Christopher Poindexter: "you will find
in due time
the things
you spend your days
worrying about
never really mattered
at all.
flesh is just flesh and bones are just bones.
i look you in the eyes
and know
a home
is only beautiful
as its windows."
Frumoasele vise care te țin conectat la o altfel de viață! Dintotdeauna am avut un prisos de asemenea vise și, chiar dacă au presupus sacrificii temporare, economisiri îndelungate de resurse, răbdare îndesită, migală pentru organizare, niciodată nu am considerat că toate aceste lucruri sunt o irosire de timp, de ființă, de muncă, de energie. Dimpotrivă! Pledoaria mea pentru o viață orientată către împlinirea viselor, precum galbena floare-a-soarelui care se învârte după rotofeiul de pe cer, s-a nuanțat de-a lungul timpului, s-a transformat într-un strat de piele sufletesc, protector, necesar, fără de care aș fi extrem de săracă, m-aș converti într-un omuleț funcțional al societății și cam atât. Dumnezeu a avut grijă să am o familie, un om drag și prieteni, care m-au lăsat să înot în râurile proprii, chiar dacă nu toți au priceput mereu foamea mea neostoită pentru călătorii și, mai ales, pentru munți. Părinții mei, după ce au fost în pelerinaj în Israel și în Cipru au ajuns la concluzia că merită să te cheltui pe astfel de incursiuni, că îți zidești mintea din timp frumos și că munca grea de-o viață își găsește alinare în cunoașterea unor orizonturi și ritmuri noi. Abia atunci au reușit să mă înțeleagă mai bine, trăind din interior depărtarea de casă și minunile ei!
"Pierderea capacității de a-ți făuri visuri e ireversibilă. Iar cât încă le avem, trăim cu impresia că se vor ține singure după noi pentru când va fi timp și loc. Visul are nevoie de lesă." (Claudia Gican) și nu te poți culca pe-o ureche că, dacă ai reușit să îți aduci niște vise în planul palpabilului, așa se va întâmpla mereu și nu trebuie să mai fii vigilent în păstrarea vie a energiei care întreține dorința de realizare a acestora. Scenariul presupune în continuare perseverență, ignorarea celor nesemnificative din jur, închiderea hotărâtă a zgomotului inutil, mărirea sonorului muzicii, pentru că riscul de a uita de capacitatea noastră de visare devine mai mare odată ce ne maturizăm și ne asociem viața exclusiv cu responsabilități. Nu neg faptul că drumul fiecăruia dintre noi aduce piedici, reinventări, întrebări, frământări și nu ne e mereu ușor, chiar deloc, să facem față tuturor registrelor, dar unele rafturi sunt construite în camerele noastre interioare cele mai largi, cele cu ferestre din tavan până în podea, și tot ce așteaptă este să le păstrăm descuiate, să le ștergem periodic praful și să le populăm cu împliniri proaspete de vise! În acele spații dinăuntru ne vom așeza bătrânește și ne vom întreba cât de mândri suntem de viața pe care am dus-o, iar una din măsurile esențiale va fi cea a viselor concretizate!
După parcurgerea ferratei Tofana di Dentro, la 3.238 m, când Silviu a bifat una din cele trei restanțe ale primei noastre incursiuni în Dolomiți, în 2013, a considerat că nu ne șade bine cu datorii, mai ales dacă erau de natură montană, și a decis să revenim în zona dominată de Tre Cime di Lavaredo. Acolo ne așteptau două trasee: unul deja făcut parțial, spre Monte Paterno, și încă unul, neatins, spre Torre di Toblin! Ne puteam orienta către oricare dintre ele, dar pe Silviu îl trăgea ața către cel care presupunea o via ferrata de nivel 3 B, nu către cea de 2 B, de care mai făcuse. Pe mine mă descurajase puțin ceea ce citisem în cartea de ferrate despre traseul spre Torre di Toblin și, pentru că urma să mă confrunt cu un grad de dificultate mai ridicat față de cel cu care mă obișnuisem, nu eram foarte convinsă că într-adevăr voiam să mă cocoț pe el. Doar că atunci când ai un om răbdător lângă tine, care ți-a prins firea și știe că un mic ghiont de la spate și un transfer de încredere fac minuni, nu ai cum să nu faci față provocărilor și să (te) uimești. Cu aceeași filozofie am fost indusă să abordez și primele ferrate: așa am trecut de la frică la încântare!
Am găsit parcarea super-aglomerată de mașini, rulote, biciclete, montaniarzi, alpiniști, era o forfotă cum rar găsești la altitudine, în tihna muntelui! De vină era vremea care se anunțase frumoasă pe parcursul întregii zile, așa că multă lumea ajunsă în zona Dolomiților alesese să o petreacă într-un cadru natural extrem de ofertant, cu posibilități multiple de trasee, de ferrate, de odihnă la refugii, cu ceva răcoritor în dreapta și cu priveliști impresionante în stânga. Știam deja la ce să ne așteptăm, călcam pentru a doua oară pe acele cărări, așa că am grăbit pasul să depășim puhoiul de oameni, care se oprea cu siguranță la Refugiul Lavaredo, și ne-am aventurat spre Refugiul Locatelli, situat mult mai aproape de zona noastră de interes. Cu Monte Paterno într-o parte și Tre Cime în cealaltă ne simțeam aterizați într-o lume perfectă pentru montaniarzi, o lume fascinantă prin contrastele sale armonioase, o lume greu de definit, o lume hipnotizantă de trăit în direct, o lume aproape nepământeană. Nu am vrut să abordăm varianta de acces prin vale, pentru că era extrem de aglomerată, așa că am urmat o cale cunoscută deja, o cărare mai aerisită ce se transforma într-un fel de brâu al muntelui, șerpuind pe pietrele sfărâmate de ploi și de vânt.
Aveam să ne împotmolim la un moment dat! Ploaia căzută în seara precedentă a surpat un versant al muntelui, apa a antrenat pietrișul și pământul dislocat direct în traseul marcat și a căscat un crater în cărarea noastră. Ne-am trezit subit înconjurați de un teren tare instabil! Falia era adâncită în pământul umed și fărâmicios, niște bolovani serioși amenințau că vor aluneca din locurile lor sus-puse și vor atenta la siguranța montaniarzilor, așa că tentativa de a o traversa era din start sortită eșecului. Cineva dinaintea noastră încercase, dar nu reușise, aveai senzația că urca pe o dună de nisip și aceasta se juca din plin cu nervii lui. Bolovanii mi se păreau cei mai de temut în situația dată pentru că, odată porniți, nu aveai cum să îi mai oprești și cred că nimeni nu își dorea o întâlnire față în față cu ei. În consecință, toți cei care-am venit pe cărare ne-am reorientat spre traseul principal și am coborât cu atenție. Un excavator lucra de zor la eliberarea unui deal de pietriș alunecat de pe munte și era copleșitor să realizezi cât de furioasă fusese ploaia din moment ce reușise o asemenea performanță cu munții aceia în aparență atât de trufași!
În cele din urmă am ajuns la Refugiul Locatelli, ne-am odihnit puțin, am analizat geografia locului și am găsit cărarea care trebuia abordată pentru a ajunge la intrarea în traseul de via ferrata către Torre di Toblin, după care ne-am aventurat. Eram emoționată și temătoare că aveam să ne confruntăm cu dificultăți tehnice serioase, că existau mari șanse să nu reușim a le face față, că versanții erau mult mai expuși și mai solicitanți...și tot așa...Mă scufundasem bine de tot în vortexul făcut din astfel de gânduri deloc încurajatoare și înaintam într-un ritm care numai entuziast nu era! Silviu mergea în urma mea fascinat de cât de spectaculos arătau munții și încântat de faptul că adevărații munțomani rămăseseră pe cărări, iar ceilalți se opriseră pe la refugii sau hălăduiau pe lângă lacuri. Încet, încet, cu teamă, dar împingându-mă singură de la spate să îmi fac rost de curaj, am atins punctul de intrare în ferrată!
În timp ce ne puneam echipamentul au sosit acolo încă doi ferratiști, un bărbat foarte înalt și o femeie cu mușchii picioarelor foarte bine lucrați. Avea bocancii rupți la bombeu, improvizase un fel de "lipitură" din carton legat ca să poată face ferrata și, când i-am spus că nu aveam nimic la noi să o putem ajuta, și-a păstrat relaxarea și a intrat pe traseu fără nicio ezitare, râzând de situația în care se afla. Se vedea că erau oameni de munte experimentați, deoarece călcau cu multă siguranță pe pietrele paralele cu înălțimea lor și nu își făceau probleme de ceea ce urma! Mi-am adunat curajul și, urmată de Silviu, am început să îmi opintesc bocancii în stânci, fiind atentă la fiecare pas și având mintea golită brusc de frică! Mi-am dat un fel de ultimatum: nu puteam ceda unor frici imaginare până nu mă confruntam cu cele reale, nu puteam renunța la starea de bine până nu dădeam peste piedici de netrecut, până nu mă încerca muntele cu vreo porțiune peste puterile mele. Până să ajung la astfel de întâlniri, hopa-Mitică pe munte!
Nu degeaba acea via ferrata pe Torre di Toblin se mai numea și Delle Scalette! În timpul Primului Război Mondial armata austriacă construise rute de supraveghere în munții pe care încercam noi să îi escaladăm, deoarece vârfurile acelea se găseau fix în mijloc, aveau văi roată-împrejur și soldații italieni puteau fi observați cu ușurință! Scările se succedau amețitor de pe o stâncă pe alta, ne trăgeam sufletul după ce terminam câte un șir, ne uitam imediat la seria care urmași am putut concluziona după primele 4 că era cea mai expusă via ferrata pe care încălecaserăm până atunci! Simțeam și din partea lui Silviu presiunea atenției sporite, dar râdeam de calibrul visului nostru care ne storcea de energie mai mult decât am fi bănuit!
În parcurgerea ferratelor ajungi să trăiești un moment când drumul înapoi ți se pare mult prea expus și nu îndrăznești să îmbrățișezi ideea de a te întoarce pe el, iar cel de mers înainte devine cu siguranță mai provocator. Este momentul de "nu am nimic de pierdut", momentul de "cum o dau și cum o întorc tot acolo ajung", momentul de "ori așa, ori așa, tot un drac", momentul de "cine m-o pus oare să vin aici?". Am atins acel punct pe la jumătatea ferratei: eram într-o scobitură de stâncă, aveam în față o scară răstignită de piatră și credeam că ar trebui să ajung pe vârf la scurt timp după depășirea ei! În timp de urcam treaptă cu treaptă, Silviu îmi făcea poze și vorbeam cu el despre cât de interesant se vedeau munții de la acea altitudine cu așa expunere în stânga, dar nu bănuiam ce mă aștepta! Din zona de scări interioare am ieșit în cea de...scări exterioare, bătute fix de muchia muntelui!! Nu erau doar 2-3, ci vreo 6! Mergeam exact pe zona de îmbinare a fețelor stâncii și îmi căutam și prize de agățat la trecerea de la o scară la alta!
Am continuat să urc până am ajuns într-o zonă puțin mai largă de unde puteam să îi fac poze lui Silviu. Era prea în spatele meu și nu mă auzea când îi spuneam cam ce îl aștepta, așa că a aflat pe pielea lui! Interjecțiile de năduf scoase pe porțiunea de scări exterioare a fost mai mult decât concludentă în privința limitelor atinse: omul meu, îndrăzneț de calibru mare, s-a trezit adus față în față cu nivelul său maxim de gestionare a expunerii la golul montan! L-am văzut transfigurat pentru prima dată de când facem munții împreună: nu de teamă, ci de solicitare și de conștientizare mult mai clară a pericolului pe care îl înfruntam făcând astfel de trasee! Pe de o parte experiența l-a zguduit puțin, pe de alta l-a determinat să își redimensioneze modul de raportare la ferratele de nivel 3 B și mai mari: da, Marmolada a rămas în cărți!
Vârful a venit ca o răsplată izbăvitoare! Torre di Toblin (2.617 m) a meritat efortul de a ne cocoța pe el, pentru că dincolo de grijile mele inițiale, de frică, de scenarii negativiste, reușita atingerii vârfului mi-a pus întregul drum într-o altă perspectivă, una concentrată în jurul ideii că orice lucru greu de atins aduce cu sine un plus de încredere și de creștere. Chiar așa este!! După traversarea acestei ferrate de nivel 3 B, simt că nu mai am ce comenta în privința celor de nivel 2 B și 2 C și cred că m-aș aventura pe cele de grad 3 A. Acum știu ce presupun și simt că am resurse în mine să le fac față! Nu înseamnă că aș vrea să revin pe Torre di Toblin sau că m-aș duce liniștită, fără brumă de frică în buzunar, pe o eventuală ferrată de tip 3 B sau 3 C, dar, după ce mai trece timpul și asimileză toate concluziile experienței, care ți-a zdruncinat limitele și te-a înghesuit să le muți puțin mai încolo, începi să percepi lucrurile stăpânind altfel situația - te lași mai puțin dominat de ceea ce nu poți face și devii mai focalizat pe ceea ce poți face!
Ruta de coborâre a fost mult mai ușoară: o ferrată de 2 B! Floare la ureche față de ce am avut la urcat! Am ajuns repede la refugiul Locatelli și ne-am înfruptat din câte o bere rece și o prăjitură de campioni! Ca de fiecare dată, în mod inevitabil, după terminarea unui traseu solicitant, sunt recunoscătoare și mulțumită de reușită, devin contemplativă, refac mental întreaga zi și nu îmi vine a crede cât de incredibil a fost drumul împlinirii unui nou vis. De data aceasta, Torre di Toblin nu a fost în tolba mea de dorințe, ci în a lui Silviu, dar i-am dat dreptate că m-a impulsionat să nu cedez în fața fricii și a argumentelor ei iraționale, pentru că aș fi ratat o serie de stări extrem de rare și niște priveliști cu care nu mă întâlnesc la orice pas!
Despărțirea de munți se lăsa amânată! Nu prea ne venea să ne rupem din atmosfera de vrajă în care ne-am integrat după ce am coborât de pe vârf: ne era atât de bine, încât pluteam de încântare! Hai-hai, hai-hai, încetișor, ne-am adunat puterile, echipamentul și mintea zburdalnică și am pornit pe drumul de întoarcere la Uliul Negru. Apusul se lăsa greoi peste pietre, picura lene în secunde și lumină redusă pe crestele de la orizont, alpiniștii se adunau sub cele trei stânci vestite, iar rămășițele norilor de la ploaia din seara precedentă veniseră să revadă locul, strecurându-se agale printre vârfurile îmbinate în stil de praștie!
Se adunaseră 6 zile pline de Dolomiți, cu ferrate și trasee diverse, cu senin și grupe montane străbătute pentru prima dată! Înfulecam cu nesaț priveliștile, le comparam cu cele văzute în tura din 2013, când erau doldora de nori negri, purtători de vijelie. Ne-am apucat de analizat alte posibilități de trasee, pe versanții de lângă Tre Cime, calificându-i ierarhic la înlocuirea unor locuri proaspăt eliberate din lista noastră de vise. Bucuria se revărsa peste noi ca un potop dorit și muncit, liniștea îngâna un cântec de leagăn pentru frunțile zvelte și zimțate ale bătrânilor stâncoși de la orizont, iar noi aveam sufletele aliniate la tihna din fața noastră și respiram oxigenul acela inconfundabil, altoit pe minuni și pe creșteri! Munții își trăgeau păturile de cețuri peste obraji și nu ne mai lăsau să admirăm apusul în toată splendoarea lui: credeau că o să pocnim de la atâta frumos într-o singură zi și voiau să ne menajeze, trimițându-ne la cort, la odihnă, așa că le-am ascultat sfatul, l-am luat pe Uliul Negru și ne-am dus către sacii de dormit din Cortina d'Ampezzo!
Când am plecat din Ungaria în vacanța noastră monstruoasă la munte, aveam în plan maxim 6 zile de Dolomiți, dar, după turele reușite de pe Piz Boe, Tofana di Dentro și Torre di Toblin, am zis că merita să ne extindem cu...încă o zi! Vremea se anunța generoasă în continuare și...ce era în mână, nu era minciună! Trebuia să profităm din plin de ceea ce ni se oferea! A doua zi ne-am spălat tricourile și am umplut sârma de culori pentru că, după încă o zi de Dolomiți, plecam spre munții Elveției și aveam nevoie de haine curate pentru Alpii acelei țări în care urma să intrăm amândoi pentru prima dată!
"It must be those brief moments when something has happened. Tiny moments, like islands in the ocean, beyond the grey continent of our ordinary days. There, sometimes, you meet your own heart like someone you've never known." (Hans Borli) Da, acele momente care se lipesc de tine și te însoțesc fără a avea dată de expirare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu