"...draga mea, iubit dezastru,
răsturnată călimară cu albastru,
m-ai luat pe sus la prima întâlnire,
și n-am mai apucat să-ți dau de știre:
îmi placi. pur și simplu îmi placi
cu toate valurile pe care le faci,
de umplu țărmul meu de draci..."
(Ivcelnaiv)
Plecam din Elveția către Germania și de acolo spre Norvegia! Ploaia ne alunga din țara aceasta cu ai cărei munți începuserăm o idilă de cursă lungă și nici nu voia să audă de vreo dovadă de îngăduință: decizia ei era finală! Ne-am adunat cortul, ne-am pus lucrurile în spatele Uliului Negru, ne-am ghiftuit bine ochii cu priveliștile din zona Interlaken și am avansat spre nord, oprindu-ne mai întâi la LUCERNA.
Considerată "Elveția în Elveția", această așezare are și denumirea de Luzern în limba germană, este capitala culturală a părții centrale a țării, se află aproape de Alpi, la 439 m altitudine, fiind străjuită de munții Titlis (3.000 m) și Pilatus (2.132 m). Găzduit de un lac faimos, Lacul celor patru cantoane (Vierwaldstattersee), și traversat de cel mai vechi pod din lemn din Europa, Podul Capelei (Kapellbrcke), orașul era un obiectiv aflat în drumul nostru spre următoarea destinație și nu prea voiam să îl ratăm. Practic, mai furam o călătorie de la Elveția care zbârlise cerul cu norii ei plumburii, se arăta morocănoasă și imposibil de împăcat, începea să închidă ferestrele de vreme bună și își instala capriciile de răsfățată! Oricât a vrut ea să ne strice starea de bine, nu a reușit în niciun fel, pentru că eram în formă de zile mari, cu sacii de amintiri plini de munți, relaxați, hliziți și încrezători că și următoarea săptămână avea să își întindă zmeiele de frumos pe sârma ei de rufe! Noi ne ofeream pe post de cârlige! Ne prindeam din plin la treaba asta!
Considerată "Elveția în Elveția", această așezare are și denumirea de Luzern în limba germană, este capitala culturală a părții centrale a țării, se află aproape de Alpi, la 439 m altitudine, fiind străjuită de munții Titlis (3.000 m) și Pilatus (2.132 m). Găzduit de un lac faimos, Lacul celor patru cantoane (Vierwaldstattersee), și traversat de cel mai vechi pod din lemn din Europa, Podul Capelei (Kapellbrcke), orașul era un obiectiv aflat în drumul nostru spre următoarea destinație și nu prea voiam să îl ratăm. Practic, mai furam o călătorie de la Elveția care zbârlise cerul cu norii ei plumburii, se arăta morocănoasă și imposibil de împăcat, începea să închidă ferestrele de vreme bună și își instala capriciile de răsfățată! Oricât a vrut ea să ne strice starea de bine, nu a reușit în niciun fel, pentru că eram în formă de zile mari, cu sacii de amintiri plini de munți, relaxați, hliziți și încrezători că și următoarea săptămână avea să își întindă zmeiele de frumos pe sârma ei de rufe! Noi ne ofeream pe post de cârlige! Ne prindeam din plin la treaba asta!
Și...mai aveam un motiv de oprit la Lucerna! Pâinea luată din Italia încă nu fusese aruncată la lebede și rațe! Care pâine? Făcuserăm niște cumpărături din Ungaria pentru statul nostru la cort, și, între cele cumpărate, au fost două pâini: pe una am mâncat-o, dar a doua s-a învechit și nu am mai consumat-o. Silviu a propus să o aruncăm, dar eu am o problemă cu aruncatul mâncării, așa că am vrut să oprim la un moment dat pe marginea unui lac și să o dau hrană la păsările mereu lacome de pe apă. Zis și acceptat, dar...nefăcut! Am trecut din Italia în Elveția și am purtat pâinea aceea cu noi prin nu știu câte locuri: fie uitam de ea și rămânea la cort, fie o luam cu noi, dar mergeam prin munți și nu aveam la ce păsări să o dau, ideea este că s-a învechit și mai tare, dar tot nu voiam să renunț la planul meu. Era o pâine călătoare cu câteva mii de kilometri la bord! Lucerna era ultima mea șansă de a face o faptă bună!
Imediat după ce am lăsat mașina în parcare, am luat pâinea și m-am dus glonț la marginea lacului Luzern: rațe și lebede din greu, grase, agitate, pregătite de festin! Vrăbii gălăgioase cu porumbei rătăciți printre ele! Le-am fărâmițat feliile, am încercat să le împac pe toate și să le pedepsesc pe cele hoațe, iar în acest timp Silviu râdea de mine și nu îi venea să creadă că, în sfârșit, îl eliberam pe Uliul Negru de povara acelei pâini cărate din Ungaria. Mi-am făcut și o ucenică: o chinezoaică de vreo 6 ani, care se uita lung la noi, așa că i-am păstrat o felie și i-am dat-o, invitând-o să hrănească și ea păsările! Bucurie mare! Mă uitam la ea că făcea exact ca mine: fărâmița pâinea și o împărțea atât vrăbiilor de pe mal, cât și rațelor din apă!
Revenind la Lucerna - legenda întemeierii acestui oraș se referea la faptul că un înger a arătat unui grup de coloniști unde să construiască o capelă și, implicit, o așezare! Peste râul Reuss, care se vărsa în lacul Luzern, se afla Podul Morții (Spreuer), data din anul 1407 și pe pereții lui erau imagini din secolul al XVII-lea, reprezentând dansul morții. Monumentul Lowendenkmal reprezenta statuia unui leu adormit, sculptat într-o stâncă, dedicat soldaților elvețieni care și-au dat viața în 1792 pentru a apăra viața regelui francez Ludovic al XVI-lea și a reginei Maria Antoaneta în timpul Revoluției Franceze. E de precizat că Elveția nu a fost întotdeauna un simbol al prosperității ca în ziua de astăzi: în Evul Mediu, a suferit destul de mult de sărăcie și numeroși munteni și-au lăsat vacile și pașunile montane pentru a se angaja ca mercenari în întreaga Europa. Până și în ziua de astăzi Papa de la Roma este apărat de o Gardă Elvețiană!
Podul Capelei (Kappelbrucke) a fost construit din lemn, prin secolul al XIV-lea, pentru a lega cele două țărmuri ale râului Reuss. Era parte a zidurilor de apărare ale cetății, avea pe atunci o lungime de 204 metri, iar în prezent înregistrează doar 170 de metri. Kapellbrucke este acoperit în întregime cu un acoperiș în pantă, realizat din olane și susținut cu piloni. Wasserturm (Turnul de apă) a fost ridicat din cărămidă și are tot un acoperiș cu olane, înălțimea de 43 metri deasupra apei și, pe parcursul existenței sale, a fost folosit în mai multe scopuri: punct de observație, închisoare și sală de tortură, trezorerie și arhivă a orașului.
Ne-au impresionat picturile ce datau din secolul al XVII-lea și erau 120 la număr. Acestea sunt fixate în punctele în care acoperișul se îmbină cu structura de susținere și au fost realizate pe panouri triunghiulare, reprezentând momente din istoria Elveției și scene din viaţa şi martirajul celor doi sfinţi protectori ai oraşului, Sankt Leodegar şi Sankt Mauritius. Costurile realizării acestora au fost suportate de cetățenii înstăriți ai zonei și cel însărcinat cu realizarea lor a fost Hans Wegmann din Zurich. Când acesta a realizat că nu avea cum să reușească de unul singur, a apelat la alți artiști să-l ajute și, astfel, picturile prezintă arta mai multor pictori, ca la o galerie în aer liber. Mai târziu, Wegmann a început să se plângă de faptul că bugetul alocat inițial era prea mic, iar cetățenii orașului au plătit dublu pentru finalizarea lucrării. Tot ei au fost puși în situația de a se achita și de protejarea picturilor, întrucât, în jurul anului 1726, au fost instalate gărzi pentru a-i determina pe tinerii din oraș să stea departe de ele și să nu le mai vandalizeze.
În anul 1741, din cauza ploilor abundente, o mare parte a orașului a fost acoperită de ape și o porțiune din pod s-a prăbușit, iar tablourile distruse au fost înlocuite. A doua transformare a avut loc în august 1993, când podul original a ars, aparent din cauza unei țigări aruncate neglijent. După dezastru primăria Lucernei a inițiat reconstrucția podului și a cerut celor care făcuseră poze sau filme cu podul original să le trimită la Lucerna. Urmele dezastrului încă mai dăinuie, deoarece s-au păstrat grinzi parţial arse și încă se văd locurile goale ale panourilor dispărute în incendiu. Atmosfera de pe pod nu se lasă atinsă de toate aceste detalii triste ale istoriei, ci este destinsă, plină de turiști curioși (noi am dat peste foarte mulți asiatici și arabi!) și asaltată de aparatele de fotografiat care surprind șarpele de lemn întins peste apă.
Ne-au impresionat picturile ce datau din secolul al XVII-lea și erau 120 la număr. Acestea sunt fixate în punctele în care acoperișul se îmbină cu structura de susținere și au fost realizate pe panouri triunghiulare, reprezentând momente din istoria Elveției și scene din viaţa şi martirajul celor doi sfinţi protectori ai oraşului, Sankt Leodegar şi Sankt Mauritius. Costurile realizării acestora au fost suportate de cetățenii înstăriți ai zonei și cel însărcinat cu realizarea lor a fost Hans Wegmann din Zurich. Când acesta a realizat că nu avea cum să reușească de unul singur, a apelat la alți artiști să-l ajute și, astfel, picturile prezintă arta mai multor pictori, ca la o galerie în aer liber. Mai târziu, Wegmann a început să se plângă de faptul că bugetul alocat inițial era prea mic, iar cetățenii orașului au plătit dublu pentru finalizarea lucrării. Tot ei au fost puși în situația de a se achita și de protejarea picturilor, întrucât, în jurul anului 1726, au fost instalate gărzi pentru a-i determina pe tinerii din oraș să stea departe de ele și să nu le mai vandalizeze.
În anul 1741, din cauza ploilor abundente, o mare parte a orașului a fost acoperită de ape și o porțiune din pod s-a prăbușit, iar tablourile distruse au fost înlocuite. A doua transformare a avut loc în august 1993, când podul original a ars, aparent din cauza unei țigări aruncate neglijent. După dezastru primăria Lucernei a inițiat reconstrucția podului și a cerut celor care făcuseră poze sau filme cu podul original să le trimită la Lucerna. Urmele dezastrului încă mai dăinuie, deoarece s-au păstrat grinzi parţial arse și încă se văd locurile goale ale panourilor dispărute în incendiu. Atmosfera de pe pod nu se lasă atinsă de toate aceste detalii triste ale istoriei, ci este destinsă, plină de turiști curioși (noi am dat peste foarte mulți asiatici și arabi!) și asaltată de aparatele de fotografiat care surprind șarpele de lemn întins peste apă.
După atâtea felii de istorie am mai tras cu ochiul și pe la vitrine! Ne-am înfruptat vizual din echipamentele montane de la Mammut, dar prețurile ne-au făcut să urmăm firul străzii mai departe, ne-am întrebat ce reușesc să vândă magazinele de antichități și cele de artă cu câteva piese expuse (cu niște prețuri la fel de exorbitante!) și am surprins mesajele puse la vedere pe geamurile de lângă apa curgătoare!
În oraș am mers și în două foste pieţe de alimente din Evul mediu, Kornmarkt care găzduia Primăria şi Turnul cu ceas, şi Weinmarkt cu fântână sa faimoasă, copie după originalul păstrat în Muzeul de Istorie. Weinmarkt ne-a atras atenția prin clădirile pictate, care o făceau cea mai colorată piaţă din Luzern. Pe malul stâng al râului Reuss, Biserica Sfântului Franz Xaver data din secolul al XVII-lea și i-au fost adăugate mai târziu două turle gemene cu cupole verzi. Este cea mai mare şi mai veche biserică barocă din Elveţia și a fost și şcoală pentru iezuiţi. Turnurile ascuțite ale altei biserici ce ieșeau în evidență când te uitai la oraș aparțineau unui lăcaș dedicat unui protector al Lucernei, Sankt Leodegar.
Cocoțat pe un pinten montan se afla Castelul Gutsch, un hotel unde a locuit inclusiv Regina Victoria. A fost construit în 1888 de către arhitectul Emil Vogt, pasionat de stilul Belle-Epoque și admirator al castelului bavarez Neuschwanstein, pe care l-a folosit drept sursă arhitecturală de inspirație. Din 1989 Hotelul Castel Gutsch a fost condus de familia Glanzmann din Lucerna, iar în 1992 a suferit renovări extinse pentru a deveni un loc rafinat, abundent legat de istorie și pregătit pentru a-și impresiona oaspeții. Când te uiți la el de la nivelul apei, îți face impresia că păzește discret orașul de pe poziția sa privilegiată!
De la Lucerna am mers către granița cu Germania, dar am oprit și la Cascada Rinului. "Acum vreo 15.000 de ani, Rinul şi-a croit o nouă albie în buclă largă, frământând calcarul şi nisipurile. O treaptă naturală prăvăleşte, de atunci, cursul apelor năvalnice, iar perdeaua de stropi strălucitori şi spuma albă dansează în vuiet nesfârşit. În peisajul elveţian dominat de serenitatea munţilor înzăpeziţi, gălăgioasele ape ale Rinului desfac liniştea în fâşii, redând-o pădurilor din apropiere."
Prin cifre, Cascadele Rinului ajung pe primul loc în Europa: lăţimea de 150 m, înălţimea de 23 m, adâncimea bazinului 13 m, cu un debit mediu estival de 600.000 litri/secundă. Aşadar, este cea mai mare/largă cascadă (formată din mai multe căderi succesive, ceea ce a dus la folosirea pluralului în denumire) de pe vechiul continent, nu şi cea mai puternică - aceasta se numeşte Dettifoss (Islanda) şi are 100 m lăţime, cu o cădere de apă de 45 m. Înainte de a intra deplin pe teritoriul Germaniei, fluviul născut din Alpii elveţieni, trecut prin Lacul Konstanz şi peste stâncile de la Schaffhausen, unde-şi formează cascadele, se întinde spre vest ca o graniţă naturală între cele două ţări, până la Basel.
Cocoțat pe munte se află Castelul Laufen, iar la bază altul mai mic, Wörth, atestat în documentele secolului al XIII-lea. Până la construirea căii ferate, clădirea fusese folosită ca spaţiu de reîncărcare a vapoarelor, al căror traseu fluvial (dinspre Lacul Konstanz spre Basel) era aici întrerupt de cascade. Malul lin şi cu promenadă se întinde de la Wörth spre modernul centru denumit "Park", în amintirea vechilor cărări din jurul unui hotel de demult." În specificul stil elvețian, prețurile erau explodate: am fost indignați de faptul că trebuia să plătești ceva franci ca să te bucuri de cascadă, o creație a naturii, nu ceva făcut de mâna omului. Am văzut căderi de apă mult mai spectaculoase (destul de multe!) fără taxe suplimentare!
Peste noapte am oprit în Germania la Campingul Wirthshof de lângă Bodensee. Dacă Alpenblick din Elveția se situase pe primul loc între campingurile noastre preferate, acesta sigur se afla la mică distanță, chiar la o mică înghesuială cu el. Ordine germană, aerisire, condiții impecabile la toaletă și la dușuri (mai ales la dușuri!), locuri de joacă pentru ștrumfi, restaurant, copaci, verdeață, disponibilitate și atitudine primitoare a celor de la recepție. Ne-am pus cortul aproape de niște familii cu copii și am îndurat ploaia toată noaptea! A doua zi, în cei 1.500 km cât a avut traversarea Germaniei de la nord la sud, ploaia a stat numai cu apa pe noi, nu ne-a iertat nici măcar 2 minute, a ținut-o una și bună că ea nu pleacă prea devreme înapoi de unde a venit și că ar fi bine să ne dăm din calea ei. Am ascultat-o fără să ne împotrivim și am mers către noile noastre destinații, care contau pentru ochiul nostru călător, de noi zări doritor! Urâcioasă ploaie!
Elveția ne-a făcut impresia unui capitol inepuizabil, ne-a uimit peste măsură cu munții și ghețarii ei, cu apele și cu verdele crud, cu starea de bine și cu tihna din orașe. Incursiunea noastră de 7 zile gândită ca un simplu contact cu o țară în care nu am mai fost s-a transformat rapid într-un prim capitol pe care intenționăm să îl continuăm în anii ce vin. După Dolomiții ce ne bântuie visele montaniarde cu toate crestele lor sălbatice și cu ferratele îndrăznețe, Alpii elvețieni ocupă acum următorul nivel de provocare pentru sufletul nostru rămas cu fața întoarsă către zonele de sus. Acolo respirația se face într-un aer împrumutat de la Dumnezeu și omul își demonstrează în mod repetat că este mult mai mult decât un pion într-o societate pe care nu o înțelege până la capăt, că se poate depăși pe sine în singura competiție care contează, cea cu el însuși, că se poate împărtăși din pluralul trăirii cu cel de lângă el și că poate face cunoștință cu cea mai bună versiune a propriei ființe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu