luni, 17 august 2015

13 august 2015 - ELVEȚIA (V) - ALPI - TRIFT - cel mai lung pod suspendat din Alpi - aflat deasupra unui lac format din apa unui ghețar

I decided: ' I just won’t sleep. There are so many other interesting things to do!' "
(Jack Kerouac)


Schwarzhorn cu via-ferrata lui ne-a stârnit rău de tot dorința de trasee și, a doua zi, când am constatat că vremea încă ținea cu noi și ploaia nu pândea de după vârfuri, am urcat în mașină și ne-am îndreptat către Gadmen. De ce? Acolo se afla Podul Trift - cel mai lung pod suspendat din Alpi, având 170 de metri şi fiind situat la o înălţime de 100 de metri, deasupra unui lac. Primul pod a fost construit în 2004, însă nu s-a dovedit a fi suficient de bun pentru afluxul de turişti, așa că în 2009 s-a construit actualul pod care s-a inspirat din cele realizate în Nepal din frânghii. Aproape 20.000 de oameni interesați de zonă și de ghețarul Trift îl străbat anual, deoarece este inclus și în topurile celor mai spectaculoase poduri montane din Europa și din lume. Dacă era o raritate, un element din zona superlativelor, cum aveam să îl ratăm?



Povestea detaliată a podului suspendat Trift era mult mai interesantă! În 2004 a fost construită o hidrocentrală sub ghețarul având același nume cu scopul a controla debitul de apă scursă din acesta, de a o colecta și de a o direcționa către turbinele ascunse sub pământ din vale. Pentru a se ajunge ușor la ea, a fost necesară construirea unui pod în punctul de îngustare a văii glaciare, doar că nimeni nu s-a așteptat ca acesta să atragă așa de mulți oameni dornici să trăiască senzații tari la altitudine. Când au constatat că afluxul de curioși nu poate fi susținut de infrastructura gândită în scop operațional, șefii hidrocentralei au hotărât să o înlocuiască printr-un pod nou mult mai bine consolidat, mult mai rezistent la vânturile serioase de altitudine, la ploile friguroase și la gerurile năpasnice. În 2009 a fost inaugurat actualul pod care poate fi asemănat cu frații săi din Nepal doar la nivel de concept, căci, în rest, conține oțel și lemn prins în șuruburi zdravene. Constructorii au dorit să garanteze faptul că podul nu are cum să se rupă vreodată, dar, trecând peste el și constatând forța cu care vântul ne zbura părul și hainele în toate direcțiile am fost puțin sceptici!




Nu aveam de ce să ne temem! După ce am trecut podul dus-întors și ne-am mai bâțâit pe scândurile lui, folosindu-l drept decor pentru pozele noastre hlizite, ne-am dat seama (Silviu care este inginer a dat verdictul pentru controlul calității!) că era într-adevăr extrem de rezistent! Chiar dacă pe noi ne zgâlțâia vântul, podul nu se mișca și ne-a convins să nu ne îngrijorăm! Alții nu se simțeau atât de în siguranță, așa că au făcut cale întoarsă: am văzut o tânără care a mers până la jumătate, cu pași mici și ritm nesigur, după care s-a hotărât să revină la punctul de plecare, unde a răsuflat ușurată! 

Până la pod am ajuns cu o telecabină în care încăpeau doar 8 oameni. După ce am fost duși la punctul de baraj din vale, am urmat traseul prin munte timp de oră și jumătate până am ajuns la podul împricinat. Am fost plăcut surprinși să constatăm că turiștii și montaniarzii știau de existența lui și că veniseră dis-de-dimineață să prindă bilet la dus ca să aibă timp să se și întoarcă. Ne-a impresionat un americam de vreo 90 de ani, cu niște ghete de munte enorme și grele în picioare, cu un rucsac serios în spate, care a plecat în traseu înaintea noastră și cu care ne-am întâlnit ulterior pe drum în timp ce se odihnea la umbra unei stânci. Aveam să îl găsim la Cabana Winedegg, destul de sus în munte, și să îl apreciem sincer pentru efortul pe care l-a depus la vârsta lui ca să ajungă până acolo. Respect total!


Ca și la Ghețarul Ronului din Pasul Furka, am găsit la punctul de informare o amplă pledoarie pentru necesitatea protejării mediului și pentru responsabilizarea fiecăruia în privința încălzirii globale. Pozele comparative din 1948, 2002 și 2011 referitoare la nivelul ghețarului Trift au fost un argument de necontestat al faptului că rezerva de apă dulce stocată în gheață se topește, că păzitorii încremeniți ai înălțimilor se retrag sub amenințarea unei călduri mult prea mari de la an la an, că nu mai este timp de stat pe gânduri și că este momentul ca fiecare să își consemneze contribuția la păstrarea tuturor minunilor pe care natura încă le are în buzunarele ei încăpătoare pentru omenire și pentru ea însăși: "Natura își extrage forța din diversitate. Are nevoie de buni, de răi, de nebuni, de disperați, de sportivi, de infirmi, de cocoșați, de handicapați, de veseli, de triști, de inteligenți, de imbecili, de egoiști, de generoși, de mici, de mari, de negri, de galbeni, de piei-roșii, de albi...Are nevoie de toate religiile, toate filozofiile, toate fanatismele, toate înțelepciunile...Singura primejdie e ca una din aceste categorii să nu fie eliminată de o alta." (Bernard Werber)


Silviu a propus să facem un traseu de tip buclă pentru a nu merge înapoi pe același drum. Îmi surâdea ideea de a vedea întreaga zonă de sus, așa că am fost de acord! Nu bănuiam că urmau porțiuni cu lanțuri, cu zone puțin expuse și bucuria ne-a fost și mai mare văzând că traseul nu era o simplă cărare șerpuitoare de munte. Înainte de a ajunge la Cabana Winedegg, am trecut din nou în revistă cât de frumoasă fusese ziua pe care am prins-o! Deși ne așteptam la unele înghiontiri de nori, acestea nu s-au arătat decât departe, nu au catadicsit să coboare să ne îmbrățișeze puțin și noi nu le-am ademenit în niciun fel, ca să nu se simtă dorite. După ce cu un an înainte am "bolit" din cauza vremii nefavorabile care s-a întins pe toată luna august și ne-a sabotat aproape complet planurile cu munții, anul acesta a compensat din plin cu seninul, atât în țară, în turele din Parâng și Retezat, cât și din Dolomiți și din Alpii Elveției. Norvegia a venit ca cireașa de pe tort!!  




Cabana Winedegg ne-a ademenit cu poziționarea și deschiderea ei pentru vreo jumătate de oră, timp în care ne-am răcorit și am apreciat simplitatea organizării. O familie deținea proprietatea și își aștepta cu brațele deschise vizitatorii, oferindu-le ștrudel, negrese, bere, vin, supă, sandwich-uri. Mi-a plăcut balconul de piatră construit ca o prelungire a terasei, ca un tentacul întins către munte și către panorama ochioasă din jur: parcă erai pe o mini-scenă, într-un dialog subînțeles cu pietroșii. Bătrânul de 90 de ani ajunsese la cabană și se odihnea: avea să rămână peste noapte acolo și radia o fericire obosită știindu-se la înălțime, întovărășit de viitoarele tăceri ce aveau să cotropească locul după ce trecătorii se retrăgeau către telecabină!   


Coborârea ni s-a părut destul de spectaculoasă pe partea cealaltă de munte: a fost mai abruptă, pe de o parte, dar și mai bine amenajată, pe de alta. Datorită faptului că traseul era folosit de către cei de la Cabana Winedegg ca punte de legătură cu lumea exterioară, pentru aprovizionare și acces rapid, pietrele fuseseră așezate sub forma unor trepte acolo unde panta era mai solicitantă și necesita pași mari sau tehnici de ușor scrambling. Am prins puțină viteză, căci, deși ni se păruse că aveam destul timp (intraserăm la ora 11 în traseul spre Podul suspendat Trift și la ora 16.30 aveam programarea pentru drumul cu telecabina înapoi la Uliul Negru - mai bine de 5 ore!), acesta trecuse pe nesimțite: când îți zboară ochii la toate minunățiile din jur, noțiunile din secunde se risipesc precum firele de păpădie eliberate de bătaia vântului! 


Am ajuns la punctul de intersecție cu traseul pe care am venit și am închis bucla, rămânându-ne doar porțiunea de drum comun. Apa din ghețar se auzea curgând turbulent, năvălind spre locul unde avea să se izbească de peretele barajului pentru a vizita turbinele ascunse vederii și pentru a-și lăsa furia de energie să fie folosită de oamenii-îmblânzitori. Treptele din final (eu am numărat 173, dar lui Silviu socotelile i-au dat o cifră mai mare!) au fost niște scaleras veritabile, asemănătoare celor din turnurile bisericilor pe unde mergem noi (unii benevol, alții forțați de situație, deși dornici de panoramă, dar și de un lift care să facă anevoioasa treabă de ajuns în vârf!). Telecabina a întârziat deoarece vântul se întețise și fusese nevoită să înainteze cu precauție pentru a duce oamenii în siguranță, așa că am mai avut timp să ne decantăm impresiile și să tragem ocheade la vârfurile din jur care ar fi meritat vreo vizită în anii viitori! 


În Elveția aceasta aproape tot ce înseamnă munte te trage de mânecă să îl testezi la picior de parcă ai fi într-o piață cu mirosuri îmbietoare și ești în imposibilitate de a alege doar câteva delicii: ai vrea să le guști cu nesaț pe toate! Silviu a luat pietre de pe Schwarzhorn și de la Trift și, în urma unui proces tehnologic de potrivire atent supravegheat, a încropit la cort un suvenir demn de un montaniard, o marmotă de o șchioapă, din colecția Seven Stones, menită să ne amintească faptul că avem restanțe în Alpii Elveției. Multe!! Noi să fim sănătoși și munții darnici căci vom reveni pe acolo să îi salutăm pe cei asemeni nouă cu: 

Grüezi Mitenand!

Niciun comentariu: