui avion, recepţionerele erau îmbrăcate ca persoanele de la îmbarcare şi intrarea era aranjată exact ca la un ghişeu de aeroport, cu loc de pus bagaj şi de înfoliat, cu tabelă a sosirilor şi plecărilor, cu umbra unui călător aşteptând cu bagajul şi biletele. Foarte interesant, foarte colorat şi foarte discret!...DA, pe Antonio Gaudi l-am lăsat în episodul II despre Barcelona, căci merită o buclă separată de lume!