9 august 2015 - ELVEȚIA (I) - BELLINZONA și LUGANO cu fabrica de Ciocolată Alprose

Me and You. Just Us Two.

Pentru că Dolomiții ne hrăniseră doar o parte din foamea de munte și simțeam că ne-am mai putea înfrupta din niște vlăjgani pietroși, am cotit-o spre o țară doldora de înăltoci, o țară pe care am fi vrut să o vedem încă de anul trecut, o țară recunoscută pentru ceasuri și ora exactă, pentru nivel de trai ridicat și bănci cât pentru o lume întreagă, pentru organizare impecabilă și prețuri ridicate (exagerate, de fapt!), pentru natură superlativă, ciocolată și...Alpi. Desigur, despre Elveția era vorba! 
De când am aflat că 70% din suprafața ei era acoperită de munți de primă clasă, ne-am pus în gând să adastăm măcar vreo săptămână prin cotloanele ei pietroase pentru a ne asigura că statisticile nu mint și că picioarele noastre pot face față unor trasee ofertante în înălțimi și priveliști. Planul acesta era fixat pentru anul trecut, dar ploile din Alpi s-au întins pe toată luna august și ne-au determinat să o cârmim spre surprinzătoarele Țări Baltice și spre fascinanta Scandinavia. Am fost nevoiți să ne amânăm împlinirea visului cu Elveția, dar nu am deznădăjduit, ci l-am pus la dospit, am mai adunat informații și resurse, l-am mai cizelat și am încercat să ne pliem fiecare pe dorința celuilalt: eu voiam să văd cât mai multe locuri, iar Silviu acorda maxim 5 zile ținutului cantoanelor, vrând să fie un fel de punct de trecere către munții Germaniei și ai Slovaciei. Însă, odată ajunși acolo, am fost extrem de plăcut surprinși de ceea ce am găsit, dar și intrigați (uneori revoltați!) de unele aspecte! Concluzia: trebuie să revenim! Menționez că Silviu a fost primul care a ajuns la ea!...Dar, hai să vedem ce anume ne-a multiplicat entuziasmul pentru Elveția! 

(la Castelgrande din Bellinzona)

Nici nu am intrat bine în Elveția că aceasta ne-a și demonstrat că adjectivul "scumpă" nu era asociat degeaba cu numele ei: 45 de euro vigneta pe un an de zile! Chiar dacă aveam de gând să stăm doar o săptămână și nu se justifica să plătim așa mult, regula era regulă: taxă unică pentru tranzitat, călătorit câteva zile sau locuit în această țară! Problema se punea pe sistemul Take it or leave it!, așa că am achitat și ne-am văzut de drum, mergând spre Lugano, în cantonul Ticino, aproape de granița cu Italia. Înainte de a vizita orașul, ne-am înfruptat din bunătățile Fabricii de ciocolată Alprose din suburbia Caslano. 

6.000 de tone de ciocolată se produceau anual în fabrică, iar noi puteam gusta din specialitățile puse la dispoziție în sala Nostalgia, aflată pe drumul de ieșire. Când am intrat, ni s-a dat un pișcot înmuiat în fântâna de ciocolată de lângă recepție, am fost invitați să parcurgem traseul de vizitare prin sălile de lucru, să vizionăm un documentar esențializat despre procesul tehnologic și să admirăm piesele dintr-un mini-muzeu străjuit de văcuța roșie, mascota fabricii. Ceșcuțe, borcane de mirodenii, ustensile, afișe, diferite tipuri de ambalaje, tonomate stradale din secolul trecut în care băgai un ban și dădeai comandă pentru ciocolata pe care o doreai, toate erau înghesuite pe câteva rafturi de lângă sala de producție.

Mi-au plăcut pozele de la istoricul boabelor de cacao, originare din America Centrală și de Sud. Maiașii și aztecii credeau că arborele de cacao era un dar de la zei (Theobroma cacao - "mâncarea zeilor") și îi foloseau boabele ca monedă naturală de schimb sau le zdrobeau, puneau piper și vanilie și obțineau o băutură numită xocoatl. Spaniolul Hernan Cortes a adus ciocolata în Europa în anii 1500, dar aceasta a rămas timp îndelungat un lux pentru cei bogați și abia în secolul al XVIII-lea, când s-a inventat un mecanism pentru a se face pudră de cacao în mod rapid și prețul i-a scăzut destul de mult, a ajuns accesibilă maselor. Munca părea istovitoare, culesul boabelor în țările exportatoare se făcea manual, așa că negrii din poze exprimau perfect modul în care pământul te făcea după chipul și asemănarea lui. 

De la ciocolată ne-am îndreptat spre Lugano, unde se afla una din cele mai mari piețe financiare din lume, a treia din Elveția după Zurich și Geneva - peste 100 bănci la 50.000 locuitori! După ce am umblat vreo oră să ne lămurim care era treaba cu parcarea (scump, domle, scump!), am pornit să hălăduim puțin pe străduțele orașului în zona lui centrală, neavând o deosebită tragere de inimă, pentru că era destul de cald și nu ne simțeam pregătiți să facem tur de oraș, tot la trasee de munte ne stătea mintea. Lugano se afla la granița cu Italia, între lacurile Como și Maggiore, și fusese menționat pentru prima dată în anul 590 sub numele Ceresio, datorita mulțimii de cireși de pe malurile sale. Am găsit obișnuita triadă occidentală - liniște, ordine, relaxare -, alături de lacul care își aștepta călătorii, străjuit de Mont Bré, muntele care domina întreaga zonă, și ne-am rătăcit pe alei, făcând repede plimbarea de contact cu orașul. Sediile de bănci răsăreau de la fiecare colț, Primăria era simplă, clasică, lipsită de zorzoane, bisericile atestau includerea lor într-un circuit turistic, nu și preocuparea locuitorilor pentru relația cu Dumnezeu, iar magazinele cu specific erau chiar interesante (ne-am oprit mai mult timp să inspectăm o măcelărie cu salamurile expuse la stradă!).  

Am aflat că Lugano era cel mai mare oraș vorbitor de limbă italiană, din afara Italiei, dar că se folosea cu succes și engleza. Am trecut pe lângă Villa Ciani, am apreciat ideea Universității Agricole de a se sărbători prin plantarea unei grădini fix în centrul orașului, având câte un rând din diferite legume: roșii, ardei, vinete, cartofi, morcov, sfeclă roșie, pătrunjel, castraveți, dovlecei. Era o viermuială de omuleți și de ștrumfi curioși de mai mare dragul! De acolo am mers în parcul umbrit de pomi seculari, mărginit de lacul pe care-l puteam admira în voie de la mici loje de piatră amenajate deasupra apei. Ne-am jucat puțin pe la palmieri, am tras cu ochiul la cărțile gratuite puse la dispoziție pentru citit în parc, am admirat florile deschise către lumina dimineții și ne-am îndreptat către mașină după vreo 2 ore. Nu am rămas prea impresionați de oraș, poate din cauză că l-am comparat cu altele, văzute în alte țări, poate pentru că nu eram în dispoziția necesară unei incursiuni urbane și mintea ne era întoarsă tot către munții noștri dragi, poate pentru că ni s-a părut mult prea italian față de așteptările pe care le aveam. Ne-am adunat pașii, am intrat în răcoreala mașinii...

...și ne-am continuat călătoria către următoarea destinație, care ne-a surprins prin cele 3 castele succesive construite pe panta unui munte. Nu aveam neapărat intenția să vizităm Bellinzona, dar, pentru că nici nu doream să tranzităm Elveția toată ziua și să ajungem la munți fără a vedea ceva pe drum, am inclus-o în traseul nostru și bine am făcut! Castelele medievale Castelgrande, Castello Montebello și Castello Sasso Corbaro au constituit o reală surpriză încă de la intrarea în cel mai mare dintre ele, deoarece nu ne așteptam să găsim o cale de acces asemănătoare cu o nișă săpată în piatră. Părea un coridor secret scos din Stăpânul Inelelor și am stat mult la poze, fiind siguri că locul avea să fie extrem de ofertant în curiozități dacă începutul arăta în acel mod. Nu degeaba castelele erau incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO!

Castelgrande, cunoscut și cu numele de Castello di San Michele sau Burg Uri, era cel mai vechi dintre ele, avea două turnuri - Torre Nera (28 metri) și Torre Bianca (27 metri) - și găzduia Muzeul Arheologic și Muzeul de Artă. Încă din anul 590 se menționa existența unui castrum în zonă, un loc ce oferea adăpost și provizii pentru trupele Impreriului Roman. Au urmat luptele între franci și lombarzi, italienii au reușit să câștige și să includă spațiul în cantonul Uri, iar între 1486-1489 familia Sforza din Milano a extins fortificațiile pentru a stăvili pătrunderea helveților dinspre nord. Turnurile au supraviețuit timpului drept mărturii ale acelei politici defensive, iar al doilea castel, Montebello, a apărut amintit în documente prin 1313 cu aceleași scopuri. Se consideră că zidurile sale fuseseră ridicate cu multă vreme înainte datorită deschiderii drumului prin Schöllenen Gorge, care a făcut din Pasul Gotthard cea mai importantă rută de traversare a Alpilor. Ultimul castel, Sasso Corbaro, a fost ridicat tot de familia Sforza, după înfrângerea de la Giornico, în 1478,  cu aceeași intenție de a ține piept helveților care avansau amenințător.

Noi am stat prin Castelgrande și am admirat celelalte două castele de pe terasele acestuia. Chiar dacă în trecut curțile interioare erau pline de clădiri, ducii de Milan le-au dărâmat și au eliberat spațiul pe care l-au împărțit ulterior  în 3 zone destinate staționării trupelor. Turnurile Nera și Bianca aparțineau secolelor XIII-XIV, când au fost executate renovări, extinderi și consolidări, pentru că Bellinzona căpătase o importanță crescândă, era un punct de trecere către Alpi și devenise necesar să fie protejată ca punct strategic. Maniera de construcție a urmat liniile naturale ale muntelui ceea ce a făcut castelul impenetrabil dinspre nord timp de multe secole și a respectat fundațiile romane inițiale. Pentru a putea fi mult mai ușor de vizitat, la lucrările de restaurare din 1982 a fost inclus un lift, care a facilitat accesul la partea superioară a castelului.      

Ne-am tot uitat cu jind la pante (lui Silviu îi trecea prin minte să testeze o cale de acces off-maps!), am apreciat curățenia și faptul că nu se plătea nicio taxă pentru vizitare, nu ne-am grăbit absolut deloc și ne-am distrat pe seama copiilor care se jucau de-a prinții și prințesele într-un ungher al castelului. Părinții erau la restaurantul amenajat în aripa estică și ei își făceau de lucru - trei fetițe și doi băieței își împărțeau rolurile de zor când am ajuns noi în dreptul lor, cea mai mare dădea tonul și nu prea putea fi contrazisă, celelalte două se conformau și nu aveau nimic de obiectat atâta vreme cât erau prințese în povestea inventată ad-hoc, dar băieții erau la sacrificiu. Amândoi aveau roluri de balauri care urmau să fie învinși prin vrăji sau erau servitorii prea-frumoaselor îmbrăcate în roz! Hazliu era că nu se certau cu povestitoarea-șefă pentru distribuirea nemulțumitoare a funcțiilor, ci se contestau unul pe altul cu problema: care era mai puternic? Nu conta că erau personaje negative sau servile, importanța o avea forța deținută de fiecare! Sămânța de bărbăței era deja în două frunze și fiecare era gata să demonstreze că dânsul era...cel mai puternic!   

Din Castelgrande am coborât în Piazza del Sole și am urmat străduțele până în Piazza Collegiata, până am dat peste Chiesa Collegiata di Santi Pietro, Paolo e Stefano. Proiectată de maestrul Tomaso Rodari din Maroggia, sculptorul care a făcut și catedrala din Como, biserica avea fațada realizată din marmură adusă de la Castione, ușa principală corespundea prin semeție castelului din față, iar portalurile din laterale erau datate din secolul al XV-lea. Interiorul a fost decorat cu lucrările unor artiști precum Pier Francesco Mazzuchelli, Camillo Procaccini și Bartolomeo Roverio, cunoscut drept "Il Genovesino", și cu fresca "Îngerii muzicanți" pictată de Giuseppe Felice Orelli din Locarno în 1770. Oratoriul Sfintei Marta a fost inclus pe peretele din partea nordică, în secolul al XVII-lea, fiind ulterior restaurat deoarece a suferit o serie de afectări aduse de timp și istorie. Atmosfera era liniștită, ca în orice lăcaș de cult, eram doar vreo 3 oameni înăuntru și istoria respira nestingherită prin elementele decorative și prin arhitectură!

Din Piazza Collegiata am pătruns pe o stradă care dădea într-un gang și ne scotea la un edificiu cu o curte interioară generoasă, adăpostind Primăria, Consiliul Local și Registrul Nașterilor, al Deceselor și al Căsătoriilor. În 1347 a fost ridicată o clădire destul de rudimentară numită Copertum comunis, căreia i s-a dat funcția de a găzdui întrunirile civice și procesele curții de justiție. Mai târziu, odată cu înregistrarea unei creșteri economice locale considerabile și pe fondul includerii în statul Milano, aceasta a primit numele Palatium domus comunis Birinzone în 1393. Căpătând importanță administrativă, clădirea a fost redimensionată și a devenit Palazzo del Podesta, aici aflându-se reprezentații oficiali ai familiilor ducilor de Visconti și Sforza din Milano. Ei au considerat că era nevoie de un turn cu ceas la un asemenea edificiu și au construit unul în 1490 (nu, nu am urcat și în acesta!). În epoca modernă au fost făcute mai multe modificări, dar au fost păstrate mărturiile unei istorii îndelungate prin încorporarea unor elemente vechi în noua clădire: un stâlp și câteva capiteluri din secolul al XIV-lea, poarta de la turn din secolul al XV-lea, fațada porticului. Sala Patriziale conține și astăzi însemnele familiilor patriciene locale, deoarece de acestea erau legate începuturile orașului Bellinzona! Am găsit multe pliante lăsate la discreția turiștilor și ne-am clătit ochii cu pozele cascadelor și ale traseelor montane care se puteau face în zonă: totul era mai mult decât ofertant și am ajuns la concluzia că zona Ticino merita o revenire mai informată din partea noastră.

Piazza Indipendenza, cunoscută și drept Piazza San Rocco, era asociată cu obeliscul ridicat în mijlocul ei în 1903. Acesta marca primul centenar al Actului de Mediere prin care Napoleon recunoștea și garanta independența cantonului Ticino. Datorită lui, Ticino a fost încorporat Federației Elvețiene drept un canton autonom după 300 de ani de dominație din partea cantoanelor elvețiene germane. Lângă obelisc se afla Biserica  San Rocco, construită pe fundația unui lăcaș de cult din secolul al XIV-lea dedicat Sfintei Maria și cunoscut sub numele Capela Virginei din Cattanei. Picturile originale de pe fațadă au fost șterse pentru a face loc unei fresce semnate de Carlo Bonafedi. Am făcut cale întoarsă în Piazza Collegiata, unde ne-am odihnit pe o bancă uitându-ne la porumbeii încălziți de soare și dornici de o răcoreală. 

Înainte de a reveni la mașină pentru a ne îndrepta spre camping am mai văzut și Piazza Nosetto dominată de un castan care i-a fost simbol timp de mai multe secole și care a fost reinstaurat recent. Pășeam în cea mai veche piață din oraș, în singura care era cunoscută încă din timpurile Evului Mediu și care dădea către Primărie. În acest punct nodal se despărțea Via Francesca, coloana vertebrală a orașului, în trei direcții diferite: către vest spre Porta Nuova și Locarno, către nord spre Porta Codeborgo și către sud spre Porta Camminata. Piazza Nosetto era o intersecție dominată de magazine și de fântâni încă din perioada de început, deoarece în Evul Mediu Bellinzona se constituia într-un fel de duty-free la nivel negustoresc, atrăgând foarte mulți oameni dornici de îmbogățire din zona Como, Milano, Varese și Pavia.

(pereții galbeni din Piazzetta Cabuzzi)

TCS Camping Bellinzona a fost gazda noastră în prima seară în Elveția! Înainte de a ne putea monta cortul, cerul a tras o ploaie serioasă de vară și ne-a transformat locul de campare într-un teren umed care a absorbit însetat apa căzută din nori. După câtă umezeală și căldură înduraserăm în ultimele două zile ploaia a fost mai mult decât bine-venită! Cortul a fost întins rapid și starea de bine a început să crească exponențial cu lăsarea răcorelii de înserare, când mâncarea făcută la butelia de camping deja aburea îmbietor și grappa adusă din Italia ne dezamorsa oboseala adunată peste zi. Ne-am simțit extrem de bine la acel camping și a doua zi am adăstat destul de mult până să plecăm, semn că voiam niște prelungiri de stări de bine! Dar...gândul că Alpii nu erau foarte departe ne-a readus furnicături în picioare și...ne-am luat tălpășița către înăltoci!