3 august 2015 - ITALIA - DOLOMIȚI (IV) - PIZ BOE (3.152 m) cu trecere prin PIZ da LECH DLACE (3.009 m) traversând CRESTA STRENA

"Mersul pe munte este o întoarcere acasă." (John Muir)

3.125 m. Piz Boe. Din 2013, când făceam primul nostru vârf de 3.000, cel mai înalt din Peninsula Iberică, în Spania - Vârful Mulhacen -, am mai adunat câteva exemplare de acest gen și ne-am împrietenit serios cu altitudinile mai mari decât cele aflate în Carpații noștri. Mai sus înseamnă altă perspectivă, presupune un tip de efort mai mare, te deschide către pietroși cu fruntea izbindu-se de alți nori, te aduce în vecinătatea lacurilor glaciare locuite de ghețuri târzii în miez de vară și te face atât de fericit cu seninul de la orizont. De fiecare dată când ajung să trăiesc o zi integrală pe munte scoasă din seria de Cartea Recordurilor, cu mulți kilometri parcurși, cu traversări de creste, cu opintit pe pante spre vârfurile izbăvitoare, cu asimilat încă un superlativ de frumusețe, îmi spun că mai mult de atâta pare greu de găsit, că nivelul acela de incredibil nu mai poate fi duplicat așa ușor. Cum e de așteptat, de fiecare dată mă înșel și de fiecare dată se însăilează un nou episod care îmi arată că nu sunt eu destulă ca om pentru a ajunge la toate minunile. Acest "de fiecare dată" este ca o răsplată continuă pentru încăpățânarea dreaptă de a tot căuta frumosul, de a trăi mai mult acolo sus, departe, în zarea cu cețuri răzlețe, cu albastrul prins în pioneze de nori albi, unde ești atât de aproape de tine însuți și te recunoști așa cum ar trebui să fii mereu - simplu, iubitor și...transpirat!

După ce am parcurs via ferrata Vallon, am ieșit deasupra munților, ne-am tras puțin sufletul și am căzut în admirație totală față de întreaga pleiadă de vârfuri desfășurate roată-împrejur. Nu am stat foarte mult pe gânduri pentru că timpul ne împingea să îl fructificăm și ne spunea că, dacă voiam să ne umplem mintea cu imagini din toată zona montană Sella, trebuia să ne punem picioarele la treabă. Piz da Lech se vedea în stânga noastră și mulți dintre ferratiștii care o urcaseră de la bază făceau creasta pentru a ieși la punctul de întâlnire cu via ferrata Vallon. Unii urmau să continue traseul până la Piz Boe, alții voiau să coboare în căldarea glaciară pe cablurile bine întinse de lângă cascadă, unii înconjurau masivul și ajungeau la Refugiul Franz Kostner al Vallon, situat aproape de punctul terminus al telescaunului venit din Corvara, alții mergeau fără țintă, bucurându-se pur și simplu de munte și adaptându-se în funcție de starea de moment. Se găseau scenarii bune pentru orice fel de inițiativă: aveai de unde alege căci posibilitățile erau destule!

Noi am urcat șaua din față și am ieșit către un spate serios de piatră, cocoșat la orizont și plin de grohotiș. Eram de-a dreptul uimiți de cum se profilau crestele în absolut toate direcțiile, cum Tofanele își despleteau vârfurile și le scăldau în soare, cum platoul pe care se aflau refugiile Forcella Pardoi și Boe era un furnicar neobosit, cum ghețarul de pe Marmolada era tolănit între pinteni și își aștepta liniștit întăririle de zăpadă ce aveau să vină peste o lună și jumătate. Dolomiții au ceva magic în ei!! Pentru iubitorii de munte cred că sunt un fel de Țară a Minunilor în care se fugărește de zor Alice cu Iepurele și cărțile de joc ale Reginei. Au un magnetism diferit de alte spații pietroase, vorbesc o limbă de dolomită care îi configurează într-un mod aparte, iar vizual sunt o splendoare totală! Traseul către Piz Boe a fost o scufundare până la gât într-un soi de fantă de frumos de înălțime, punându-ne să muncim în mod serios pentru a ne atinge obiectivele, motivându-ne în continuu și menținându-ne ritmul pe măsura încântării!

Pentru că harta din cartea noastră cu ferrate nu ne-a lămurit foarte clar în privința Crestei Strena și pentru că am crezut că vârful aflat în imediata noastră apropiere era Piz Boe, am coborât puțin din șa și am urmat traseul de ocolire a unui vârf mai mic pentru a ajunge în zona de ascensiune propriu-zisă. Grohotișul abia aștepta să ne enerveze la culme! Am fost nevoiți să facem mai multe pauze decât era cazul pentru a admira priveliștea și a ne doza răbdarea până aveam să depășim porțiunea consistentă formată din piatră sfărâmată. După ce epuizase nervii provocați de împotmolirea constantă a carabelor de pintenii de fier care fixau ferratele de munte, Silviu și-a deschis un nou sertar, al nervilor provocați de mersul pe acel tip de teren extrem de antipatic. Nici eu nu sunt o fană prea mare a grohotișului, mai ales că genunchiul meu drept se sesizează imediat și îmi cere să schimb solicitarea pe care o pun pe el. Mă chinui până depășesc porțiunea, știind că în cele din urmă ajung din nou la piatră și sunt izbăvită! 

"Motivația este ceea ce te face să pornești. Obișnuința este ceea ce te face să continui." (Jim Rohn) - pe baza acestui principiu, Silviu a bifat câteva ipostaze demne de un temerar în acceptarea provocărilor lansate de munți și mă simt obligată să le menționez pentru a fi cât mai fidelă realității: 

- Prima ipostază - "Montaniardul în program de lucru prelungit" - 

Motto-uri: Oricâte stânci ai urcat la viața ta niciodată nu sunt suficiente! Multele pietre cer și mai multe: 'Urc, urc, urc piatră cu piatră, oare se va termina odată?'

- A doua ipostază - "Aventurierul extrem" - 

Motto-uri: Nu poți rata nicio ocazie să îți testezi limitele! Piedicile se află acolo pentru a-ți înțepa orgoliul cu întrebarea sâcâitoare 'Ai curaj să ne depășești fără echipament adecvat și fără...cagulă?'

- A treia ipostază - "Hopa-Mitică cel Vigilent" - 

Motto-uri: Pas cu pas și fir întins, doar pe vârf poți fi destins! Creasta asta-i cam îngustă, nu se las-ușor parcursă, dar...convinsă se poate, oare? Ei, asta-i altă întrebare! 

- A patra ipostază - "Conducător pe autostrada muntelui către un viitor popas" - 

Motto-uri: Orice motivație serioasă cuprinde promisiunea imbatabilă a unei spumoase răcoroase (colecția de vară) și a unei înfierbântate cu ardei iute (colecția de iarnă)!  

- A cincea ipostază - "Marmolada, tu urmezi!" - 

Motto: Convinge-ți femeia și vei fi fericit! 

Urcarea în Cresta Strena ne-a plăcut tare mult pentru că a însemnat ajungerea pe Piz da Lech Dlace (3.009 m) și intrarea în linie directă către Piz Boe. Am mers mult timp crezând că primul vârf era cel vizat de noi și ne-am amăgit ceva vreme cu gândul că nu trebuia să mai parcurgem o porțiune bună până la locul cu refugiu unde lumea se aglomera, urca și cobora într-o veselie continuă. Bănuiam amândoi că nu degeaba era atâta frăsuială pe partea aceea de munte, dar ne alintam cu așa-zisa noastră nemulțumire. Adevărul a fost că mie mi s-a părut destul de expusă Cresta Strena, pe unele porțiuni chiar am avut emoții și nu mă prea încânta ideea de a mai merge mult prin zone care necesitau o atenție atât de mare. Norii au început să năvălească și să pluseze la dramatismul priveliștii, mărind contrastul cu albastrul uimitor al cerului și cu verdele dublu-nuanțat al pădurilor și al pășunilor, iar montaniarzi de toate vârstele treceau pe lângă noi în sens invers. Fiind o zi atât de senină munții păreau invadați de oameni dornici să își adune zile fericite în tolbă și peste tot se vedeau culori mișcătoare urcând sau coborând! Începeam să simțim febra apropierii de vârf și de o bine meritată răcoreală la o blondă servită într-o halbă serioasă!

Cât de mult îmi place să îmi amintesc de ultimele sute de metri înainte de a atinge vârful, de nerăbdarea maximă, de forța proaspătă care îți invadează picioarele de nici tu nu știi de unde vine, de efortul care se simte răsplătit, de satisfacția apropiatei atingeri de vis! "știu că există o vârstă, adolescența, în care, deși nu ești mai deloc antrenat, trebuie să stai parcă mai ferm împotriva curentului. Toate cărămizile din care te-ai construit încă din copilărie nu sunt umplute cu aer, ci cu viață și, în mod foarte ciudat, mai puțin cu viața lăsată în urmă și mult mai mult cu aceea viitoare. Aceasta are multă răbdare și abia așteaptă să ajungi la ea ca să realizezi uimit că-ți seamănă ca două picături de apă." (Ioana Nicolaie) - orice atingere de vârf, orice călătorie, orice tură la munte mă readuce în ipostaza aceasta de adolescentă care își aliniază visele, pe unele le împinge în față, pe altele le mută la coadă, și trăiește mereu cu neclintita credință că împlinirea lor îi va deveni oglindă în care îi va fi drag să se privească și să-i primească și pe ceilalți să se reflecteze!  

Am depășit Forces dai Ciamorces (3.110 m), șaua de dinainte de urcarea pe vârf, și, după ce am obținut permisiunea de a trece de la ciorile adunate la sfat ca babele duminica la poartă, am mai avut de mers un sfert de oră și ne-am desfătat cu cei 3.152 m ai Piz Boe-ului!! "Ne-am obișnuit să ni se spună – și ne-am obișnuit să credem – că visarea este un păcat adolescentin care nu mai are ce căuta în tolba plină de griji a maturității..." (Horațiu Mălăele), dar eu și Silviu preferăm să trăim pe baza legăturii dintre noi și a viselor pe care le avem, să nu ne pierdem în șirul infinit al lui 'trebuie' dictat de societate, să nu uităm lucrurile vitale și să fim variante mai bune ale propriilor firi prin extinderea spațiului (pe verticală și pe orizontală!). De asta trăim intens și considerăm firesc să ne măsurăm anii împreună prin visele pe care le-am scos din letargia plămădirii și le-am transpus în palpabil! Piz Boe a fost un soi de promisiune făcută cu doi ani în urmă și Dolomiții au fost îngăduitori (nu chiar de la bun început!) cu noi și ne-au permis să ne ținem de cuvânt! Câtă măreție în toate direcțiile și câte artificii de iuhuuuu!! 

Răcoreala și îndulcirea ni s-au părut a fi binemeritate recompense și nu am stat prea mult pe gânduri pentru a le savura! Pașaportul cu ștampilele din Dolomiți a mai primit o refugiată și calmul s-a lăsat peste noi în timp ce ne odihneam pe băncile de lemn de pe terasă! Desigur, liniștea a durat foarte puțin pentru că Silviu a început să bâzâie cu planurile lui de a merge pe Marmolada, de a ne încerca măcar puțin puterile în una din zilele următoare. Și ce dacă era o via-ferrata de nivel 4 B? Cât de greu putea fi? Așa de drag îmi este când înflorește pe toate părțile de entuziasm și nu vede absolut deloc scenariile de pericol implicit! Este un deliciu să îl cobor cu picioarele pe pământ și să îl aduc în lumea mea plină de precauție când vine vorba de vise care presupun o expunere cam mare! A trebuit să se tempereze...pe moment, dar, după cum bine îl știu, apele sunt calme temporar: sigur complotează ceva pentru ca la anul să ajungem pe Marmolada! Când un bărbat vrea să fie fericit și asta depinde de femeia lui, întotdeauna găsește o cale! Cel puțin al meu reușește de cele mai multe ori: Give me a solution is his middle name!

"Călătoriile te fac modest, atunci când realizezi ce loc micuț ocupi în lume." (Gustave Flaubert) - muntele are capacitatea uimitoare de a te face să îți conștientizezi iar și iar adevărata dimensiune în lume și dacă tot am enumerat cinci ipostaze de-ale Silviu pe munte, mă voi lua și pe mine la categorisit:

- Prima ipostază - "Punct pierdut în zare, hăt, departe tare" - 

Motto-uri: Duce-m-aș și tot m-aș duce! Tot o dusă și-o venită m-ar face să mă simt răsplătită!

- A doua ipostază - "Câștigătoare de rundă...deocamdată" - 

Motto-uri: Râzi tu, râzi, dar râzi degeaba! Cineva știe cum o să se răstoarne treaba! 

 - A treia ipostază - "Păzitoare de porți" - 

Motto: Matrix-ul nu se ascunde dincolo de fereastră: este chiar de partea aceasta! 

- A patra ipostază - "Sprintioară la opinteală" - 

Motto: Chiar dacă faci zoom cu aparatul foto, vârful nu ajunge mai aproape de tine! 

- A cincea ipostază - "Un colorat intrus între bolovani veritabili" - 

Motto-uri: Cine a pus atâția bolovani în drum, sigur n-a fost puțin nebun? 

Eram "drogați" de reușita noastră de a fi ajuns pe Piz Boe și de a fi avut parte de atâta frumusețe după două zile de așteptare, încât am început coborârea în ritm săltăreț și nu ne-am stresat prea tare cu distanțele pe care le aveam de parcurs până la telescaun. Când am plecat de pe vârf era ora 15 și bănuiam că am fi avut vreme să prindem cursa de coborâre în Corvara, căci timpii de dat jos de pe munte sunt mereu reduși față de cei de cocoțat pe ei. Nu am luat în calcul faptul că urma să ocolim întregul masiv, că traseul trecea printr-o vâlcea extrem de abruptă și că nu aveam cum să grăbim pașii prea tare. Am ajuns la Refugiul Franz-Kostner, ne-am pus ștampila pe pașaport, am vorbit cu cele două românce care lucrau acolo, ne-am clătit ochii cu apusul ce începea să-și proiecteze lumina trandafirie pe Tofanele din depărtare, am sesizat detaliile colorate stivuite și bănuții lipiți de pe piatra de la intrare, am cerut informații legate de ruta de coborâre pe lângă pârtia de ski și...ne-am întins pașii la chinuitorul drum ce ne aștepta! 

De ce chinuitor? Să vedem cifrele: aveam de coborât de la 3.152 m până la 1.568 m (adică 1.590 m!). La urcat am parcurs diferența de la 2.536 m la 3.152 m (adică 616 m!) pe via ferrată și pe creastă, dar distanța de la întoarcere ne-a stors de restul de energie! Eram pe munte de la ora 9 și am ajuns în Corvara pe la ora 21.10, adică am avut parte de 12 ore montane, cu o via ferrată de dificultate 2 B, cu două vârfuri de peste 3.000 m, cu traseu de creastă, cu hălăduit de jur împrejurul masivului, cu bere și prăjitură de vârf și cu sute de imagini fenomenale întipărite în memorie! Am avut și doi parteneri de potecă - un băiat alergăreț, care mergea mult în față, cu ritmul lui de lungan, și o fată împovărată de rucsac ce nu reușea să țină pasul cu el! Cică erau veniți împreună: el parcurgea o distanță serioasă și o aștepta la un moment dat, iar atunci când ea reușea să îl ajungă, el își continua traseul în secunda doi. Singur! Se oprea iar să o aștepte și tot așa! Câtă împărtășire de bucurie pe munte! O, da! 

Vara aceasta ne-a rezervat mai multe zile montane de tip maraton, dar Piz Boe le-a întrecut pe toate! De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, doar Parângul l-a egalat! Eram rupți de oboseală pe ultimele sute de metri, mergeam mai mult din inerție și fiecare punere de talpă în pământ era o adevărată tortură pentru mușchi. Lumina zilei pălea și Corvara își aprindea becurile, dar noi mai aveam de mers până la izbăvitorul asfalt! În rest, eram doldora de frumos și flămânzi din cale-afară! Am ajuns în cele din urmă, am devorat câte o pizza la o terasă din centru, ne-am hidratat la o bere extrem de rece și am purces la drum cu Uliul Negru până la dragul nostru cort albastru din Cortina! Am dormit atât de profund și de mulțumiți de noi înșine și de munte încât cred că am rânjit toată noaptea de încântare!  

"I can only note that the past is beautiful because one never realizes an emotion at the time. It expands later, and thus we don't have complete emotions about the present, only about the past." (Virginia Woolf) -  Cum de nu pot exista mai multe zile din acestea pe lume? Trăite integral! Fără o secundă irosită! Rememorând ceea ce am experimentat în Dolomiți mi se pare că am găsit mai multe lucruri demne de ținut minte, parcă am rafinat trăirile și le-am așezat mai bine în sacii amintirilor! Și sunt sigură că la fel se va întâmpla și cu celelalte episoade din Dolomiți care își așteaptă rândul să fie gâdilate pe burtă, să (s)toarcă stările bune precum motanii leneși și să fie puse la locul lor!