"listen: there’s a hell
of a good universe next door; let’s go"
(E.E. Cummings)
"Una dintre cele mai mari nevoi umane este aceea de semnificație: nevoia de a simți că suntem relevanți pentru celălalt, că viața noastră aduce o contribuție la realitatea pe care o împărtășim împreună." (Oana Moraru)
Semnificația mea și a lui Silviu a început în munți, în Făgăraș, la Lacul Călțun, în drumul spre Vârful Negoiu și a continuat să ne împletească prin atâția pietroși că nu ne ajung degetele de la mâini (și de la picioare!) ca să îi înșirăm. Așa ne și priește să fie: nenumărați! De la an la an am extins țările și înălțimile, ne-am provocat limitele și ne-am lărgit orizontul, am dormit la cort, la cabane, în refugii și ne-am îmbrăcat în atâtea apusuri (răsărituri mai puțin, căci e mai greu cu somnul!) că până și lui Silviu a ajuns să îi placă roșul. Tare!
Alpii Elveției au fost pentru noi un alt soi de munte, un vestit vin de Porto care se cerea savurat cu ochii pierduți în zare de plăcere. Chiar dacă la început am fost puțin speriată de măreția acestor înăltoci, după ce am urcat pe ei mi-am dat seama că regula de aur Pas cu pas și mai departe cu grijă! te sprijină întotdeauna în lupta cu tine însuți de a-ți pune fricile la colț și de a-ți permite să te bucuri așa cum trebuie de un loc ce te înalță nu doar fizic, ci și sufletește. Perspectiva asupra patru-miarilor a fost o întâlnire cu furnicături în degete, iar inima deja ne dădea ghes să creștem noul vis, mezinul de pe listă, și să mergem la un moment dat și pe o asemenea frunte montană. Din pricina aceasta o pasiune cum e cea cu muntele nu are saț și capăt, pentru că nu este destulă viață să faci toți pietroșii care te trag de mânecă și nici nu te poți cuminți să nu mai tai câte un nume de pe lista de planuri și să îl treci la cea de înfăptuiri. Ne dăm ușor seama că o astfel de contabilitate este inutilă pentru niște flămânzi ca noi, dar ne tot jucăm să o ținem!
SCHWARZHORN era cel mai înalt vârf cu traseu recomandat montaniarzilor din valea Grindelwald-ului, avea aproape 3.000 m, prezenta o porțiune serioasă de via-ferrata și oferea o perspectivă largă spre pereții Alpilor Bernezi, cu Eiger, Monch și Jungfrau printre ei. Am luat telecabina de la 1.034 m, din stațiune (scump, domle, scump! - în Dolomiți puteam folosi trei telecabine diferite cu banii dați în Elveția pe o singură tură!), am urcat până la stația First, la 2.167 m, și am intrat în traseu printr-o...coborâre! Până la Chrinnenboden, la 2.259 m, drumul a fost destul de plăcut, căci am luat-o destul de lin și nu am resimțit efortul, soarele încă nu își scosese trucurile serioase din buzunar și era o veselie să faci hiking prin zonele acelea. Până la punctul de începere a viei-ferrata, la 2.500 m, situația s-a schimbat: traseul a devenit abrupt și accidentat, iar mie mi se tăia respirația din 20 în 20 de metri. Resimțeam pauza de câteva zile de când făcusem ultimul traseu în Dolomiți și trebuia să îi reamintesc organismului meu că mai avea de muncă, că pauza era destul de departe, pentru că încă nu încheiasem socotelile cu munții pe vara în curs!
Ziua era de-a dreptul fenomenală, munții ne întreceau toate așteptările în ceea ce privea frumusețea și senzația de duritate, cu ghețarii lor agățați strașnic de versanții crestați și cu pleiada de vârfuri scoase la bronzat. Înaintea noastră erau vreo 10 omuleți intrați deja în via-ferrata, în spate se mai adunau vreo 7, iar pe traseul celălalt, care aborda ascensiunea pe vârf prin pintenul ce proptea muntele, se aflau vreo 7-8 montaniarzi. Aglomerația pe trasee într-o asemenea zi era firească! Ne-am pus echipamentul - casca, hamul și mănușile, am prins bine rucsacul, am adăpostit aparatul foto, am strâns bețele și ne-am aventurat pe prima noastră via-ferrata în Alpii Bernezi. Porțiunea de început era asigurată cu lanțuri, dar nu am resimțit așa tare necesitatea lor pe acele stânci, căci erau extrem de abordabile.
Odată ajunși în șa lucrurile s-au complicat: peretele drept ne transmitea clar că aveam să îl urcăm...vertical! Scările de metal, bătute în piatră cu simț de răspundere, se înșirau una după alta, ca la o defilare a armatei și ne stârneau amintirile de pe Torre di Toblin, din Dolomiți. Eram pe o via-ferrata de nivel KS3-B din 6 nivele de dificultate posibile și tocmai ajunseserăm la prima porțiune care îi justifica includerea într-o astfel de clasă. Silviu a luat-o înainte și s-a enervat (nu era prima dată!) din cauza carabelor pe care tot trebuia să le schimbe pe firul de oțel: nici nu se încălzea bine la urcat și la eliberat adrenalina, că era nevoit să se oprească și să mute carabele de pe o porțiune pe alta! Aaaahhhh, viaaață! După ce a trecut de prima scară, a continuat să urce mult mai lin: era o adevărată priveliște să îl vezi agățat acolo, la peste 2.500 m, pe un perete vertical de 60 m, angajat într-o discuție...ca de la bărbat la munte! În momentul în care a ajuns la capătul scărilor, entuziasmul i-a explodat și a depășit înălțimea Schwarzhorn-ului, pentru că putea vedea lacul din spatele stâncilor și toți munții dimprejur! Veneam și eu din urmă, repetându-mi calmă să trec de fiecare treaptă, încet și sigur, să nu mă grăbesc și să admir peisajul abia după ce nu mai aveam scări de urcat. A fost mai ușor ca în Torre di Toblin: deja știam cum trebuiau abordate porțiunile cu scări și m-am simțit excelent având o metodă cu refren - Treaptă, treaptă, una câte una! - de a le depăși!
Scările ni s-au părut noi și bine întreținute! Cablurile arătau ca niște relicve, erau fixate destul de bine de munte, dar treceau prin urechile stâlpilor de pe traseu fără a fi legate de aceștia în vreun fel de nod și se bălăngăneau întruna atunci când le folosea cel din fața ta. Trebuia să aștepți să se elibereze cablul și apoi te puteai aventura pe el, reușind să fii atent doar la scrambling-ul pe stâncă, nu și la faptul că mișcarea cablului te putea dezechilibra. Noi am venit în Elveția după ce ne-am obișnuit cu ferratele serioase din Dolomiți (pe Tofana di Dentro se schimbaseră cablurile cu doi ani înainte!) și acolo toate porțiunile erau prinse în cuie împușcate în munte, iar cablul era fixat la fiecare ureche, nu depindeai de mișcările celui dinaintea ta! Am considerat că era posibil să fi nimerit noi pe o via-ferrata de care elvețienii nu apucaseră să aibă grijă sau...poate nu le aveau chiar așa bine puse la punct, până la urmă! Acest mic inconvenient nu ne-a deranjat prea tare, căci priveliștea spre Alpii Bernezi era înnebunitoare și ne opream întruna să facem poze și să ne spunem unul altuia același lucru - Ce frumos!! - pe tonalități diferite (eu!) și cu rânjet specific (Silviu!)!
Partea de creastă, pe muchia muntelui, până pe vârf, a stors energia din noi! Am urcat vreo 800 m diferență de nivel, de la 2.167 m până la 2.928 m, ne-am strofocat oleacă pe via-ferrata și pe pietrele cu o textură dură, așa că ultimele sute de metri au fost mai gâfâitoare. Când am sesizat că în spatele nostru erau doi francezi care veneau într-un ritm destul de susținut, am început să trag mai tare ca să nu le permit să ne depășească. Evident, am obosit repede, am redus viteza și mi-am spus că nu merita să îmi stârnesc genunchiul drept din cauza unei încăpățânări prostești. Silviu râdea de mine întreit spunându-mi că ambiția îmi întrecea forța fizică, că vârful nu se mișca oricum din locul lui și că puteam să îi întrec pe coborâre. Sigur, se amuza copios de un om suferind, dar îl țineam eu minte și aveam să îl pun la (răs)plată!
Vârful Schwarzhorn, la 2.928 m, ne-a deschis ochii spre o perspectivă de zile mari și am adăstat pe el mai bine de o jumătate de oră. Era destul de aglomerat, iar montaniarzii veniți din mai multe țări mâncau sandwich-uri și dulciuri de mama-focului: parcă eram la un restaurant improvizat la altitudine și nu prea înțelegeam atâta hămeseală. Unii nici nu ajungeau bine, de abia făceau o poză (sau niciuna! și se puneau imediat pe vreo piatră pentru prânzul de pe vârf, de parcă veniseră acolo în primul rând pentru asta. Cred că noi am lipsit la lecția asta despre munte, căci în general nu simțim așa acerb nevoia de a mânca pe vârfuri (ocaziile de apus și cele mai romantice nu se socotesc!), pentru că de acolo mai avem de coborât și totul se îngreunează când burta este umflată. Până la urmă muntele este primitor cu cei care se strofoacă pe cărările lui, iar eu sunt doar puțin răutăcioasă cu montaniarzii, pentru că îmi ridică uneori la fileu niște ocazii de ironizare încât nu le pot rata! Partea bună în toată situația a fost că ne-am mișcat oarecum lejer și am făcut o groază de poze! Aveam un motiv întemeiat: eram pe primul nostru vârf din Alpii Elveției!!!
Omuleții au început să plece pe traseul de coborâre și am mai rămas pe vârf două cupluri! Simțeam nevoia și de un moment scos din seria ''Visele trăite în doi alcătuiesc cele mai frumoase amintiri.'' (Marc Levy) și ne puteam hlizi liniștiți, căci și celălalt cuplu făcea cam la fel. Traseul pe Schwarzhorn cu via-ferrata lui cu tot (și cu scările de pe peretele vertical!) a fost cireașa de pe tortul zilei de naștere a lui Silviu! Abia în acele momente s-a simțit pe deplin sărbătorit, total răsplătit de munte, mulțumit de descoperirile făcute în Alpi și dornic de mai mult. De ce nu mă mira oare? Până și noii lui bocanci, botezați la aproape 3.000 m, îi dublau starea de grație și...era bine! Chiar foarte bine: "Dacă şopteşti, te aude doar cine este aproape de tine, iar dacă stai în linişte, te aude doar cine te iubeşte..." (Mahatma Ghandi).
Semnificația mea și a lui Silviu a început în munți, în Făgăraș, la Lacul Călțun, în drumul spre Vârful Negoiu și a continuat să ne împletească prin atâția pietroși că nu ne ajung degetele de la mâini (și de la picioare!) ca să îi înșirăm. Așa ne și priește să fie: nenumărați! De la an la an am extins țările și înălțimile, ne-am provocat limitele și ne-am lărgit orizontul, am dormit la cort, la cabane, în refugii și ne-am îmbrăcat în atâtea apusuri (răsărituri mai puțin, căci e mai greu cu somnul!) că până și lui Silviu a ajuns să îi placă roșul. Tare!
Alpii Elveției au fost pentru noi un alt soi de munte, un vestit vin de Porto care se cerea savurat cu ochii pierduți în zare de plăcere. Chiar dacă la început am fost puțin speriată de măreția acestor înăltoci, după ce am urcat pe ei mi-am dat seama că regula de aur Pas cu pas și mai departe cu grijă! te sprijină întotdeauna în lupta cu tine însuți de a-ți pune fricile la colț și de a-ți permite să te bucuri așa cum trebuie de un loc ce te înalță nu doar fizic, ci și sufletește. Perspectiva asupra patru-miarilor a fost o întâlnire cu furnicături în degete, iar inima deja ne dădea ghes să creștem noul vis, mezinul de pe listă, și să mergem la un moment dat și pe o asemenea frunte montană. Din pricina aceasta o pasiune cum e cea cu muntele nu are saț și capăt, pentru că nu este destulă viață să faci toți pietroșii care te trag de mânecă și nici nu te poți cuminți să nu mai tai câte un nume de pe lista de planuri și să îl treci la cea de înfăptuiri. Ne dăm ușor seama că o astfel de contabilitate este inutilă pentru niște flămânzi ca noi, dar ne tot jucăm să o ținem!
SCHWARZHORN era cel mai înalt vârf cu traseu recomandat montaniarzilor din valea Grindelwald-ului, avea aproape 3.000 m, prezenta o porțiune serioasă de via-ferrata și oferea o perspectivă largă spre pereții Alpilor Bernezi, cu Eiger, Monch și Jungfrau printre ei. Am luat telecabina de la 1.034 m, din stațiune (scump, domle, scump! - în Dolomiți puteam folosi trei telecabine diferite cu banii dați în Elveția pe o singură tură!), am urcat până la stația First, la 2.167 m, și am intrat în traseu printr-o...coborâre! Până la Chrinnenboden, la 2.259 m, drumul a fost destul de plăcut, căci am luat-o destul de lin și nu am resimțit efortul, soarele încă nu își scosese trucurile serioase din buzunar și era o veselie să faci hiking prin zonele acelea. Până la punctul de începere a viei-ferrata, la 2.500 m, situația s-a schimbat: traseul a devenit abrupt și accidentat, iar mie mi se tăia respirația din 20 în 20 de metri. Resimțeam pauza de câteva zile de când făcusem ultimul traseu în Dolomiți și trebuia să îi reamintesc organismului meu că mai avea de muncă, că pauza era destul de departe, pentru că încă nu încheiasem socotelile cu munții pe vara în curs!
Ziua era de-a dreptul fenomenală, munții ne întreceau toate așteptările în ceea ce privea frumusețea și senzația de duritate, cu ghețarii lor agățați strașnic de versanții crestați și cu pleiada de vârfuri scoase la bronzat. Înaintea noastră erau vreo 10 omuleți intrați deja în via-ferrata, în spate se mai adunau vreo 7, iar pe traseul celălalt, care aborda ascensiunea pe vârf prin pintenul ce proptea muntele, se aflau vreo 7-8 montaniarzi. Aglomerația pe trasee într-o asemenea zi era firească! Ne-am pus echipamentul - casca, hamul și mănușile, am prins bine rucsacul, am adăpostit aparatul foto, am strâns bețele și ne-am aventurat pe prima noastră via-ferrata în Alpii Bernezi. Porțiunea de început era asigurată cu lanțuri, dar nu am resimțit așa tare necesitatea lor pe acele stânci, căci erau extrem de abordabile.
Odată ajunși în șa lucrurile s-au complicat: peretele drept ne transmitea clar că aveam să îl urcăm...vertical! Scările de metal, bătute în piatră cu simț de răspundere, se înșirau una după alta, ca la o defilare a armatei și ne stârneau amintirile de pe Torre di Toblin, din Dolomiți. Eram pe o via-ferrata de nivel KS3-B din 6 nivele de dificultate posibile și tocmai ajunseserăm la prima porțiune care îi justifica includerea într-o astfel de clasă. Silviu a luat-o înainte și s-a enervat (nu era prima dată!) din cauza carabelor pe care tot trebuia să le schimbe pe firul de oțel: nici nu se încălzea bine la urcat și la eliberat adrenalina, că era nevoit să se oprească și să mute carabele de pe o porțiune pe alta! Aaaahhhh, viaaață! După ce a trecut de prima scară, a continuat să urce mult mai lin: era o adevărată priveliște să îl vezi agățat acolo, la peste 2.500 m, pe un perete vertical de 60 m, angajat într-o discuție...ca de la bărbat la munte! În momentul în care a ajuns la capătul scărilor, entuziasmul i-a explodat și a depășit înălțimea Schwarzhorn-ului, pentru că putea vedea lacul din spatele stâncilor și toți munții dimprejur! Veneam și eu din urmă, repetându-mi calmă să trec de fiecare treaptă, încet și sigur, să nu mă grăbesc și să admir peisajul abia după ce nu mai aveam scări de urcat. A fost mai ușor ca în Torre di Toblin: deja știam cum trebuiau abordate porțiunile cu scări și m-am simțit excelent având o metodă cu refren - Treaptă, treaptă, una câte una! - de a le depăși!
Scările ni s-au părut noi și bine întreținute! Cablurile arătau ca niște relicve, erau fixate destul de bine de munte, dar treceau prin urechile stâlpilor de pe traseu fără a fi legate de aceștia în vreun fel de nod și se bălăngăneau întruna atunci când le folosea cel din fața ta. Trebuia să aștepți să se elibereze cablul și apoi te puteai aventura pe el, reușind să fii atent doar la scrambling-ul pe stâncă, nu și la faptul că mișcarea cablului te putea dezechilibra. Noi am venit în Elveția după ce ne-am obișnuit cu ferratele serioase din Dolomiți (pe Tofana di Dentro se schimbaseră cablurile cu doi ani înainte!) și acolo toate porțiunile erau prinse în cuie împușcate în munte, iar cablul era fixat la fiecare ureche, nu depindeai de mișcările celui dinaintea ta! Am considerat că era posibil să fi nimerit noi pe o via-ferrata de care elvețienii nu apucaseră să aibă grijă sau...poate nu le aveau chiar așa bine puse la punct, până la urmă! Acest mic inconvenient nu ne-a deranjat prea tare, căci priveliștea spre Alpii Bernezi era înnebunitoare și ne opream întruna să facem poze și să ne spunem unul altuia același lucru - Ce frumos!! - pe tonalități diferite (eu!) și cu rânjet specific (Silviu!)!
Partea de creastă, pe muchia muntelui, până pe vârf, a stors energia din noi! Am urcat vreo 800 m diferență de nivel, de la 2.167 m până la 2.928 m, ne-am strofocat oleacă pe via-ferrata și pe pietrele cu o textură dură, așa că ultimele sute de metri au fost mai gâfâitoare. Când am sesizat că în spatele nostru erau doi francezi care veneau într-un ritm destul de susținut, am început să trag mai tare ca să nu le permit să ne depășească. Evident, am obosit repede, am redus viteza și mi-am spus că nu merita să îmi stârnesc genunchiul drept din cauza unei încăpățânări prostești. Silviu râdea de mine întreit spunându-mi că ambiția îmi întrecea forța fizică, că vârful nu se mișca oricum din locul lui și că puteam să îi întrec pe coborâre. Sigur, se amuza copios de un om suferind, dar îl țineam eu minte și aveam să îl pun la (răs)plată!
Omuleții au început să plece pe traseul de coborâre și am mai rămas pe vârf două cupluri! Simțeam nevoia și de un moment scos din seria ''Visele trăite în doi alcătuiesc cele mai frumoase amintiri.'' (Marc Levy) și ne puteam hlizi liniștiți, căci și celălalt cuplu făcea cam la fel. Traseul pe Schwarzhorn cu via-ferrata lui cu tot (și cu scările de pe peretele vertical!) a fost cireașa de pe tortul zilei de naștere a lui Silviu! Abia în acele momente s-a simțit pe deplin sărbătorit, total răsplătit de munte, mulțumit de descoperirile făcute în Alpi și dornic de mai mult. De ce nu mă mira oare? Până și noii lui bocanci, botezați la aproape 3.000 m, îi dublau starea de grație și...era bine! Chiar foarte bine: "Dacă şopteşti, te aude doar cine este aproape de tine, iar dacă stai în linişte, te aude doar cine te iubeşte..." (Mahatma Ghandi).
Am coborât pe cealaltă parte de creastă, făcând circuitul integral! Secvența You're almost there! a fost cap de afiș: plecaserăm de pe vârf de vreo 15 minute și ne-am întâlnit cu un montaniard care urca singur, în ritmul lui, nu părea îngrijorat că ar fi fost bine să se grăbească puțin să reușească să prindă telecabina de întors. Eu, în dorința de a-i da un plus încredere în apropiata reușită, i-am spus că nu mai avea mult și ajungea la destinație: You're almost there! Mi-a mulțumit, a zâmbit și și-a văzut de drum, iar noi am făcut la fel! Hai, hai, mai uită-te la un munte, mai ascultă țiuitul scurt al unei marmote, mai admiră câte o vacuță roșcată, am ajuns în drumul de dimineață și mai aveam vreo jumătate de oră până la punctul final. Mergeam liniștiți vorbind despre munte, când simțim mișcare în spate: un om venea alergând de pe munte! Ne-am dat într-o parte și l-am lăsat să treacă: era cel căruia îi spusesem You're almost there!. Nu avea niciun stres: alerga liniștit, nu gâfâia, parcă era la o plimbare! Silviu a început să râdă copios: pe cine mă găsisem eu să încurajez? Pe un alergăreț pe munte!! Omulețul ne-a salutat și Silviu s-a amuzat spunându-i You're almost there!. Acela a râs din toată inima, s-a întors și a alergat doi metri cu spatele ca să ne transmită râzând cu gura până la urechi YOU're almost there!. În timp ce noi doar am coborât, el a ajuns pe vârf, a coborât și ne-a întrecut cu lejeritate! Până ajungeam în Grindelwald sigur savura și două beri! În tihnă!
Ziua noastră pe munte s-a încheiat cu o bine-meritată cină la firul ierbii, pe păturică, la camping, în atmosfera de mulțumire și recunoștință pentru viața frumoasă și darnică pe care o aveam așternută atât în spate, prin ceea ce am trăit, cât și în față, prin ceea ce urma să vină. Daaa, mai erau episoade de genul celui din acea zi! Silviu a gătit fluierând de încântare, iar eu m-am agitat mai mult cu tăiatul cepii, făcutul pozelor și întinsul ștergarului. Seara ne-a prins de picioare în timp ce ne făceam siesta și număram norii de pe cer, recapitulând momentele interesante de pe traseu! You're almost there! era pe locul întâi!
Oboseala s-a lăsat în somn și am adormit dorindu-ne ca vremea să mai fie oleacă îngăduitoare cu noi. Mai aveam nevoie de ea pentru vreo câteva zile, pentru că planurile noastre de a ajunge la Matterhorn și ambițiile serioase presupuneau ca seninul să fie o piesă importantă pe tabla noastră de șah. Până una, alta, visele noastre din acea noapte au fost cu munți, cu ghețari și cu frunte izbită de cerul de la 3.000 m!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu