"fiecare dintre noi - o aripă
universul - un uriaș organism
care are nevoie de zbaterea
fiecăruia dintre noi
pentru a se putea ridica de la
pământ
(când vom fi suficient de mulți
ca să putem mișca universul din loc,
atunci să te ții)"
(posibilă explicație, de Ivcelnaiv)
Oricât de mult am escalada pietroșii din Dolomiți, știm că nu ne saturăm de traseele de via-ferrata și la un moment dat trebuie să ne impunem mutarea spre o altă zonă. Ce risc ne paște? Tentația de a ne prelungi șederea! Mai întâi cu o zi, apoi cu încă una! În consecință, am strâns cortul și tricourile de pe sârmă, ne-am împachetat lucrurile și sacii de dormit, și, după ce am căutat cu disperare o benzinărie în Cortina d'Ampezzo, ne-am îndreptat spre Pasul Stelvio unde pe Silviu îl aștepta o reală provocare ca șofer!
Am parcurs distanța de la Bolzano la Prato allo Stelvio, apoi ne-am cocoțat pe Pasul Stelvio și am coborât la Bormio. Citisem multe lucruri despre acest pas din Alpi și curiozitatea mea atinsese un nivel critic ce necesita un ghiont de confruntare cu realitatea: "Stelvio este a doua dintre cele mai înalte trecători asfaltate din Alpi, care ajunge până la 2.760 m (cea mai înaltă, Col de l’Iseran, are vârful la 2.770m!) și se situeaza în nordul Italiei, fiind foarte aproape de granița cu Elveția. Șoseaua Stelvio are o diferență de nivel de 1.871 m și bicicliștii, motocicliștii, șoferii, atleții o consideră o adevărată piesă de palmares." De ce? Din cauza celor 48 de ace de păr! În majoritatea acestor curbe foarte strâmte nu încap două mașini care să treacă una pe lângă alta, iar noi am probat lucrul acesta pe pielea noastră!
Șoseaua Stelvio a fost construită între 1820-1825, iar Transfăgărăşanul nostru în anii 1970! Au fost depuse cantități titanice de muncă pentru a traversarea munților dintr-o parte într-alta, o reală provocare pentru mintea inginerească a omului care nu se mulțumește cu admiratul de la baza pietroșilor, ci se întreabă imediat cum arată priveliștea de sus. Desigur, ridicarea unor astfel de drumuri presupune existența unei funcții practice, dar cred că oricui îi sare în față mai întâi dimensiunea idealistă, aflată (uneori) la limită cu nebunia luării la trântă cu natura în extremele ei. Întotdeauna există calea de a ocoli muntele, dar...unde mai sunt farmecul îndrăznelii și prețul sacrificiului? Aflându-mă pe scaunul co-pilotului mi-a fost extrem de simplu să mă las cotropită de peisaj, dar Silviu-cel-super-concentrat a decretat că Pasul Stelvio a trecut în poziții fruntașe la capitolul "cele mai challenging drumuri" din cariera lui de șofer!
După ce am parcurs toate zig-zag-urile de pe șosea, am poposit în Pasul Stelvio, la 2.760 m, și am aflat că eram foarte aproape de granița dintre Italia și Elveția! Trebuia doar să urcăm la 2.845 m, la Refugiul Garibaldi, cel care păzea trecerea dintr-o țară în alta. Nu am ezitat să stăm cu picioarele în două țări în același timp și am urcat pe Vârful celor Trei Limbi (Piz da las Trais Linguas sau Dreispachenspitze), vârf numit astfel datorită celor trei limbi vorbite în zonă: germana, italiana, franceza. Puțin mai jos se afla zona de vamă dintre Italia și Elveția, mai exact în Pasul Umbrail, aflat la 2.505 m altitudine!
Crestele munților erau atât de îmbietoare, încât ne-au determinat să ne schimbăm în bocanci și să urcăm cu două telecabine pâna pe Vârful Livrio, la 3.174 m. Aici peisajul era mutilat de căldura verii, ghețarii susurau și se retrăgeau prin umbre dosnice, iar pietrișul muntelui ieșea la iveală să tragă o gură de aer până la apropiatele zăpezi, căci în septembrie începea deja asediul alb. Pârtiile de ski ne-au lăsat să ne facem o idee despre nebunia care se dezlănțuie în zonă atunci când se deschide sezonul și tălpile au simțit gust de ghețar frate cu cel de la Stubai, cu care suntem noi prieteni la cataramă și la...clăpari!
"Eu nu pot să trăiesc fără întrebarea primordială şi tâmpită în acelaşi timp: de ce mă aflu aici, de ce trăiesc? Şi excepţional este că nu ştiu încă, până la vârsta asta, dar mă interesează în continuare să aflu...Este vorba de a fi deschis la tot ce ţi se întâmplă, clipă de clipă, ca să primeşti şi apoi să poţi dărui. Eu sunt foarte revoltată de faptul că oamenii din jurul meu, şi mai ales cei tineri, au un fel de oboseală. Aşa zicea tata: s-a născut obosit. Când dau de oameni tineri, pe care-i îndrăgesc, îmi vine să-i scutur şi să le spun: bucuraţi-vă, bucuraţi-vă de tot, acum!" (Oana Pellea) - iar Reinhold Messner este un altfel de ghiont viu la trăit autentic, întreg, riscând limite și împingându-te la descoperiri. Nu este o noutate admirația pe care o port acestui Om al Muntelui care s-a întâlnit cu pietroșii în niște dimensiuni greu de conceput de mintea umană, iar faptul că am dat peste afișul muzeului său la stația telecabinei de pe Livrio m-a bucurat enorm!
Capitolul de o săptămână divină de Dolomiți ne-a umplut sufletul, pașaportul montan s-a îmbogățit cu 3 pagini de ștampile noi (și câteva reluări!), așa că porneam spre Elveția "hrăniți" bine, nebănuind (încă) generozitatea festinului care ne aștepta în miezul Alpilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu