"Ce liniște!...Îți auzi sufletul!" (Oana Pellea)
Pe unde să mergem? Prin munte sau pe deasupra lui? Dilema acesta ne aștepta în Laerdal, după ce am traversat cu feribotul un braț al Sognefjord de la Mannheller la Fodnes! Ca să atingem zona Aurland ni se puneau la dispoziție două posibilități: prin Lærdalstunnelen sau pe Aurlandsfjellet. Ne frământam pe care să o alegem! Ambele variante ridicau argumente solide și deschideau calea către două experiențe deosebite!
Pro-tunel: "Începută în 1995 şi inaugurată cinci ani mai târziu, în 2000, construcţia a costat puţin peste un miliard de coroane norvegiene (monezi cu gaură, cum îmi place mie să le spun!), aproximativ 120 de milioane de euro. La cei 24.5 km pe care se întinde, Lærdalstunnelen este cel mai lung tunel rutier din lume. Din cauza distanţei semnificative dintre punctele de acces, care necesită cel puţin douăzeci de minute pentru a fi străbătută, dar şi a faptului că tunelul se traversează doar cu ajutorul autovehiculelor, autorităţile norvegiene au trebuit să ia măsuri pentru a se asigura că şoferii rămân concentraţi la drum. Tunelul a fost împărţit în patru secţiuni, separate de trei peşteri, la fiecare şase kilometri. Şoseaua este luminată de becuri de culoare albă, în timp ce luminile din peşteri sunt albastre şi galbene. Rolul peşterilor este de a elimina, pe cât posibil, rutina şofatului, de a permite pauze în locuri mai puţin închise pentru cei care suferă de claustrofobie şi de a facilita întoarcerea autovehiculelor."
Pro-șosea: Aurlandsfjellet este o rută turistică națională a Norvegiei. 47 de kilometri se întind între Aurlandsvangen, aflat lângă Aurlandsfjord, și Lærdal de lângă Sognefjord. Altitudinea maximă a drumului este la 1.306 m, iar spațiul montan are zone consistente de zăpadă până vara târziu. Iernile sunt serioase și extrem de violente la înălțime, așa că șoseaua este închisă când vremea se dezlănțuie. Dacă atmosfera se calmează, șoseaua este curățată și mașinile pot circula printr-un tunel de zăpadă extrem de înalt.
Argumentul decisiv l-a formulat Silviu: în tunel nu vedeai decât peretele muntelui, ieșeai afară ca o cârtiță care a mers prin galerii și nu a avut nevoie de ochi. Într-adevăr, Laerdalstunnelen nu era un tunel oarecare, dar esența lui era aceeași. Pe la suprafață panorama se putea dovedi mult mai ofertantă, căci, citez din memorie, - "nu degeaba s-au chinuit norvegienii ăștia să construiască pe deasupra muntelui, în loc să îl ocolească". Ca un inginer ce este, Silviu mi-a formulat și o soluție prin care puteam să le facem pe amândouă: ne duceam pe sus și reveneam a doua zi prin tunel! Ce mai poți spune la așa rezolvare a dilemei? Un "oki doki" hotărât și "Hai la drum pe Aurlandsfjellet, pe Snoveien, "drumul zăpezii"!"!
Pro-tunel: "Începută în 1995 şi inaugurată cinci ani mai târziu, în 2000, construcţia a costat puţin peste un miliard de coroane norvegiene (monezi cu gaură, cum îmi place mie să le spun!), aproximativ 120 de milioane de euro. La cei 24.5 km pe care se întinde, Lærdalstunnelen este cel mai lung tunel rutier din lume. Din cauza distanţei semnificative dintre punctele de acces, care necesită cel puţin douăzeci de minute pentru a fi străbătută, dar şi a faptului că tunelul se traversează doar cu ajutorul autovehiculelor, autorităţile norvegiene au trebuit să ia măsuri pentru a se asigura că şoferii rămân concentraţi la drum. Tunelul a fost împărţit în patru secţiuni, separate de trei peşteri, la fiecare şase kilometri. Şoseaua este luminată de becuri de culoare albă, în timp ce luminile din peşteri sunt albastre şi galbene. Rolul peşterilor este de a elimina, pe cât posibil, rutina şofatului, de a permite pauze în locuri mai puţin închise pentru cei care suferă de claustrofobie şi de a facilita întoarcerea autovehiculelor."
Pro-șosea: Aurlandsfjellet este o rută turistică națională a Norvegiei. 47 de kilometri se întind între Aurlandsvangen, aflat lângă Aurlandsfjord, și Lærdal de lângă Sognefjord. Altitudinea maximă a drumului este la 1.306 m, iar spațiul montan are zone consistente de zăpadă până vara târziu. Iernile sunt serioase și extrem de violente la înălțime, așa că șoseaua este închisă când vremea se dezlănțuie. Dacă atmosfera se calmează, șoseaua este curățată și mașinile pot circula printr-un tunel de zăpadă extrem de înalt.
Argumentul decisiv l-a formulat Silviu: în tunel nu vedeai decât peretele muntelui, ieșeai afară ca o cârtiță care a mers prin galerii și nu a avut nevoie de ochi. Într-adevăr, Laerdalstunnelen nu era un tunel oarecare, dar esența lui era aceeași. Pe la suprafață panorama se putea dovedi mult mai ofertantă, căci, citez din memorie, - "nu degeaba s-au chinuit norvegienii ăștia să construiască pe deasupra muntelui, în loc să îl ocolească". Ca un inginer ce este, Silviu mi-a formulat și o soluție prin care puteam să le facem pe amândouă: ne duceam pe sus și reveneam a doua zi prin tunel! Ce mai poți spune la așa rezolvare a dilemei? Un "oki doki" hotărât și "Hai la drum pe Aurlandsfjellet, pe Snoveien, "drumul zăpezii"!"!
Nu am regretat nicio secundă alegerea făcută! Doamne, ce aveam să descoperim la înălțime: nu ne venea să credem cât de stăpâne erau zăpezile peste muntele cuminte care se lăsa îmbrăcat în fâșii albe și ascundea la subsuori movile înalte de semne ale iernii trecute. Eram aproape de sfârșitul lunii august și vara părea a fi doar o concesie temporară făcută de iarnă timpului cald și zilelor mai lungi. Judecând după înălțimea stâlpilor de ghidaj rutier de pe marginea drumului (cam 4-5 metri) am realizat că natura folosea muntele drept spațiu de joacă pentru vânturi puternice și ninsori dublate de geruri, iar spectatorii nu erau îngăduiți. Ne simțeam ca niște personaje de poveste strecurate în ascunzătoarea unei creaturi adormite, care își păzea comoara, dar avea să se trezească și să transforme din nou acele zone în niște locuri greu accesibile. Dezlănțuirea vremii se insinua ca o promisiune clară, dar, deocamdată, un program de vizitare la lumina soarelui era dechis doritorilor și ne-am avântat înfometați de frumos către munții de zăpadă care îi dublau pe cei de piatră. Am oprit de multe ori și am epuizat toată gama de interjecții de entuziasm pe care le știam, căci, odată ce am părăsit etajul pădurilor de mesteceni își am ieșit în platoul alpin, am fost de-a dreptul loviți vizual de spectacolul naturii. Știam că ne aflam într-o țară nordică, aproape de Cercul Polar, dar nu bănuiam că zăpezi atâââât de înalte pot rezista puterii soarelui în verile scurte ale Scandinaviei. Incredibil!
Îmi era frrriiggg și am fugit în mașină, dar Silviu a mai făcut poze: era în elementul lui, la răcoreală, în munți, cu aparatul de fotografiat în mână, călcând pe pietre și pozând lacom! Am mers și la un releu de pe un pisc aflat în apropiere, dar vântul de pe vârf ne-a convins că programul de vizitare ajunsese la final și nu mai era o idee bună să stăm pe acolo decât dacă ne îmbrăcam foarte bine!
Am coborât Aurlandsfjellet total hipnotizați de ceea ce am văzut! Silviu era cam nemulțumit de poze, așa că voia să revenim pentru a prinde soarele luminând zăpezile, iar tunelul îl puteam face după aceea. Și nu accepta un "nu" la propunerea lui! Nici nu îmi trecea prin minte să îl contrazic, pentru că și eu voiam să facem același lucru: nu ajungeam toată ziua bună-ziua pe acolo, cu o asemenea buclă de timp frumos, așa că nu era cazul să ratăm ocazia de ne mai clăti ochii cu frumusețile din munți și cu zăpezile de lângă ei. Ajunși aproape de Aurland am dat peste indicatoare care ne informau că tunelele din zonă erau închise și nu aveam cum să facem drumul înapoi decât pe sus: excelentă potrivire!
A doua zi lumina a bătut din spatele nostru și am avut o sesiune de fotografii care s-a încheiat la firul plăpând al unei lăcrămioare de munte, lângă o cascadă răsfirată pe genunchii de piatră ai versantului. Aveam semne de primăvară la sfârșit de vară, cu o toamnă grăbită de iarnă la orizont: toate anotimpurile erau acolo! Mai aveam două zile de Norvegia și recunoștința noastră se odihnea la nivelul firului de iarbă, în liniște, în tihna supravegheată de soare și reflectată de albul zăpezii. Timpul părea că se lungește galeș lângă noi și ne făcea cu ochiul să nu grăbim secundele să treacă, să le înmuiem în deliciul armoniei de altitudine și să le asezonăm cu dragostea unuia pentru celălalt pentru a se lipi bine de memorie într-un tapet pe care să îl purtăm cu noi în viața deasă de acasă. Doamne, către ce dimensiuni de frumos ne-a îndrumat Norvegia: a trebuit să mai spargem câte un gard interior pentru a ne lărgi sufletul!
A doua zi lumina a bătut din spatele nostru și am avut o sesiune de fotografii care s-a încheiat la firul plăpând al unei lăcrămioare de munte, lângă o cascadă răsfirată pe genunchii de piatră ai versantului. Aveam semne de primăvară la sfârșit de vară, cu o toamnă grăbită de iarnă la orizont: toate anotimpurile erau acolo! Mai aveam două zile de Norvegia și recunoștința noastră se odihnea la nivelul firului de iarbă, în liniște, în tihna supravegheată de soare și reflectată de albul zăpezii. Timpul părea că se lungește galeș lângă noi și ne făcea cu ochiul să nu grăbim secundele să treacă, să le înmuiem în deliciul armoniei de altitudine și să le asezonăm cu dragostea unuia pentru celălalt pentru a se lipi bine de memorie într-un tapet pe care să îl purtăm cu noi în viața deasă de acasă. Doamne, către ce dimensiuni de frumos ne-a îndrumat Norvegia: a trebuit să mai spargem câte un gard interior pentru a ne lărgi sufletul!
Stegastein era un punct senzațional de belvedere asupra Sognefjord: o platformă de 30 m lungime, făcută din oțel și lemn, ridicată la 650 m deasupra nivelului mării. Experimentai parțial senzația de pas în gol, căci, dacă părțile laterale erau făcute din lemn, cea din față era din sticlă și...uau, cum se vedea! Norvegienii au realizat 18 drumuri turistice naționale în zonele cele mai interesante și ochioase (Mă întreb ce nu este frumos în această țară?), au pus panouri informative și au construit locuri speciale de belvedere pentru a face din călătoria oricui o experiență absolut de neuitat. Noi am parcurs 6 din aceste drumuri și am rămas profund impresionați de natură și de grija oamenilor pentru păstrarea ei în notele specifice, nealterată. Prezența umană nu devenea intruzivă, pădurile acopereau mare parte din teritoriu și copacii erau tăiați "cu milă", cum spunea Silviu. Am dat peste câteva tronsoane defrișate pentru că pe acolo urma să se lărgească șoseaua, dar, în rest, în afară de zonele montane, pădurile păreau a fi adevăratele locuitoare ale țării.
Vedahaugane a fost un alt punct de belvedere, aflat pe cealaltă parte a muntelui. De acolo se puteau vedea în depărtare vârfurile din Parcul Național Jotunheimen, unde am urcat pe Galdhøpiggen cu câteva zile în urmă. După ce am lăsat mașina în parcare, am mers pe drumul lung de beton care se ondula după curba de nivel și am dat peste intrarea într-un...tunel neiluminat. Nu știam exact ce era acolo, așa că am intrat cu precauție! Am găsit o cameră scufundată în semi-obscuritate, cu un perete de sticlă dincolo de care se afla un urs mare de pluș dormind peste o grămadă de lucruri omenești - roți, haine, mobilier, chei. Într-un colț, așezate pe beton, lipsite de orice fel de griji, se aflau două...oi! Eu le-am văzut după ce am intrat, dar Silviu a fost prea acaparat de urs și, când și-a dat seama că mai era ceva acolo cu noi, căci făcea zgomot de rumegat, a tresărit și a început să râdă! Nu mai văzuse oi atât de relaxate, nici măcar la ciobanul său de la Lepșa! Toată construcția era o operă de artă - se intitula "DEN" și autorul ei, americanul Mark Dion, a vrut să transmită un semnal de alarmă referitor la legătura fragilă și împovărătoare dintre natură și societatea umană. Ursul care hiberna le-a speriat pe cele trei fetițe venite cu părinții după ce noi am ieșit din tunel și le-am avertizat ce vor găsi înăuntru. Oile, deranjate de atâta vânzoleală, au ieșit rumegând la aer și au încins o sesiune de poze cu fetițele care nu se mai săturau să le alerge și să se mire de relaxarea animalelor.
La Stegastein am fost de două ori - prima dată spre apus și a doua oară în dimineața zilei următoare. Fiordul ni s-a înfățișat în lumini diferite și ideea punții de 30 de metri ne-a impresionat la fel de mult ca și natura care se întindea sub ea. Am dat peste alte oi pe traseu: una rumega pe marginea drumului, cu fundul blănos în șosea și trebuia să o ocolești, altfel dădeai peste ea, dar nu avea niciun fel de stres. Alte 3 oi se împungeau de zor și, când Silviu a oprit ca să le dea voie să se dea din calea Uliului Negru, două dintre ele s-au repezit către mașină, dar s-au răzgândit după câteva secunde și au mers către marginea drumului. Ne-am întrebat tot timpul cine avea grijă de ele, cine le mulgea, cine le supraveghea, ale cui erau, dar nu am văzut niciodată ciobani cu ele, nici măcar la stânele de piatră de pe munte. Un singur lucru ne era extrem de clar: oile acelea aveau personalitate și nu le era teamă să și-o manifeste!
Dintre peripețiile de pe drumurile înguste norvegiene trebuie să amintesc de întâlnirea cu un tractor care ocupa toată lățimea drumului. Silviu mergea cu precauție ca să aibă timp să facă manevrele necesare depășirii unor astfel de întâlniri, dar tractorul ne-a luat total prin surprindere. Ne-am retras într-o buclă de pe drum și i-am permis să treacă pe lângă noi, fermierul mulțumindu-ne cu o ridicare a mâinii! Pe cele 6 rute turistice naționale am găsit foarte multe porțiuni înguste, care trebuiau abordate cu grijă, dar lumea era răbdătoare și obișnuită cu așa ceva, nu devenea furibundă la volan!
La Stegastein am fost de două ori - prima dată spre apus și a doua oară în dimineața zilei următoare. Fiordul ni s-a înfățișat în lumini diferite și ideea punții de 30 de metri ne-a impresionat la fel de mult ca și natura care se întindea sub ea. Am dat peste alte oi pe traseu: una rumega pe marginea drumului, cu fundul blănos în șosea și trebuia să o ocolești, altfel dădeai peste ea, dar nu avea niciun fel de stres. Alte 3 oi se împungeau de zor și, când Silviu a oprit ca să le dea voie să se dea din calea Uliului Negru, două dintre ele s-au repezit către mașină, dar s-au răzgândit după câteva secunde și au mers către marginea drumului. Ne-am întrebat tot timpul cine avea grijă de ele, cine le mulgea, cine le supraveghea, ale cui erau, dar nu am văzut niciodată ciobani cu ele, nici măcar la stânele de piatră de pe munte. Un singur lucru ne era extrem de clar: oile acelea aveau personalitate și nu le era teamă să și-o manifeste!
Dintre peripețiile de pe drumurile înguste norvegiene trebuie să amintesc de întâlnirea cu un tractor care ocupa toată lățimea drumului. Silviu mergea cu precauție ca să aibă timp să facă manevrele necesare depășirii unor astfel de întâlniri, dar tractorul ne-a luat total prin surprindere. Ne-am retras într-o buclă de pe drum și i-am permis să treacă pe lângă noi, fermierul mulțumindu-ne cu o ridicare a mâinii! Pe cele 6 rute turistice naționale am găsit foarte multe porțiuni înguste, care trebuiau abordate cu grijă, dar lumea era răbdătoare și obișnuită cu așa ceva, nu devenea furibundă la volan!
Jotunheimen - "Casa Giganților" - a fost parcul național de 3.500 kilometri pătrați în care ne-am grăbit să ajungem imediat ce am pus piciorul în Norvegia. După ce am străbătut zone domoale, cu fiorduri largi și dealuri pe marginea lor, am intrat brusc într-un spațiu total diferit. Piatra golașă a înlocuit subit pădurile, casele (și așa rare!) au început să dispară și să facă loc răzlețelor construcții simpliste cu acoperiș de iarbă, drumul cuminte și-a luat ca puncte de spirjin și orientare stâlpi înalți pentru iernile serioase. Am dedus cu ușurință că am intrat în Jotunheimen imediat ce vârfuri montane au început să se profileze la orizont, acoperite de petice dalmațiene de zăpadă și semețe în lumina soarelui de vară. Seduși de schimbarea bruscă de peisaj, nu puteam să nu tragem pe dreapta pentru a face poze și a admira panoramele atât de asemănătoare cu Islanda. La o stână am găsit și un...ren, a cărui prezență era semnalată pe străzile norvegiene prin indicatoare, așa cum la noi sunt cele cu "Atenție! Vaci!". Mi s-a părut un animal extrem de demn, cu niște ochi mari, pătrunzători, bălăcindu-se în liniștea și în sigurătatea din jur.
Munți, păduri, ape vijelioase, case culcușite la baza copacilor, oglindiri în lacuri și...forfotă de călători - am găsit tot acest amestec imediat ce am intrat mai adânc în Jotunheimen! Doamne, ce ne-ar fi plăcut să fi stat vreo 2-3 zile pe acolo și să hălăduim fără țintă, în stânga, în dreapta, ca o întoarcere la începutul lumii, când doar limbajul naturii se auzea și era de ajuns. În Norvegia aveai voie să pui cortul oriunde, atâta timp cât nu încălcai proprietatea privată a cuiva, așa că libertatea de mișcare era destul de mare. Nu ne-ar fi încântat să stăm chiar în orice fel de loc, singuri, fără țipenie de om în jur, uitați de toți și de toate, pentru că noaptea, deși scurtă, ni se părea prea înfricoșătoare, iar spațiul acela, deși extrem de frumos, avea și unele rezonanțe ostile. Până și Silviu, care a stat singur la cort în munții noștri, în Rodna, lângă Lacul Lala și în Făgăraș, la Lacul Podu Giurgiului, a recunoscut că unele zone nu erau așa îmbietoare la pus cortul pe ele. În schimb, parcul urla din toți rărunchii să fie luat la picior, potecă după potecă, lac după lac, să fie atins, mirosit, văzut în toate ipostazele sale, mai ales că zilele erau răbdătoare cu cei care se aventurau în astfel de incursiuni! Nu aveam timp de toate - ne organizaserăm zilele pe niște direcții și nu voiam să renunțăm la ele, dar ne-a rămas în minte să revenim ca să facem cunoștință cu cotloanele Jotunheimen-ului!
După cum frumos scrie Nichita Stănescu - "nimeni nu mă trezește, nimeni nu mă strigă din vis, soarele numai, călcând afară, trece și-mi uită ochiul deschis" - visul norvegian a fost trăit cu ochii larg deschiși, făcând punte către sufletul mereu doritor să se întoarcă în necunoscutul de acasă, acolo unde bate în ritmuri intraductibile, racordate la frumos. Tot ce am văzut, tot ce am trăit se transformă în amintiri de calibru, în cărămizi care construiesc o cameră largă cu o fereastră cât un perete și, acuma, când scriu, mi se pare că pot privi prin ea către mine, către noi, către un timp scos din el însuși!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu