28 august 2015 - Cascada BIGĂR și Tunelele din CHEILE NEREI

"It takes courage to grow up and become who you really are!" 

(E.E. Cummings)

Vara noastră intensă se apropia de final. Ture montane au fost pe săturate, Elveția și Norvegia ne-au depășit cu mult așteptările, Dolomiții și-au tras porția de încântare, Parângul și Retezatul ne-au făcut cu ochiul și aproape toți pietroșii au fost extrem de generoși cu noi. Desagii ne erau doldora de vitalitate și de entuziasm, așa că ne pregăteam sufletește pentru o bună perioadă de decantare a impresiilor, de așezare a fiecărei călătorii în sertarul ei, de surâs complice atunci când urma să ne amintim de diferite momente din luna noastră plină-ochi. Deoarece septembrie nu mai avea mulți pași de făcut până să ne ajungă cu semnele lui de nu-prea-îndepărtată-toamnă și cum mai exista un week-end la dispoziție pentru încălecat alți bolovani de munte, ne-am spus că o asemenea oportunitate nu merita ratată! 

Ne-am făcut temele pentru a ajunge la Cascada Bigăr și pe Cheile Nerei. Am mai înregistrat o tentativă de genul acesta anul trecut, dar m-am descurajat total când am citit pe diferite site-uri și bloguri că problema viperelor în parcul național nu era doar un simplu zvon. Un montaniard chiar a precizat că s-a întâlnit cu ele nu doar pe cărare, ci le-a văzut și prin copaci! Din cauza lor am insistat să ne reorientăm spre Cheile Galbenei, dar anul acesta mi-am dat seama că gândul de a ajunge prin Cheile Nerei și la albastrul hipnotizant al Lacului Dracului nu a dispărut, așa că nu avea rost să tot amân momentul! Cu vipere sau fără vipere, lumea tot mergea să se bucure de natura sălbatică, așa că...atenție și aventură!
   

Am găsit CASCADA BIGĂR foarte aproape de un indicator de piatră care semnala trecerea Paralelei 45 prin munții Aninei, în județul Caraș-Severin. De ce a fost considerată această cădere de apă una din minunile naturale cele mai frumoase ale lumii de către The World Geography? Din cauza structurii sale care se înscria deopotrivă la 'discretă' și la 'spectaculoasă'! Un izvor de apă subterană ajungea să se scurgă pe un pinten de tuf calcaros de 7-8 metri acoperit cu mușchi, creând impresia unei ciuperci verzi peste care apa cobora și forma o perdea diafană de firișoare calme făcute din picături grăbite să atingă pânza fluidă de dedesubt. Coridorul creat de apă era străjuit de stâncile muntelui și de cele peste care se întindea șoseaua de unde coborau grăbiți omuleții dornici să admire întregul spectacol. Am stat cam o oră să admirăm și să pozăm cascada, criticând din greu comportamentul turiștilor lipsiți de considerație față de natură care se înghesuiau să își facă selfie-uri și nici măcar nu stăteau câteva minute să aprecieze frumusețea locului. Cascada ni s-a părut extrem de ochioasă, dar nu am fi încadrat-o chiar la secțiunea superlativelor, căci am văzut atât în România, cât și în Islanda, Slovenia și Elveția căderi de apă mult mai spectaculoase. Cu siguranță însă stă la loc de cinste în capitolul "altfel", fiind o raritate la nivel de structură!    

Deoarece planurile noastre includeau ajungerea în zona Parcului Național Cheile Nerei și camparea în locul special amenajat, nu ne-am stresat să căutăm vreun loc de cazare peste noapte. Din Ungaria am plecat cam târziu, la trecerea graniței la Nădlac am stat mai mult decât de obicei, așa că noaptea ne-a prins pe drum, fără să avem vreun plan de rezervă pentru dormit. Am ajuns în Oravița și am căutat o cazare pe la cele câteva locuri disponibile, dar nu am avut baftă decât la un hotel destul de luxos din centru (am dormit pentru prima dată în pat cu baldachin!), contrastând total cu restul așezării aflate într-o stare muribundă. Ne-am întrebat de mai multe ori din ce trăiau acele localități care păreau mai mult moarte decât vii! 

Sud-vestul țării, cu excepția zonelor montane, a Țării Hațegului (superba Țară a Hațegului!) și a unor zone urbane în care s-au făcut investiții, arată deplorabil! Cel puțin când intri din șoseaua principală pe drumul către Cheile Nerei te izbește un aer de delăsare și de sărăcie cruntă de îți vine să faci cale întoarsă! Poate ni s-au schimbat nouă interfața și criteriile de apreciere a unei zone turistice după atâta străbătut munții și locurile din Dolomiți, Elveția și Norvegia în luna august, dar nu am devenit niște snobi de primă clasă încât să nu fim conștienți că România însemna alți parametri și că trebuia să ne ajustăm așteptările. Totuși, cu toate adaptările lui Procust, eram dezamăgiți de ceea ce vedeam, de drumul foarte prost, de gospodăriile lăsate la voia întâmplării, de cârpelile gardurilor și ale pereților, de lipsa crasă de grijă. Ne-am spus că poate primăvara totul arăta alftel, poate am nimerit noi într-un moment de declin al verii și zona nu mai avea ași în mânecă pentru călătorii de sfârșit de august, dar gustul amărui a persistat!   

"Înfiinţat în anul 1990, Parcul Naţional Cheile Nerei - Beuşniţa cuprinde în limitele sale zona sudică a Munţilor Aninei, unde îşi dau întâlnire dealuri, bazine hidrografice făcute din calcare, păduri seculare, vâlcele singuratice şi munţi avântaţi spre soare. Împreună cu Parcurile Naţionale Domogled - Valea Cernei şi Semenic - Cheile Caraşului, face din Caraş-Severin singurul judeţ ce are pe teritoriul său trei zone mari de conservare ecologică, de interes naţional. Parcul păstrează, în cele 36.758 de hectare, multe bogăţii naturale, etnologice şi culturale, iar rezervaţia Cheile Nerei - Beuşniţa este o sălbăticie de 4.000 de hectare, al cărei relief a fost săpat şi sculptat de două râuri: Nera şi Beu." Am plătit intrarea în parcul național și am pornit pe traseul La Tunele, cel mai scurt și mai la îndemână de făcut atunci când ajungi în zona Cheilor Nerei. Natura se pregătea să își lepede faldurile verzi de peste vară și pocnea de praf și căldură, nivelul apei era scăzut și avea ritmul de curgere extrem de lent, dar am putut observa cu ușurință semnele unei sălbăticii care se dezlănțuia cel mai probabil primăvara, în trecere spre vară. 

Cei 22 km ai Cheilor Nerei se întindeau între localităţile Şopotul Nou şi Sasca Română, având cursul apei trecut prin multe meandre şi bucle întoarse. "Până în această zonă calcaroasă, Nera a parcurs o cale lungă, căci izvorul ei îşi soarbe apele de sub Piatra Goznei, din Munţii Semenic. Apoi, strângând apele afluenţilor din depresiunile montane pe care le traversează - ale Munţilor Semenic, Aninei, Almăjului - intră în forţă în cheile dantelate şi cu pereţii înalţi, tăiaţi la bază ca de o sabie ascuţită. În timpul ploilor mari sau al topirii zăpezilor din munţi, Nera cea tulbure spală vijelios drumul prin chei, dar vara, curenţii săi se domolesc şi lasă să se vadă prundişul mărunt şi vegetaţia bogată de pe malurile joase." Zona tunelelor presupunea o cărare șerpuitoare trasată de-a lungul firului apei care a măcinat în timp munții întâlniți în cale și a cocoțat drumul pe culmi, oferind o panoramă extrem de ofertantă asupra parcului cu pădurile sale vălurite. 

Noi am văzut o bucată destul de mică din tot ce ne-am propus - practic, am parcurs doar traseul La Tunele - pentru că un telefon important (și imposibil de ignorat!) din civilizație ne-a stricat planurile și ne-a determinat să facem cale întoarsă în Ungaria. Spre surprinderea noastră, nu eram extrem de afectați pentru că am realizat repede că întregul parc merita văzut primăvara, cu verdele crud în vârful unghiilor, cu boboci plesnind de viață, cu torenții formați de la topirea zăpezilor. Parcurgerea propriu-zisă a cheilor trebuia făcută când apele erau scăzute, dar...nu mai aveam cum, așa că a rămas pe data viitoare! 

Doamne, ce vară nebună și plină a mai fost!! 23 de zile dormite la cort, aproape o lună și jumătate prin munți, 5 ferrate în Dolomiți, un vârf de aproape 3.000 m în Alpii Elveției, marmota curioasă și tunelul din Ghețarul Ronului, fiordurile și zăpezile de înălțime ale Norvegiei, plus cel mai înalt vârf al său, pasuri și trecători cu cețuri și panorame superlative, zile senine și gătit la primus, peripeții și răsărit la malul Mării Nordului, traversarea apelor dintre Danemarca și Norvegia cu feribotul, ploaie crâncenă din Germania, fenomenalul concert AC/DC din Varșovia, parcurgerea creastei integrale a Parângului, (re)cunoașterea a trei vârfuri din Retezat de la același nivel cu ele, inițierea ștrumfilor în tainele montaniarde în Ceahlău și multe, multe altele care se închesuie pe retină atunci când spunem Vara 2015! 

Suntem profund recunoscători, extrem de încântați și de plini pe interior pentru toate darurile pe care le-am primit, pentru breșele de timp frumos, pentru modul în care am putut să ne croim mințile deschise pentru avântarea spre zări necunoscute și pentru binele care vine atunci când oamenii se sincronizează și vibrează ca harpele în bătaia vântului la lucrurile pentru care merită să cheltui respirații și timp! Cămara noastră e burdușită pentru toamna și iarna de la orizont, așa că pot năvăli când vor ele: noi le așteptăm!

17-22 august 2015 - NORVEGIA (V) - capitala OSLO și un răsărit la început de drum la Hirtshals, în Danemarca

"There are no happy endings.

Endings are the saddest part.

So just give me a happy middle

And a very happy start."

(Shel Silverstein, Every Thing on It)

Cu câteva zile în urmă traversam Germania de la sud la nord pe o ploaie torențială care părea că nu se mai termină! Cu câteva zile în urmă intram în Danemarca și ajungeam în nordul ei, la Hirtshals, locul de unde aveam să luăm feribotul pentru a ajunge la Langesund, în Norvegia! Cu câteva zile în urmă Silviu prindea un răsărit scandinav la malul mării, în timp ce mie îmi era prea somn și nu mă dădeam sculată să îi țin companie! Cu câteva zile în urmă eram doi călători abia ajunși la porțile unei țări care avea să ni se înfățișeze așa cum rar o face, senin și liniștit, ca să ne uimească total și să ne provoace o ușoară tristețe în momentul întoarcerii acasă! "Timpul. Timpul, cel mai valoros "salariu" al tău." (Andreea Pautov-Ioniță) a fost "cheltuit" cu atâta folos în Norvegia, încât, chiar dacă a fost călătoria care ne-a încheiat periplul (copleșitor montan!) de 23 de zile de hălăduială din luna august, a avut prioritate la împărtășirea impresiilor.

OSLO, capitala Norvegiei, a fost capitolul de final. Am ajuns destul de târziu la Oslo și nu aveam decât câteva ore la dispoziție pentru a gusta o linguriță din farmecul său nordic. Agitația era în toi pe străzile centrale, localurile se burdușeau de oameni dornici să se distreze, la teatru și la operă forfota era pe măsura premierelor anunțate, iar turiștii se pierdeau între localnicii celui mai scump oraș al Europei. Oslo putea fi ușor vizitat căci majoritatea obiectivelor erau adunate pe un areal restrâns, iar o plimbare se contura drept varianta cea mai inspirată pentru a avea un prim contact de calibru cu cel mai mare oraș al Norvegiei. 

Istoria locului s-a dovedit a fi destul de interesantă! Cu mult înainte ca prima așezare de pe malul nordic al fiordului Oslo să fie întemeiată, acolo au trăit norșii, care, ca toate triburile de vikingi, cunoșteau mările din jurul Europei, făceau comerț cu Asia și, pentru o vreme, au adus teroare pe malurile Atlanticului de nord. Akershus Festning, un castel construit pe o fâșie de pământ la sud de actuala gară din porunca regelui Hakon V, în anul 1.300, a devenit sediul noii capitale. Dorind să oprească invazia suedeză, regele și-a mutat capitala din Bergen în acest mic oraș hanseatic, o așezare comercială fondată cu 150 de ani înainte de către regele Harald Hardrade, și i-a dat avânt să înflorească. Timpurile nu au fost mereu favorabile, pentru că în 1348 jumătate din populație a fost ucisă de ciumă, iar cincizeci de ani mai târziu, în 1397, capitala s-a mutat din nou, de data aceasta într-o țară vecină, la Copenhaga, Oslo intrând într-un con de umbră timp de mai bine de două secole. A revenit în atenția regală în 1624, atunci când orașul, distrus în întregime de un incendiu, a fost reconstruit din temelii de către regele danezo-norvegian Christian al IV-lea, care i-a schimbat și numele în Christiania. Creșterea populației și a economiei a fost destul de înceață și abia în 1814, după uniunea Norvegiei cu Suedia (această formațiune statală avea să dureze aproape 100 de ani, până când cele două state s-au separat încă o dată, în 1905), situația s-a schimbat în mod radical. 

În acea perioadă s-au ridicat clădirile cele mai importante, pe care călătorii le admiră în capitala, ce a revenit la numele său inițial abia în 1925. Universitatea (Universitetet) domină partea de nord-est a străzii Karl Johans Gate, "fiind o clădire neo-clasică terminată în 1852, la 40 de ani după ce Frederik al VI-lea a decretat că Norvegia putea să aibă, în sfârșit, propria universitate. Acesta i-a dat numele său, "Universitatea Regală Frederik din Oslo", sub care a fost cunoscută până în 1939. De-a lungul timpului, majoritatea cursurilor, cu excepția Facultății de Drept și a unei părți a administrației, s-au mutat la Blindern, în suburbia orașului Oslo. Complexul universității era situat în direcția opusă Nationaltheatret și cuprindea trei clădiri ce încercuiau Piața Universității. Pentru marcarea centenarului, în 1911, universitatea a construit un nou auditorium, Aula, ca o extindere a clădirii principale. Aula era renumită pentru frescele sale pictate de artistul norvegian Edvard Munch, realizate în 1916, care le-a considerat a fi cele mai importante din cariera sa. Aula a fost folosită ca loc de decernare a Premiului Nobel pentru Pace până în 1990, când ceremonia a fost mutată la Radhuset, la primărie." Noi am admirat-o la exterior: ne-a plăcut simplitatea sa impozantă și faptul că era extrem de aproape de stradă, nu ridicată pe un piedestal intangibil. Am aflat că în luna august, când au loc înscrierile la facultăți, aproape 3.000 de viitori studenți se prezintă la admitere.  
  

Palatul Regal (Det Kongelige Slottet) se afla deasupra centrului orașului, pe un deal, la capătul străzii Karl Johans Gate. Atunci când s-a urcat pe tronul suedezo-norvegian, regele Karl Johan hotărât să construiască o reședință regală la Oslo, în 1818, dar aceasta nu a fost terminată până în 1848. Palatul a fost numit casa permanentă a regelui în 1905, când Norvegia a devenit o națiune independentă. Regele Haakon și regina Maud, monarhii nou încoronați, s-au mutat în ceea ce era pe atunci un palat prost întreținut, dar, treptat, acesta a fost modernizat, iar la sfârșitul secolului XX a fost supus unei noi restaurări extinse. Ridicat din cărămidă și mortar, palatul are trei aripi de câte trei etaje fiecare, iar Slottsparken, grădinile care înconjoară clădirile la sud și est, permit vizitatorilor să intre liber în ele. Doar Dronningsparken, dinspre vest, este proprietate privată! În fața palatului se află o statuie a regelui Karl Johan și totul este lipsit de somptuozitatea castelelor franceze, se vede cum nu se caută obținerea acelei distanțe între regalitate și oameni prin etalarea opulenței și acest lucru nu are cum să nu îți sară în ochi, mai ales dacă te întorci către oraș și vezi libertatea de mișcare a oamenilor, firescul amestecului clădirilor majore cu spațiile de socializare.
  

Așa cum fiecare mare capitală are coloana sa vertebrală, un bulevard-inima-orașului, și în Oslo există așa ceva - Karl Johans Gate este artera cea mai cunoscută și mai aglomerată din oraș! Multe dintre instituțiile cele mai importante ale Norvegiei sunt situate de-a lungul ei, inclusiv Palatul Regal (Slottet), Stortinget (Parlamentul Norvegian), Universitatea și Teatrul Național, plus Muzeul Historisk și Nasjonalgalleriet. Parcul Studenterlunden adăpostește trecătorii care vor să își tragă sufletul la umbra copacilor, iar cei mai grăbiți pot ușor ajunge la Gara Centrală. Importanța Karl Johans Gate a crescut după ce Palatul Regal a fost terminat, în 1848, și a devenit punctul central pentru evenimente regale și pentru vizite de stat. Cea mai importantă zi din an este Ziua Națională, 17 mai, când mii de copii, acompaniați de cântăreți și muzicieni, defilează spre palat pentru a saluta familia regală, care iese la balcon. Fiind aproape final de lună august și, implicit, de vară, turiștii erau mai puțini și atmosfera era destul de aerisită, aglomerată, dar nu epuizant de îngrămădită. Ne-a plăcut atât de tare să ne dezmorțim picioarele la o plimbare nocturnă prin Oslo, în ultima noastră seară de Norvegia, încât am stat prin oraș cât de târziu s-a putut! 

La Teatrul Național ne-am întins puțin...mai mult și de vină a fost fântâna arteziană fantezistă, cu spoturi colorate, cameleonice, care ne oprea pe toți să o admirăm! Era o totală încântare vizuală! Drumul către teatru era marcat cu citate din opera lui Henrik Ibsen și se și înțelegea clar de ce - o piesă scrisă de acest mare dramaturg norvegian, Un dușman al poporului, a fost în stagiunea de deschidere a teatrului, în 1899, iar opera sa a devenit o temelie de idei esențiale în arta jocului de scenă din Norvegia. Clădirea a fost proiectată în stil baroc de către Henrik Bull și a ajuns să fie considerată cea mai semnificativă expresie a renașterii construcțiilor din cărămidă din țară, în secolul al XIX-lea. Un incendiu a provocat distrugeri mari în 1980, dar lucrările de restaurare au durat doar cinci ani și teatrul și-a reluat rolul de a-i bucura pe oameni cu piesele puse în scenă. Biletul la un spectacol oferea acces și la una din cele mai rafinate colecții de artă din Norvegia, în clădire aflându-se picturi și sculpturi de patrimoniu național. În fața teatrului am putut admira statuile lui Henrik Ibsen și Bjornstjerne Bjornson, doi dintre cei mai renumiți scriitori ai Norvegiei.

Și pentru că Silviu are o reală și profundă dragoste pentru francezi, m-a dus către un "obiectiv turistic" din centru, pe care știa că o să îl apreciez: toaleta în culorile steagului francez, cu cele trei cuvinte esențiale deasupra - libertate, egalitate, fraternitate! M-a amuzat teribil sarcasmul atât de direct al norvegienilor și, deși nu știu exact ce au de împărțit cu francezii, dar mi s-a părut genială ideea! 

Opera din Oslo a fost un alt fel de contact arhitectural! Cu câțiva ani în urmă, guvernul norvegian a propus-o spre proiectare, cu un buget pe măsură, de peste 500 milioane de euro, intenția clară fiind de a o transforma în cel mai important reper cultural al Norvegiei, cu o abordare nouă a unei teme clasice și o democratizare a acestei instituții rezervate strict operei și baletului. Rezultatul a surprins prin soluțiile adaptate unui spațiu creat în portul orașului, cu o îndrăzneală tehnică serioasă, care a permis ca jumătate din construcție să fie realizată pe suprafața portului, iar cealaltă jumătate pe luciul de apă. 

Componentele metalice necesare au fost furnizate de Ruukki, unul dintre cei mai experimentați dezvoltatori de soluții metalice din Europa. Arhitecții care au imaginat în 2002 biblioteca din Alexandria, Craig Dykers și Kjetil Trædal Thorsen, de la biroul Shonetta, au creat una dintre cele mai spectaculoase structuri metalice moderne: frontul de lucru a fost stabilit la o adâncime de mai bine de 20 m sub nivelul apei, componentele au fost protejate ignifug, pentru a rezista până la 60 minute în caz de incendiu, suficient pentru evacuarea locației, iar înălțimea finală a scenei a ajuns la 54 m, în vreme ce scena propriu-zisă a coborât la 16 m sub nivelul mării. Un alt element important a fost construirea unei bariere subcvatice de protecție, cu rolul de a preveni intrarea accidentală a navelor în zona fundației. Totuși, dacă acest lucru s-ar întâmpla, structura a fost calculată încât să reziste la impactul cu un vas de dimensiuni medii. În cifre, Opera din Oslo include 28 km de piloni metalici de susținere, 38.500 mp construiți, 207 m lungime, 110 me lățime, o capacitate de peste 1800 de locuri și 19.000 mp de fațadă placată cu marmură italiană.  

Noua Operă din Oslo este primul teatrui liric din lume care le permite vizitatorilor să ajungă pe acoperişul clădirii. Opera are trei scene cu 1369, 400 şi respectiv 200 de locuri, şi o dotare tehnică de ultimă generaţie. Acustica Sălii mari a fost realizată după modelul Semperoper din Dresda, iar stagiunile sunt pline de spectacole (de ex: în 2011–2012 au fost 336 de seri de operă, balet şi concerte!). Deseori vara, pe acoperiş, sunt concerte simfonice populare sau de muzică pop, susţinute tot de orchestra Operei, la care participă până la 8.00 de oameni - deşi capacitatea declarată este de doar 7.000 de persoane. 

Opera din Oslo are 638 de angajaţi. Dintre ei, 21 sunt cântăreţi solişti, 55 balerini, 55 corişti şi cam 100 instrumentişti în orchestră. Tot cam 100 sunt tehnicienii de scenă şi maşiniştii, iar restul lucrează în ateliere, administraţie şi în alte departamente de organizare. În Norvegia soliştii de operă sunt pensionaţi la 52 de ani. Opera din Oslo are angajați 21 de cântăreţi solişti. Cincisprezece dintre ei au contracte pe viaţă. Șase cantăreţi fac şi ei parte stabil din companie, dar au contracte semnate pe maximum doi ani. Şi mai există patru… tineri ucenici pentru care se primesc fonduri speciale de la statul norvegian. Aceştia sunt familiarizaţi cu munca şi cu scena, li se oferă roluri mici potrivite şi sunt pregătiţi pentru eventualele oportunităţi de a apărea pe orice scenă din lume. Profesionalism la un înalt nivel cultural!

Știam că mai erau multe de văzut în Oslo (nu am avut timp de muzee, așa că opera lui Edvard Munch va fi o viitoare oprire! Și muzeul bărcilor vikinge!), dar ne-am încheiat scurta incursiune bâjbâind vreo jumătate de oră după parcarea unde ne aștepta Uliul Negru. Astfel, am mai făcut o dată partea centrală la pas!

Răsăritul cu care Norvegia ne așteptase de departe cu o săptămână în urmă se dovedise a fi un semn extrem de ochios! Ne-am simțit tratați regește de această țară de care ne-am îndrăgostit și pentru care plănuim deja o revenire, cândva, într-un viitor nu foarte îndepărtat. Fiordurile din partea vestică, insulele din nord, Cercul Polar și fantoma aurorei boreale sunt deja invidioase pe zonele în care deja am ajuns și ne-au promis că ne așteaptă cuminți, așa că...nu putem dezamăgi așa bunătăți de locuri, nu?     

După ce am ajuns în Danemarca și am traversat enervanta Germanie cu toate autostrăzile sale aflate în lucrări, cu dese și enervante limitări de viteză, am intrat în Cehia și în Slovacia și am putut să ne mai tragem sufletul burdușit de frumos pentru a realiza dacă într-adevăr a fost reală toată săptămâna sau a fost un vis generos din lista noastră. Ca să închei într-o notă amuzantă, se pare că drogul numit Norvegia ne-a stat în vene mult timp după aceea și l-am transferat prin poze și impresii celor dragi nouă și cunoscuților. Acum, după ce s-au decantat drumurile și fiecare zi din Scandinavia s-a așezat la locul ei pe raftul călătoriilor, încă mustăcim complice când ne amintim cum am ajuns pe nepusă masă de la planul cu Alpii la cel cu fiordurile! Cum să nu fii recunoscător pentru dramul de nebunie care îți măsoară timpul pe altă scară decât cea a minutelor terne? Cum să nu îți îndesești ludicul și să nu continui pe această cale atât de răsplătitoare? 

"I didn’t do it

That’s a lie

I didn’t do it

No, not I

I didn’t do it

Hear me cry

I didn’t do it

Hope to die

I didn’t do it

I’m not that bad

But if I did…

Would you be mad?"

(Shel Silverstein)

17-22 august 2015 - NORVEGIA (IV) - Biserica STAVKIRKE din URNES și orașul vechi din GAMLE LAERDALSOYRI

"...întunericul de saga păgână se revarsă peste lumânările abia arzând ale catolicismului, ale căror lumini pâlpâitoare cad asupra securilor unor țărani purtând armuri și asupra bărbilor în vânt ale regilor vikingi...o experiență ciudată, ca de pe altă lume..." (impresiile lui Holger Drachmann, pictor și poet danez, la vederea unei biserici norvegiene de bârne în 1886)

După ce ne-am concentrat atenția pe generoasa ofertă a naturii norvegiene și ne-am umplut desaga de munți, ghețari, stânci, fiorduri, zăpezi, reni și păduri nesfârșite, am decis să vedem și câteva lucruri ce țin de istoria și cultura oamenilor care populează fiordurile. Ghidați de această idee, am observat pe panourile turistice informative din zona Sognefjorden că bisericile de bârne erau puse pe locuri fruntașe la capitolul obiective, așa că ne-am pliat traseul pe vizitarea celei mai vechi dintre ele, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO - Stavkirke din Urnes. Am traversat cu feribotul un braț al fiordului și am sesizat de departe poziționarea bisericii negre pe cea mai înalt punct al așezării reduse la câteva case pierdute între livezi de meri pitici și rânduri înalte de...zmeură roșie-sângerie, plantată în locuri neîngrădite!

Feribotul ne-a lăsat la Urnes timp de o oră, exact cât aveam nevoie ca să urcăm un kilometru până la biserică, să ne luăm bilete, să ascultăm explicațiile ghidului în engleză, să fotografiem zona și să facem cale întoarsă pentru a ajunge la timp la feribot. Vremea s-a dovedit a fi din nou peste toate așteptările noastre: caldă, chiar bună de bronzat (am râs tot drumul de combinația paradoxală 'bronz de Scandinavia'!), fără vânturi, fără ploaie, senină și agățată într-un albastru curat răsfrânt peste Lustrafjorden. 

După ce ne-am întors din călătoria în Norvegia și am împărtășit pozele și impresiile pe internet, o fostă colegă de liceu de-a lui Silviu, plecată în Norvegia de vreo 20 de ani, i-a spus că am avut un noroc ieșit din comun cu vremea. Se minuna cum de am nimerit să venim în Scandinavia fix în săptămâna cea mai bună, cea mai ochioasă din toată vara! Am aflat de la ea că pe 1 iunie a nins și că zăpezile de pe Aurlandsfjellet nu erau chiar așa vechi cum credeam noi, că lunile iunie și iulie au fost presărate cu ploi, cu infernal de multe ploi, și că abia în zilele când am ajuns și noi pe acolo s-a înseninat și oamenii au putut simți că au și ei parte de puțină vară. Ne-a crescut inima și mai tare de bucurie aflând toate acestea și am fost recunoscători (din nou și pentru a mia oară!) pentru suprapunerea de timpuri - al nostru și al vremii - care ne-a transformat incursiunea într-o înfruptare burdușită de frumos! Scrierea acestor postări m-a determinat să resimt călătoria ca pe un drog ce creează dependență, căci nu mă mai satur să îmi hrănesc sufletul cu imagini și amintiri din Norvegia! Cu cât cercetez mai mult zonele vizitate, cu atât mă îndrăgostesc mai tare de ele! 

"Biserica de bârne, un tip de edificiu religios specific Norvegiei și neobișnuit în restul lumii, este rezultatul unui amestec de peisaj stâncos, tradiție păgână vikingă și, probabil, obsesii generate de întâlnirea cu lumea creștină. Cele patru bârne puternice care formează baza sunt aranjate în formă rectangulară pe o fundație de piatră, pentru a fi ferite de umezeală. Peste acestea sunt așezați în picioare stâlpii de susținere cunoscuți sub numele de 'prăjini'. La jumătatea distanței către vârf, prăjinile sunt întărite cu un soi de legătură făcută dintr-o serie de cruci bătute pe diagonală, iar grinzile acoperișului, care se unesc într-un unghi ascuțit, se sprijină pe ele. Susținută de un fel de sistem de suport, o galerie, cunoscută sub numele de 'svalgang', înconjoară biserica în exterior la nivelul solului. Din centrul acoperișului se înalță un turn construit pe patru prăjini, care culminează cu un alt acoperiș ascuțit. Grinzile și bârnele nu sunt ținute împreună prin cuie, ci prin mortar și îmbucături, prin aceeași tehnică utilizată și în cazul corăbiilor vikinge, fapt ce asigură  un maximum de elasticitate. Acoperișurile sunt realizate din șindrilă, iar înăuntru este întuneric, pentru că ferestrele sunt mici. Grinzile din interior sunt decorate cu inscripții cu rune săpate în lemn, ornamentațiile trădând origini păgâne, pre-creștine, iar pereții sunt pictați cu reprezentări biblice, uneori într-o manieră naivă, alteori cu un pronunțat simț artistic.

Epoca de aur a bisericilor de bârne se situează în perioada de maturitate a Evului Mediu, când goticul era dominant în alte părți ale Europei. Dintre cele 1000 de astfel de construcții au mai rămas doar 28 în Norvegia, cele mai multe aflându-se în văile dintre Bergren și Oslo. Toate sunt monumente istorice și se numără printre exemplarele istorice arhitectonice cele mai importante din istoria Scandinaviei. " 

Stavkirke din Urnes a fost construită în jurul anilor 1130-1150 și a inclus bârne dintr-o biserică din secolul al XI-lea, care s-a aflat în același loc. A fost gândită ca un lăcaș de cult privat pentru puternica și bogata familie Ornes, care a avut de jucat un rol major în timpul războiului civil din secolul al XII-lea. După pacea încheiată cu Hakon Hakonson în 1217, membrii familiei au devenit oamenii de încredere ai regelui și influența lor a crescut considerabil în regiune. Constructorii erau familiarizați cu tendințele arhitecturale din lume de la acea vreme și au încercat să transfere din piatră în lemn ideile întâlnite. De aceea, biserica a fost ridicată în stilul romanic, având arcade și coloane întâlnite în Europa acelui secol. Ghida ne-a spus că lemnul folosit a fost tratat într-o manieră tradițională unică în lume - pinilor aleși pentru construcție li s-au tăiat crengile și au fost șlefuiți la exterior, după care, timp de 20 de ani au fost lăsați să secrete rășină din abundență pentru ca lemnul să se protejeze natural de trecerea timpului, de apă, de vânt și să capete elasticitate sporită. Practic, coloanele au fost pregătite cu 20 de ani înainte lăsându-se copacii cu rădăcinile în pământ ca să se hrănească și să ajungă la caracteristicile optime necesare ridicării bisericii. 

După atâta așteptare Stavkirke a fost ridicată din prima, rapid, fără posibilitatea de a se comite vreo greșeală, fapt care demonstrează geniul constructor al acestor popoare ascunse între fiorduri. Absolut uluitor! Ornamentația a putut fi datată în 1050-1100, provenind probabil de la o biserică ridicată în vremurile creștine timpurii. Partea exterioară a fost tratată de la început până în zilele noastre cu gudron pentru a fi protejată de ploi și de vânt și datorită acestui tratament a rezistat mai bine de 800 de ani.    

Ceea ce ne-a țintuit privirea la pereții de afară a fost portalul nordic, realizat din lemn sculptat, întruchipând lupta eternă dintre bine și rău, sub forma unor animale luptându-se cu șerpi. Sculptura se vedea extrem de fină, de precisă, parcă transformând lemnul într-un fluid și ne-a impresionat pe toți prin simplitate și forța mesajului din linii, din mușchii animalelor, din vițele amestecate și întortocheate realizând semnele infinitului prin curbările lor. Acest tip de ornament a rămas cunoscut drept "stilul Urnes" și a fost clasificat drept descendent al stilurilor epocii vikinge și al runelor din Suedia. 

Am fost duși înăuntru și invitați să luăm un loc pe una din băncile din dreapta - a bărbaților, marcată prin o sculptură întruchipând curajul, sau din dreapta - a femeilor, indicată printr-o inimă din lemn. Ghida ne-a explicat elementele din biserică: două candelabre din altar, din metal și email, erau din secolul al XII-lea, din Limonges (Franța), scaunul pentru înalții prelați veniți în vizită se afla pus la mare cinste încă din secolul al XII-lea, iar crucifixul de deasupra altarului, flancat de Fecioara Maria și de Ioan Botezătorul, a fost mutat acolo de la o altă biserică. Pe laterale existau decorațiuni și inscripții în latină, citate ale credinței. Coloanele și îmbinarea elementelor de susținere m-au impresionat la culme, la fel și simplitatea și atmosfera aceea de liniște necesară ruperii de mundan și apropierii de sacru! Biserica putea rezista vânturilor puternice și intemperiilor datorită elasticității sale și a temeliei de piatră, iar aceste lucruri mi-au amintit de studiile lui Gaudi, care sigur s-a oprit și asupra arhitecturii norvegiene timpurii. 

După ce ne-am clătit ochii cu arhitectura bisericilor norvegiene din bârne, am mers în Gamle Laerdalsoyri, unde se afla o colecție de 161 clădiri din lemn din secolele XVIII-XIX. Nu am prins vreun tur, ci am hălăduit fără o țintă anume printre căsuțele încă locuite, intrând chiar și pe niște proprietăți, căci lipsa gardurilor în unele zone te inducea în eroare să crezi că se putea trece pe oriunde. Casele din lemn erau vopsite, înrudite ca stil și extrem de simple, cu multe ferestre și detalii curioase pe lângă ele - o cutie poștală cu un desen naiv sau o colecție de figurine de porțelan zâmbind complice printr-un geam de la etaj ne-au tras de mână să nu trecem nepăsători pe lângă ele și să le lăsăm amintire zâmbetul nostru de încântare!  

La una din case era o precizare clară că nu se puteau parca pe acolo decât motociclete Harley Davidson, unui cățel norocos i se făcuse o cușcă asemănătoare casei stăpânilor, cu pitici la intrare, acoperiș plin de iarbă, coarne de cer și...o minge de joacă așezată strategic. În rest, liniște și pace, turiști puțini, localnici bucurându-se de soare (unii chiar prea mult - am găsit și un nene care consumase prea multe spirtoase și moțăia pe o bancă în fața casei sale!), gazon îngrijit, munte verde în spate și fiord cu ape calme în față!

Am găsit și un muzeu al poștei, dar era închis, așa că i-am luat fotografic toată culoarea din florile de la intrare - galbenul de pe mine se simțea irezistibil atras de frații săi din jur și mă trăgea magnetic spre ei - și ne-am continuat explorarea! De acolo, am mers spre partea mai nouă a orașului unde am trecut în revistă casele pe culori - cea roșie, prima de la intrare era preferata lui Silviu, iar...

...cea roșie de la mijloc era a mea! Le-am dat târcoale și ne-am uitat la o groază de detalii, apreciind viața frumoasă care se desfășura în preajma lor și faptul că erau simple și cochete, fără prea multe lucruri sau spații inutile. Gardul era continuu, trecea de la o casă la alta și urmărea același tipar. Locuri de joacă pentru copii, gazon, copăcei și flori, leagăne, curățenie, fără acareturi întinse peste tot pe lângă casă, fără multe dependințe care să sufoce casa în sine. Ni se părea că eram într-un orășel de poveste! 

Dacă tot am ajuns la case, am să precizez și unde ne-am cazat în timpul petrecut în Norvegia. 
Cea mai frumoasă cazare a fost la căsuțele de pescuit de la Skresanden! După ce am trecut Aurlandsfjellet și am găsit Laerdalstunnelen închis, am decis să rămânem în zonă, să nu mai mergem la alt obiectiv, să ne bucurăm de vreo 4-5 ore liniște, să fim niște călători-pescari-de-momente-de-tihnă, așa că am început să căutăm un camping. Am găsit un șir de 4 căsuțe pe malul unui râu, iar Silviu s-a înțeles cu administratorul și ne-a dat-o pe ultima disponibilă! Pozele sunt mai mult decât edificatoare vis-a-vis de cât de bine ne-am simțit în căsuță! Seara, Silviu stătea pe terasă cu o bere în mână, asculta râul și se minuna de cât de asemănătoare era atmosfera cu momentele trăite în copilăria sa la ciobanul Costică, la Lepșa, în munții Vrancei. Eram la peste 3.000 de km depărtare de casă și familiarul venea după noi, pentru că limbajul naturii era același peste tot: noi înțelegeam mai mult sau mai puțin din el.  

O altă cazare a fost la o...altă căsuță, în Dragsvik. După ce am hălăduit pe la Geirangerfjord și am trecut pe lângă multe lacuri și fiorduri, oprindu-ne să facem poze și să ne minunăm de frumusețea locurilor, ne-am întârziat și am ajuns la buza unui fiord de unde trebuia să luăm un feribot ca să mergem mai departe, către obiectivul următor. Silviu era deja foarte obosit de la condus și întindeam coarda prea tare: Norvegia avea să fie acolo și a doua zi dimineață și noi trebuia să ne odihnim ca să ne putem bucura de ea! Plus că, oricât ne-am chiorât la afișul cu orarul feribotului, nu am reușit să descifrăm exact care era frecvența curselor și la ce oră se pleca dis-de-dimineață. Am aflat toate aceste informații de la domnul care ne-a cazat pe la ora 23 în căsuța cu paturi suprapuse în care am dormit neîntorși! Pe saltelele de sus!

La Boverdalen am stat cu cortul două nopți! Eram în Parcul Național Jotunheimen și de acolo am plecat către Galdhøpiggen, vârful cel mai înalt al Norvegiei și al Scandinaviei. Ne-a plăcut foarte mult și acolo: am avut loc unde să ne lăfăim pe iarba tunsă, am tras o masă lângă mașină și ne-am gospodărit, am gătit, am savurat tăria luată din Germania, am pus cortul la uscat pentru că făcuse un condens monstruos de la respirația noastră combinată cu aerul mai rece de peste noapte. Susurul râului de lângă camping a completat atmosfera de aer tare și sănătos și noi noi nu ne mai săturam să ne bucurăm din toți porii de simplitatea și frumusețea locului în care ne aflam și de faptul că decizia de a veni în Norvegia, deși fusese luată pe nepusă masă, din lipsă de munți lipsiți de ploaie, se dovedise mai mult decât inspirată și ne înghiontea deja să luăm în calcul o revenire, ceea ce se va și întâmpla cândva, în viitor!