13 iulie 2013 - SPANIA - GRANADA şi RONDA

Me and You. Just Us Two.

Întreaga experienţă în Granada a fost total diferită de cea din Barcelona şi Valencia, pentru că ne-am tot împiedicat de "obstacole" şi "devieri" de la itinerariul pe care ni l-am pus în minte, iar atunci când credeam că nu se mai putea întâmpla ceva...Ghici? Ba se mai putea! Le-am rezolvat pe toate spontan, nu a fost aşa mare baiul, căci am improvizat soluţii şi ne-am distrat copios atât în miezul acţiunii, cât şi după, amintindu-ne şi comentând, hlizindu-ne de savoarea umoristică a situaţiilor. În mod clar, Granada a rămas pentru noi asociată cu adrenalina neprevăzutului şi...după toate buclele acestea introductive, ar fi o idee extrem de bună să şi povestesc de ce este aşa, nu?

"Gata, Domniţă! Am făcut rezervarea la ALHAMBRA. Dimineaţă, la prima oră, intrăm la Palatul Nasrid şi apoi vedem restul palatelor şi grădinile. Aşa că...ceasul pus devreme şi la somn, ca să ne putem trezi, Domnişoara Încă 5 Minute!", îmi spunea Silviu în seara de 12 iulie, când am ajuns în Granada după o serie de peripeţii de orientare, cu un GPS devenit cam aiurit (sigur de la căldură!), care ne asigura încăpăţânat şi în mod repetat că "You have reached your destination!" în mijlocul unui sens giratoriu. Ne-am învârtit nu ştiu de câte ori în lung şi în lat prin zonă, am întrebat localnicii, dar nu ştiau numele camping-ului şi, oricât de doritori erau să ne ajute, nu reuşeau să ne ghideze până la capăt. Până la urmă, intuitiv...i-am dat de urmă şi am reuşit să punem la cale ziua de 13 iulie!

Dimineaţă ne trezim la 7.30. Plecăm devreme ca să ajungem lejer, să ne scoatem biletele rezervate online, să ne aşezăm la coadă pentru intrarea de la ora 9 în Palatul Nasrid, singurul dintre obiectivele Alhambrei care necesita o astfel de programare: intra la anumite ore un număr de oameni fix şi era recomandat să nu te bizui pe faptul că ai să găseşti acolo locuri libere! Punem GPS-ul în funcţiune, bifăm ruta cea mai scurtă (dar şi cea mai alambicată!), ne învârtim pe străduţe, trecem pe lângă oamenii cu aprovizionarea la restaurante, sensurile giratorii curg nestingherite şi, la un moment dat, vedem că am mai avea mai puţin de 1 km, aşa că lăsăm maşina într-o parcare în stradă pentru a evita aglomeraţia din parcarea fortăreţei. Scoatem tichet pentru 3 ore, îl trântim în geam şi plecăm pe jos! 

Se face 8.10. Stăm bine cu timpul! (cel puţin aşa credem!) Mergem, mergem, dar nu prea suntem convinşi că o facem în direcţia bună, străzile se îngustează şi nicio ditamai fortăreaţa la orizont! Absolut nicio cărămidă! Oprim un nene pe stradă şi îl rugăm să ne spună cum ajungem, la care el ne întreabă oarecum mirat dacă vrem într-adevăr să ajungem acolo pe jos. Nu sună prea bine întrebarea asta! Ne explică, ne spune că o să ieşim din cartierul cu case, că vom ajunge la poalele dealului unde e Alhambra, că urcăm scările şi găsim intrarea! Cum nu se poate mai uşor! Mergem, mergem, ajungem în spatele ei, dar e departeeee rău de tot până suuus la ea, aşa că, fiind aproape 8.45, iuţim pasul, luăm un taxi şi îi spunem şoferului să ne ducă direct. Minutele trec unul câte unul şi la 8.52 ajungem (în sfârşit!), dăm fuga la bilete, trecem cu viteză supersonică de controlori şi respirăm uşuraţi!

Un indicator ne iese în cale: Palatul Nasrid - 10 minute! Fuga printre oameni, slalom printre vizitatorii liniştiţi, parcurgem distanţa în muuult mai puţin timp şi ne aşezăm la o coadă luuungă. Este 9.02. Silviu întreabă dacă se mai poate intra şi aflăm că suntem în grafic, după o cursă nebunească prin Granada şi pe aleile Alhambrei. Stând cuminţei la rând, se dă drumul, se face controlul biletelor, când...ce să vezi? Pe lângă întreaga coadă trece un cuplu (o blondă şi un şaten), ajunge în faţă, întreabă ceva şi, dacă tot aveau bilet, de ce să nu intre direct, de ce să mai stea la ditamai rândul? Vai, după toată alergătura, cei doi (ajunşi DUPĂ noi!) intrau înainte noastră! Trebuia să existe în toată povestea asta şi un pai din zona mai puţin încântătoare, dar măcar mă bucuram că Silviu se distra copios pe seama "supărării" mele!  

Odată intraţi, timp de mai bine de 3 ore am fost total confiscaţi de întreaga artă maură! Patio de los Arrayanes (Curtea cu Mirt) cu simetria sa reflectată în apă a fost un prim motiv de a ne lăsa purtaţi de povestea Palatului Nasrid din cadrul complexului Alhambra!
  

Granada a fost ultimul refugiu al stăpânirii islamice din Peninsula Iberică, iar construcţia palatului a fost începută de sultanul Nasrid în 1238: totul este o dovada de cultură, gust şi rafinament, structura arhitecturală inspirându-se nu doar din arta islamică, ci şi din cea greacă şi romană. Palatul fortăreaţă este construit pe vârful unui deal, iar numele provine din „al-Qalat al Hamra”, ceea ce înseamnă „castelul roşu”, culoare datorată cărămizilor şi solului din jur. Alhambra este formată din patru secţiuni clar delimitate: fortăreaţa militară ALCAZABA (partea cea mai veche), fabulosul PALAT NASRID (reprezintă clar un apogeu al culturii maure), palatul de vară GENERALIFE şi PALATUL LUI CAROL al V-lea, făcut în stil renascentist. Între toate acestea se găseşte un labirint de grădini, alei, iazuri, flori, copaci, toate adresându-se simţurilor, combinând culoare şi miros ca într-un colţ de rai. 

PALATUL NASRID a fost construit pentru Yusuf I şi pentru Mohamed al V-lea, pe la 1300, iar cele două curţi interioare, tavanele cu sculpturi din lemn sofisticate, frizele, capitelurile, mozaicurile cu motivele geometrice şi simetriile din abundenţă, fântânile şi integrarea apei în arhitectură, plus perspectiva de "infinit" sunt tot atâtea dovezi de perplexitate în faţa unui univers artistic atât de bine articulat şi matur. Nu se cunoaşte numele meşterilor care au lucrat aici, clădirile întregului complex sunt făcute din cărămidă, mai puţin piatră cioplită, iar marmura este acceptată numai la pavaj, coloane şi capiteluri. Din cele şapte palate, câte au fost odinioară, au rămas numai două: Palacio de Comares şi Palacio de Los Leones, iar una dintre trăsăturile caracteristice decoraţiei interioare este scrierea versurilor pe coloane şi pe pereţi, cu acele înflorituri specifice epocii, pe care le-am văzut şi în Turcia. Extremele se găsesc relaxate pe teritoriul lor: tavanul din Salonul Ambasadorilor are peste 8.000 de incrustaţii complexe, de piese poligonale din lemn de cedru, iar stucaturile în formă de fagure par a se continua la nesfârşit pe bolţi, pereţi şi arcade, suplimentând senzaţia de nesfârşit. 

Detalierea extremă, imitarea stalactitelor, arcadele şi bolţile te ţin mereu cu privirea în sus, lumea e destul de tăcută pentru că e absolut uimită de ceea ce vede şi timpul trece pe nesimţite. GENERALIFE este un palat de vară care celebrează ieşirea în aer liber, are terase, umbrare, pergole, chiparoşi, portocali, natura este lăsată să invadeze spaţiile şi apoi îmblânzită în alei, heleştee cu peşti roşii, arbori tunşi şi labirinturi vegetale. Alhambra este o lume unitară şi fascinantă, este o oază maură într-o lume hispanică şi creştină, te poartă din sală în sală, din coridor în coridor, din spaţii minuţios decorate în oaze de linişte, încât, la un moment dat, te simţi confiscat de modul cum trece timpul, parcă e o altă percepţie a lui, multiplicată până la uitare, ca în grădina cu nuci umbroşi a ţigăncilor lui Eliade.

CURTEA LEILOR din palatul cu acelaşi nume este înconjurată de un portic cu 124 de coloane şi are în mijloc faimoasa fântână cu lei. Curtea proporţionată este împărţită în două, conform stilului tradiţional islamic, accentul căzând asupra canalelor de apă comunicante cu exteriorul,  iar pe marginea bazinului este sculptat uin poem ce elogiază frumuseţea curţii, a grădinii şi a jocului fluid. Lumina naturală joacă un rol esenţial în punerea în evidenţă a construcţiilor, dar şi în nevoia de păstrare a unui mister în zona interioarelor. Parcă aluneci în toată lumea aceasta profund armonioasă, ochiul tău e liniştit în admiraţia lui, nimic nu îl indignă, nu se simte contrariat de forţări stilistice! 

Washington Irving a fost un scriitor american, care s-a lăsat sedus de Alhambra şi a scris Tales of the Alhambra, o carte ce descrie într-un mod profund uman povestirile şi legendele acestui palat, făcând ca turnurile şi încăperile sale liniştite să vină la viaţă sub ochii cititorilor. Prozatorul a locuit o perioadă în apartamentul guvernatorului ce avea vedere spre portocalii şi fântânile din grădina Daraxa, iar creaţia sa s-a înfiripat în următoarele trei săptămâni. Şi nu e greu de imaginat cum de a scris atât de repede!

ALCAZABA a fost prima construcţie maură din Granada, datânddin secolul al IX-lea, deşi cele două turnuri de la intrare au fost realizate mai târziu. Ne-am cocoţat pe acoperişurile punctelor strategice de observaţie pentru a avea acces la o panoramă uimitoare asupra oraşului şi mult dincolo de el. Se vedeau la orizont munţii Sierra Nevada, care ne aşteptau a doua zi să îi vizităm şi pe ei în mod prelungit! Aveam puternice flash-uri din lecturile mele de gimnaziu şi liceu din 1001 de nopţi, din Omar Khayyam, din recentul Orhan Pamuk, îmi aminteam documentarele de la Telenciclopedia sau de pe National Geographic din seria de construcţii arhitectonice de palmares, unde văzusem şi despre Agya Sofia din Istanbul. Ca şi anul trecut, cam în aceeaşi perioadă, trăiam un vis cu ochii deschişi, dar acum eram şi cu un om bun şi tare drag inimii mele şi îmi venea greu să cred că într-adevăr păşesc pe acolo, că imaginile de la televizor nu mai erau din zona a ceea ce au văzut alţii. Deveniseră şi ale mele, ale noastre!

PALATUL LUI CAROL al V-lea a fost o incursiune într-o altfel de lume, uşor distonantă cu cea maură din jur. După cucerirea Granadei de crestini s-au făcut în Alhambra o serie de schimbări politice, iar împăratul Carol al V-lea şi-a construit el însuşi un palat proiectat de arhitectul Pedro Machuca în 1527, un discipol al lui Michelangelo. După aceasta nu au mai fost făcute alte construcţii, ci doar reparaţii şi restaurări, dar nu te poţi abţine să nu te gândeşti că acest edificiu în stil roman este o încercare de lipire la istoria Alhambrei, care este de mai mare anvergură, o cale de a păcăli memoria colectivă să te păstreze în ea, chiar dacă e în umbra a ceva mai grandios. Curtea interioară reprezintă universul, este încântătoare prin simplitate sa, dar, prin arta maură văzută înainte, deja ţi s-au modificat percepţia şi aşteptările, parcă nu mai reuşeşti să apreciezi frumuseţea clasică a acestui palat. 

PALATUL BELVEDERE a fost construit de sultanul Muhammad al II-lea şi este, de fapt, o casă mai mare devenită celebră datorită minunatelor sale grădini. Un labirint de pereţi vegetali, copaci de toate felurile, magnolii înflorite, leandri, portocali, trandafiri invadează aleile, dar nu mai mult decât li se permite, apa se insinuează ca panglica printre ele sau se odihneşte în bazine şi îţi vine să te rătăceşti, să îţi laşi paşii să te poarte şi să uiţi de tine, ca să îţi aminteşti de ceea ce ai uitat în tumultul vieţii obişnuite. Grădinile Alhambrei te instigă la prezent, la conectare cu simţurile tale, la meditaţie, la frumos, la vizitarea miezului fiinţei tale legat de natură, de firesc şi de ordine. Armonie!

Ne simţeam total fermecaţi de Alhambra, dar, totuşi, după 4 ore, am plecat spre Granada să recuperăm maşina şi să ne continuăm călătoria spre sudul Peninsulei Iberice. Am luat un taxi şi...ups!...ce indicaţii să îi dăm şoferului ca să ne ducă la maşină? O lăsasem într-o parcare la suprafaţă, de-a lungul unei străzi, am crezut că nu vom merge mult până la fortăreaţă şi nu ne-am stresat să reţinem multe amănunte legate de locaţia ei. Săracul taximetrist: cu relaxarea specifică spaniolilor (primul taximetrist cânta, nu avea nicio treabă!) ne-a dus pe o stradă şi apoi pe alta, să căutăm o intrare strânsă într-un sens giratoriu, printr-o boltă...acul în carul cu fân!! A fost EPIC: nu ne vedea să credem cât de ameţiţi am putut fi, cu experienţă de călătorit la greu, am plecat fără hartă după noi, nu ne-am luat puncte de reper...dar ne simţeam excelent - ce putea merge prost? Găseam noi maşina până la urmă! Şi, la un moment dat, Silviu a zărit strada cu pricina! Evrika!

La maşină, altă surpriză: depăşisem cu o oră timpul plătit pentru parcare şi deja aveam amendă. Dacă plăteam 6 euro şi ceva pe loc, scăpam de cei 50 de euro plătiţi mai târziu. Bun,  hai plătim acum! Nu aveam monede destule: hai să schimbăm la trecători, două femei s-au scotocit de mărunţiş pentru noi, stăteau la cioace în staţia de autobuz, dar au fost foarte drăguţe să ne ajute, mai ales că le-am rugat şi în spaniolă. Silviu a avut parte de adrenalină de gangsteri: a intrat într-un bar de marocani, cu feţe dubioase, care se răcoreau în dogoarea zilei şi s-au oprit din vorbit atunci când a intrat el să ceară monede la schimb. Ne-am războit cu indicaţiile de la bancomat şi...am răzbit în cele din urmă! Victorie!

RONDA - eu voiam să văd podul acela fantastic din oraş, aşa că Silviu a făcut tot posibilul să ajungem şi acolo, dar drumul a fost atât de întortocheat şi GPS-ul o luase razna, încât vizitarea oraşului a fost apogeul unei zile muncite din greu ca să merităm tot ce văzusem! Şi CHIAR am meritat fiecare colţişor!

Am lăsat maşina într-o parcare subterană din Plazza de Toros, în centrul oraşului, şi am purcea la pas, în ceas de seară, pe străzile oraşului animat de un maraton local. "Oraşul actual a fost fondat în timpul celui de-al doilea Război Punic de Scipio Africanul, iar Iulius Cezar l-a ridicat la rangul de oraş. S-au mai perindat pe aici vizigoţii, dar pe la anul 713 a fost cucerit de arabi, care l-au numit Izn Raul Oreda (oraşul din castel). Dominatia islamica s-a încheiat pe la 1500, când oraşul a fost cucerit de marchizul de Cadiz." Oraşul Ronda este înconjurat de munţi, este situat pe un platou faimos pentru defileul El Tajo, prin care curge râul Guadelvi şi defileul desparte oraşul în două părţi, unite între ele printr-un pod spectaculos, PUENTE NUEVO. Priveliştea de pe pod este uimitoare: stâncile verticale cu o înălţime de peste 100 de m se ridică semeţe peste firicelul de apă ce abia mai curge la baza lor. Podul a fost finalizat în 1793 şi de pe pod se poate coborî cam 15 m pe nişte scări metalice, pe care noi le-am găsit închise la ora 21. Hăul ce se deschide sub pod este fabulos de-a dreptul şi pozele de genul acesta m-au făcut să îmi doresc să ajungem să îl vedem, aşa că mulţam fain de tot, Silviu! 

Pueblos Blancos - oraşele albe - sunt de găsit în ANDALUZIA abundenţă, pentru că oamenii îşi văruiesc în aceasta culoare casele pentru a se apăra de căldura toropitoare. Noi nu am mers special într-un astfel de oraş, dar am văzut multe de-a lungul drumului nostru, iar Granada seamănă izbitor cu un astfel de loc, mai ales în partea ce se întinde la picioarele Alhambrei. Miezul zilei de 13 iulie urmează a fi atacat prin imagini, amintire şi povestire într-o altă postare, aşa că...istorisirile continuă!