26-27 iulie 2014 - POLONIA - VARŞOVIA, o capitală renăscută

Contemnit procellas! - Învinge furtunile! 

(motto-ul oraşului Varşovia)

Şi când te gândeşti că nici prin cele mai îndepărtate vise nu ne imaginam să ajungem chiar în vara lui 2014 prin aceste locuri! S-a dovedit încă o dată că socotelile meticuloase făcute înainte de un drum lung pot fi răsturnate cu un singur bobârnac dat de un factor pe care îl considerăm implicit de cele mai mult ori şi care ne poate juca cele mai nedorite feste: vremea! Mda, chiar ea!

Stabilisem cu Silviu că vara aceasta avea să fie dedicată exclusiv munţilor, în ciuda genunchilor noştri puţin şifonaţi de-a lungul timpului de atâtea urcări şi coborâri pietroase, pentru că vara lui 2013 ne-a luat ochii cu Mulhacen (Spania), Triglav (Slovenia) şi Dolomiţi (Italia) şi nu voiam să adăstăm prin alte zone decât prin cele presărate cu munţi. Înalţi, bineînţeles! Alpii erau clar alegerea noastră şi ne-am frăsuit noi ceva vreme pe la care grupă să mergem, pe care să o abordăm pe îndelete, ne-am hotărât în cele din urmă, ne-am echipat corespunzător, am trasat în linii mari etapele cu pauzele şi, cu două zile înainte de a ne aventura în "expediţia" noastră gătită la foc mic, ne-am gândit că nu ar fi rău să consultăm şi starea vremii. Şoc total: în următoarele trei săptămâni se anunţau ploi, înnorări accentuate în tot centrul Europei, iar munţii vizaţi de noi aveau să fie asediaţi de cohorte gri încărcate cu tunete şi fulgere. Predicţiile ne lăsau orfani de planul nostru şi ne-am trezit cu două zile înainte de vacanţă că nu aveam nimic de rezervă pus la cale!  

După vreun sfert de oră de căutat alte informaţii despre starea vremii şi de confirmat ploile care veneau cu sau fără noi, Silviu a propus să cotrobăim după acele zone din Europa care nu aveau să fie vizitate de udeală şi am descoperit că...tot nordul era liniştit, cu soare, cu temperaturi mai mult decât acceptabile! Ne-am uitat unul la altul complice, ne-am amuzat teribil de aspectul comic al situaţiei, ne-am întrebat "Mergem?" şi am sărit precum greierii de la un plan la altul, în câteva minute mutându-ne atenţia de la Alpi la Polonia-Ţările Baltice-Ţările Scandinaviei. Aveam o singură zi la dispoziţie pentru organizare: situaţia era inundată de nebunie şi adrenalină, căci nu ştiam prea multe despre cele 7 ţări (Polonia - Lituania - Letonia - Estonia - Finlanda - Suedia - Danemarca) şi capitalele lor (Varşovia - Vilnius - Riga - Tallinn - Helsinki - Stockholm - Copenhaga) pe care urma să le vizităm, nu trecusem prin istoria şi obiectivele lor faimoase, nu cercetasem cam ce ar fi aparte în geografia lor, nu aveam cazare, timpi de drum, distanţe...nimic, nimic! Ne puteam baza doar pe impulsul de a ne aventura, rămânând să punem la punct toate aspectele din mers. Şi acuma, când scriu despre toată aventura, mi se pare de-a dreptul incredibilă!  

În ziua pentru pregătiri am căutat informaţii pe internet, Silviu a scos la imprimantă teancul de "puneri" în temă, a făcut primele două cazări prin booking.com, ne-am preocupat de bagaje şi ne-am organizat pe zile: eram într-o forfotă de neînchipuit, dar şi super amuzaţi de schimbarea bruscă de macaz şi de modul în care firea de călători din noi s-a adaptat situaţiei, scotea ce era mai bun din ea şi ne trimitea de acasă la văzut alte lumi! În după-amiaza zilei de 25 iulie am plecat încrezători în incursiunea noastră de 16 zile pregătită ad-hoc, ajungând dis-de-dimineaţă în capitala Poloniei, VARŞOVIA.

Despre Polonia ştiam că avusese o istorie zbuciumată în perioada războaielor mondiale. Îi citisem pe Bruno Schulz în facultate şi pe Henryk Sienkiewicz în liceu (deşi nu dădusem atenţie faptului că era polonez!). Văzusem filme realizate de Andrzej Wajda, Roman Polanski, Krysztof Kieslowski şi Agnieszka Holland. Dna Lenuş, colega mea de istorie şi parteneră de călătorii în 2008-2012, îmi povestise despre Cracovia şi Gdansk în stilul ei pasionant, iar pe la şcoală auzisem câteva detalii despre sistemul polonez de învăţământ de la Proiectul Comenius desfăşurat între 2005-2007. Pe scurt: ştiam mai multe despre arta cinematografică poloneză decât despre toate celelalte aspecte legate de această ţară, dar cele două zile petrecute în Varşovia aveau să schimbe acest lucru. După ce ne-am cazat şi ne-am confruntat cu prima impresie, de loc îngemănat cu Bucureştiul, am pornit la explorat capitala pe jos până am ajuns în zona ORAŞULUI VECHI. 

Varşovia, capitala Poloniei din 1596, se află pe malul drept al râului Vistula, la o distanţă egală faţă de Munţii Carpaţi şi Marea Baltică, a fost confruntat cu diferite stăpâniri (suedeză, prusacă şi rusă) şi acum este la câţiva zeci de ani distanţă de ultima dintre ele - comunismul -, fiind orientat în mod evident către influenţele ce vin dinspre Occident. Se observă cu uşurinţă încăpăţânarea restauratorilor de a reconstitui istoricul arhitectural al oraşului, multe clădiri sunt noi şi contribuie la atmosfera modernă şi cosmopolită a capitalei în centrul ei de interes. Oraşul Vechi (Stare Miasto) a apărut în secolul al XIII-lea şi a uimit prin arhitectura lui, dar a fost distrus în totalitate în timpul celui de-al doilea război mondial. Ulterior a fost refăcut şi inclus în Patrimoniul UNESCO, împreună cu Castelul Regal, vechea reşedinţă a monarhilor polonezi, bombardat de germani în perioada invaziei Poloniei. Ne aflam într-un oraş greu încercat de istorie!

Traseul nostru propriu-zis a început din Piaţa Krasinski străjuită de Castelul Regal cu roşul său ochios din cărămizi şi de Coloana lui Sigismund. Istoria trecută şi cea actuală se îmbinau armonios şi curios pe bulevardul care ne-a dus spre Palatul Staszic, sediul Academiei de Ştiinţe Poloneze păzită de statuia lui Nicolaus Copernic, polonezul care a revoluţionat gândirea omenirii prin teoria heliocentrică. Zona ni s-a părut destul de aglomerată, dar respirabilă faţă de alte locuri turistice prin care am mai fost, putând admira în tihnă baloanele de săpun făcute pe margine de cei care te îmbiau la o distracţie de câteva secunde sau delectându-te cu ceva răcoritor la vreo terasă pe lângă care treceau biciclete, oameni îmbrăcaţi lejer şi cântăreţi la vioară. Apropo de muzică, am auzit destul de multă în Varşovia, de la romii împrumutaţi de pe meleagurile noastre până la fanfara din Grădinile Saxone, pe care trecătorii se adunaseră să o asculte cu încântare. Grupul statuar al Cântăreţilor din Varşovia ne-a întâmpinat dimineaţă, chiar la ieşirea din hotel, ca un avertisment că nu aveam să scăpăm fără o îmbăiere într-un serios potop auditiv!  

Drumul Regal era un traseu simbolic între Castelul Regal şi Palatul Wilanów, cuprinzând mai multe obiective turistice istorice, în care nu am intrat, căci nu aveam dispoziţie de făcut interioare, eram mai mult porniţi pe gândul de a ne desfăta cu atmosfera oraşului. Drumul Regal urma Strada Suburbia Kraków, Strada Lumea Nouă - Ulica Nowy Swiat, Bulevardul Ujazdów - Aleje Ujazdowskie, Strada Belweder - Ulica Belwederska şi Strada Sobieski, purtând generic numele de Krakowskie Przedmieście. Ca şi la sârbi, am trăit aceeaşi senzaţie ciudată cu denumirile slave, pentru că pentru noi, vorbitorii de limbă neolatină, este un mister fonetic total cum se pot aglomera atâtea consoane pe centimetru pătrat de silabă! 

Am trecut pe lângă Palatul Prezidențial, Universitatea din Varșovia şi alba Biserică Sfânta Ana, care ne-a întâmpinat imediat după Piaţa Krasinski, fiind considerată una dintre bisericile importante din centrul istoric. Faţada sa aparţine stilului neo-clasic, a fost construită în anul 1788 şi a suferit multe îmbunătăţiri de-a lungul timpului, dar şi-a păstrat majoritatea caracteristicilor arhitecturale. Prima biserică în care am intrat nu a fost aceasta, ci Catedrala Sf. Arhanghel Mihail şi a Sf. Florian Martirul făcută doar din cărămidă roşie, aflată aproape de hotelul nostru şi în care am pătruns pentru că era aşa de mult...roşu de nerefuzat şi turnurile sale de 75 m păreau săgeţi către cer! Dacă tot am ajuns aici, trebuie să povestesc despre cum am fost înşelaţi la schimbatul banilor: fiind sâmbătă şi negăsind bănci sau schimburi valutare la discreţie, ne-am orientat spre singura casă de schimb deschisă, aflată pe o străduţă comunicantă cu bulevardul. Ne-am grăbit să rezolvăm treaba, bucuroşi că aveam libertate de mişcare cu banii polonezi şi, abia după ce am făcut tranzacţia, am realizat că ieşiserăm în pierdere...destul de mult! Nu mai aveam ce face, treaba era încheiată, dar ne-am învăţat minte să fim vigilenţi, să calculăm singuri înainte de a schimba banii şi...e de prisos să mai spun cât ne-a enervat toată situaţia!

Mormântul Soldatului Necunoscut era un monument ridicat în onoarea tuturor soldaţilor ce şi-au dat viaţa pentru Varşovia în timpul Primului Război Mondial. Astfel de monumente sunt ridicate în toată lumea, în onoarea soldatilor ce au murit pentru ţara lor şi nu au fost identificaţi, iar cel din Varşovia a fost distrus parţial în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind imediat refăcut. Grob Nieznanego Zolnierza conţine şi urne de la mormintele ofiţerilor polonezi ucişi de Armata Roşie la Katyn. În plus, este un centru comemorativ pentru toţi soldaţii ce au murit în timpul Primului Război Mondial şi nu numai, în piaţa din faţa lui ţinându-se multe evenimente asociate cu sacrificiul pentru libertate. Noi am prins încheierea unei festivităţi dedicate poliţiei sau armatei, nu am ştiut sigur, căci se strângea scena când am ajuns prin zonă, dar ordinea era nota definitorie a locului. Până am dat o raită prin Grădinilor Saxone, piaţa era eliberată, circulaţia nu fusese stânjenită, iar schimbatul gărzii se întâmpla conform programului. 

Ochiul turistului mai prinde ceva din memoria colectivă imprimată nu doar în clădiri refăcute, ci şi în monumentele acestea comemorative, care se găsesc în multe locuri ale oraşului, dublate fiind de muzee asociate tematic, referitoare mai ales la ororile hitleriste dublate de cele sovietice şi bolşevice. Când căutam informaţii despre Varşovia, am rămas surprinsă de numărul mare de clădiri actuale care stau cu ochiul întors către trecut pentru ca acesta să fie ştiut şi generaţiile actuale să aprecieze pentru ce sunt recunoscătoare. Chiar ansamblul din Grădinile Saxone cuprindea un rest din palatul distrus de nazişti!

Din răcoarea Grădinilor Saxone ce semănau izbitor cu Parcul Copou, am făcut dreapta şi ne-am dus către o clădire care se vedea de pe podul peste Vistula pe care îl traversasem dimineaţa. Palatul Culturii şi Ştiinţei (Pałac Kultury i Nauki), cea mai înaltă clădire din Polonia şi a opta din Uniunea Europeană, a fost iniţial cunoscută sub numele de Palatul Culturii şi Ştiinţei Iosif Stalin. 
"Construcţia a început în 1952, a durat până în 1955 şi a fost un cadou din partea Uniunii Sovietice pentru oamenii din Polonia. Deşi este cel mai vizibil punct de reper al oraşului, clădirea a fost şi este controversat receptată, mulţi polonezi urând-o iniţial, deoarece au considerat că este un simbol al dominaţiei sovietice şi o parte din sentimentul negativ persistă până astăzi. Locuitorii de la Varşovia încă utilizează porecle pentru a se referi la palat, în special Pekin (Beijing în limba polonă, din cauza numelui său abreviat PKiN), Pajac ("clovn", un cuvânt care sună aproximativ la fel cu Pałac), seringa lui Stalin sau chiar tortul de nuntă rus. Clădirea serveşte în prezent ca centru expoziţional şi complex de birouri, are 231 de metri înălţime (incluzând şi înălţimea turnului  de 43 metri). Există 3.288 camere pe 42 etaje, cu o suprafaţă totala de 123.000 m², care conţin cinematografe, teatre, muzee, birouri, librării, o imensă sală de conferinţe pentru 3.000 de oameni şi o universitate acreditată, Colegiul Civitas la etajele 11 şi 12 ale clădirii." În apropierea acestui mastodont arhitectural asemănător Casei Scânteii se aflau Gara şi Turnurile Varşoviei.

A fost o trecere bruscă de la vechi la modern, Varşovia ne-a arătat că ajunge repede din urmă stilul occidental urban, cu străzi, metrou, parcuri la tot pasul, piste de biciclete, ordine, curăţenie şi nu chiar aşa de multă aglomerare turistică, ceea ce nouă ne-a convenit din plin. Ne-am întors în zona Oraşului Vechi pentru că mai aveam de explorat jumătate din el, aşa că am luat-o iar din Piaţa Krasinski unde am admirat pe îndelete Columna lui Sigismund (Kolumna Zygmunta). "Ridicată în 1644, a devenit un simbol faimos al capitalei şi unul dintre cele mai vechi monumente laice din nordul Europei. Coloana şi statuia îl comemorează pe regele Sigismund III Vasa, care în 1596 a mutat capitala Poloniei din Cracovia la Varşovia. Columna a fost modelată după coloanele italiene din faţa Basilicii di Santa Maria Maggiore şi Coloanei Phocas din Roma (Władysław Vasa, fiul lui Sigismund, a văzut ambele coloane în timpul vizitei sale la Roma). La 1 septembrie 1944, în timpul Revoluţiei de la Varşovia, monumentul a fost demolat de germani şi statuia de bronz a fost grav avariată, dar, după război, a fost reparată şi în 1949 acesta a fost plasat pe o coloană nouă, piesele originale rupte încă putând fi văzute lângă Castelul Regal. 
Columna lui Sigismund se ridică la 22 de metri înălţime, este împodobită cu patru vulturi, iar regele este îmbrăcat în armură, poartă o cruce într-o mână şi este înarmat cu o sabie."

Partea cealaltă de Oraş Vechi era mult mai autentică şi nu am putut să nu ne aducem aminte de lecţiile de istorie văzând un asemenea oraş. Nu cred că poţi aborda un astfel de loc doar ca o capitală din străinătate unde faci shopping şi savurezi o bere locală la o terasă. Cel puţin nouă nu ni se întâmplă aşa: locul respectiv este într-un anume fel datorită/din cauza unor evenimente trecute care l-au configurat, iar definitoriu pentru Varşovia a fost "Octombrie 1944. După două luni de lupte de stradă, Revolta din Varşovia era reprimată de hitlerişti. Înfuriat de îndrăzneala polonezilor, Hitler ordonă ca oraşul să fie distrus. După Război însă, polonezii au început să reclădească, să îşi refacă oraşul vechi, din cenuşă să reapară fiecare clădire bombardată, incendiată. A fost nevoie de 30 de ani pentru această muncă eroică, Stare Miasto fiind acum protejat UNESCO." Aşa ceva arată demnitatea unui popor, mentalitatea cu care îşi întâmpină prezentul şi încăpăţânarea de a (re)construi, nu doar de a se lamenta din cauza unui destin nefavorabil. 

Legătura între Oraşul Vechi şi Oraşul Nou se face prin Fortăreaţa Varşoviei, un punct de interes amărui la nivel istoric, pentru că a fost construită în timpul Imperiului rus ca punct strategic de apărare şi control şi a servit mulţi ani drept închisoare pentru cei care se răzvrăteau împotriva ocupaţiei străine. Din perspectivă militară putea adăposti 16.000 de soldaţi, iar de-a lungul existenţei sale mai bine de 40.000 de revoluţionari şi-au găsit aici sfârşitul sau exilul, fie sub acuzarea rusească, fie sub cea nazistă. În timpul războiului a fost puternic afectată, dar în anii '50 a fost refăcută, folosindu-se ca material de construcţie cărămizile de la clădirile istorice demolate ale oraşelor Nysa şi Wroclaw. Este uimitor cât efort au depus polonezii pentru ca semnele acestea ale istoriei să nu piară, să rămână mărturie cu orice preţ şi reuşesc să absoarbă în continuare fonduri europene pentru a continua munca de restaurare. Dincolo de podul fortăreţei am pătruns într-o zonă atât de pitorească şi de agitată într-un mod plăcut încât am stat prin ea până târziu în noapte.

Apusul de Varşovia a venit ca un bonus de început cu dreptul cele 16 zile de hălăduială prin nordul Europei, l-am savurat până ne-au amorţit picioarele şi am considerat că ar trebui să ne mai şi mişcăm până la momentul aşteptat de Silviu: blue hour! Am dat în scurt timp peste ceva total neaşteptat şi anume...

...o mare de oameni împânzind coasta unui deal care avea la bază un complex de fântâni arteziene. Toţi aşteptau cuminţi, veniseră pe jos sau cu bicicletele, ştrumfi de toate vârstele alergau ca hăbăucii şi noi nu pricepeam ce se aştepta acolo, în toată aglomeraţia aceea. Am coborât la mulţimea de lângă fântâni şi am auzit în difuzoare cum se anunţa în poloneză şi în engleză că mai dura 10 minute până avea să înceapă spectacolul. Hm, interesant! Dacă toţi erau motivaţi să ajungă cât mai aproape, ne-am aliniat şi noi pe o margine de fântână şi am stat cuminţi până când noaptea a fost asediată de lumini şi jocuri de apă. "Apa în flăcări de lumini", cum i-a spus Silviu, era Multimedia Fountain Parc - un spectacol cu lumini, lasere, proiecţie pe perdea de apă şi fântână arteziană. Am asistat timp de o oră la o desfăşurare de forţe uimitoare, cu un impact vizual puternic: muzica antrena imagini răsfrânte pe apă, erau filmaţi balerini sau figuri făcute pe calculator, totul într-o coerenţă aparte a frumosului pentru mulţimea dornică de aşa ceva. 

Încântaţi la superlativ de spectacol, am revenit în Oraşul Vechi, căci, deşi am mers o zi întreagă şi am bătut Varşovia la picior prin multe cotloane, eram încă energizaţi şi pregătiţi de încă o raită prin străduţele eliberate de turişti. Silviu aproape a ratat momentul de blue hour, dar nu i-a părut aşa de rău, căci l-a înlocuit cu ceva destul de ofertant vizual dacă e să ne raportăm la numărul mare de poze făcut la spectacolul de lumini. În drumul de întoarcere la hotel, ne-am oprit pe pod la experimentat expunerea şi surprinderea farurilor de maşini după plecarea de la stop. O dată ce porneşti un inginer, greu îl mai opreşti! 

A doua zi am luat-o spre unul din cele mai mari parcuri din Europa - Parcul Lazienki, având mai bine de 80 de hectare şi cuprinzând Vechea şi Noua Orangerie, Palatul de Apă, Templul Egiptean şi Templul Dianei. Este primul dintre cele 82 de parcuri ale capitalei, fiind "proiectat în secolul al XVII-lea în stil baroc, luându-şi numele Łazienki ("Băile") de la un pavilion pentru scăldat care a fost localizat acolo. În 1764 au fost adăugate grădini, a căror extindere şi întreţinere au devenit un proiect major pentru regele Stanisław August Poniatowski. Cele mai multe dintre clădirile din parc au suferit pagube severe în timpul şi după Revolta de la Varşovia din 1944, pe fondul luptei dintre forţele germane şi poloneze. Structurile au fost relativ mai bine conservate, în comparaţie cu cele din Oraşul Vechi: germanii au forat găuri în pereţii palatelor pentru aşezarea de încărcături explozive, dar acestea nu au fost plasate pentru a distruge clădirile. Reconstrucţia parcului şi a palatelor a fost finalizată în termen de câţiva ani după Al doilea război mondial."

Cred că nu e nevoie de prea multe adjective pentru a descrie atmosfera din parc, aleile extrem de largi şi primitoare îmbiindu-te la mişcare lentă şi la tihnă. Palatul de Apă din mijlocul lacului era unul din punctele majore de interes, dar încă suferea renovări, aleile erau populate de păuni şi raţe, iarba putea fi folosită pentru odihna picioarelor şi toată lumea avea loc pentru a se desfăta într-o duminică prea călduroasă. Inclusiv veveriţele îndrăzneţe care ademeneau de zor trecătorii curioşi!

După spectacolul hrănirii porumbeilor şi adăstarea pe iarbă (chiar şi Silviu a luat un fund pe iarbă, mai mult strâmbând din nas decât direct interesat!), am auzit muzică din partea dreaptă a parcului şi ne-am îndreptat într-acolo: se ţinea un concert Chopin în aer liber, o pianistă cu un pian, sub o prelată, pe o scenă, încânta audienţa consistentă venită cu păturica, împreună cu cineva, cu cei 7 ani de acasă şi cu liniştea la purtător pentru a se cultiva în atmosfera aceea incredibil de tihnită. M-au impresionat respectul şi interesul arătat pentru cultură, mai ales că toată vara erau concerte în aer liber, nu era un eveniment izolat!

Nu m-am referit prea mult la problema evreilor şi la exterminarea lor, căci nu cred că Varşovia înseamnă doar atât. Ştiam de cifrele copleşitoare, de ghetou, de ororile naziştilor, dar nu am căutat neapărat semnele lăsate de ele. În schimb ne-au găsit ele pe noi! Voiam să ajungem la un anumit punct de interes, am realizat că am făcut un ocol prea mare pentru a-l vedea, aşa că, din cauza faptului că se întuneca şi nu voiam să ne irosim timpul, am decis să facem cale întoarsă la locurile din Oraşul Vechi. Dintr-o dată, am observat o linie scrisă pe trotuar şi nu mi-a venit să cred: era o rămăşiţă, o însemnare a faptului că acolo fuseseră zidurile ghetoului evreiesc din timpul războiului. Ştiu că lui Silviu nu îi plac lucrurile acestea, i se par prea morbide pentru a fi asociate unei vacanţe, dar pe mine mă fac extrem de curioasă şi ating o coardă sensibilă a unor dureri umane aproape imposibil de îndurat. Tare m-am mai bucurat că am dat peste zid!

Şi ca să nu fie singura întâlnire întâmplătoare, am mai găsit şi un monument sculptural dedicat deportărilor în gulagurile ruseşti. Era un bulevard plin de răni istorice înconjurate acum de blocuri şi firme luminoase, care păreau a vrea neapărat să îţi ia mintea de la trecut. Silviu s-a chinuit oleacă până a găsit câteva unghiuri bune pentru fotografiat, încercând să scoată din cadru elementele moderne care nu aveau ce să caute în el! Apropo de nazişti, ruşi şi Revolta din 1944, "numărul victimelor din rândul civililor a ajuns la 180.000. Pentru a reprima insurecţia din Varşovia, Hitler a fost nevoit sa disloce trupe importante din Armata 9. Sovieticii ar fi putut interveni, dar au preferat să rămână dincolo de Vistula, aşteptând deznodământul. Unii istorici sunt de părere că în aceste două luni, sovieticii ar fi putut înainta până la vest de Rin, ocupând astfel întreaga Germanie. Dar nu au intervenit de partea polonezilor masacraţi de hitlerişti", iar mii de polonezi au murit, lăsând după ei generaţii care cultivă şi astăzi un patriotism feroce. Toate monumentele din Varşovia nu sunt pentru înfrumuseţare, ci pentru ne-uitare!

Am înotat în semnele ororilor trecutului şi am revenit în Oraşul Vechi: linişte, oameni puţini, concert terminat şi scenă strânsă în Piaţa Centrală. Sirena, simbolul oraşului, era eliberată de cohortele de turişti şi redată clădirilor din jur, distruse aproape integral în timpul celui de-al doilea război mondial, dar reconstruite ulterior conform aspectului din secolele XVII-XVIII. În privinţa sirenei, legenda spunea că un prinţ care s-a oprit să se răcorească pe malul râului a fost îndrumat de o sirenă către casa unui pescar. Acolo, prinţul a găsit o tânără mamă a doi copii gemeni, un băiat şi o fată. Femeia a împărţit hrana sa cu prinţul, iar acesta a îndemnat-o să dea nume copiilor săi astfel: băiatul să fie numit Wars, iar fata Sawa. I-a spus, de asemeni, să muncească pământul din jur, împreună cu ceilalţi pescari, iar sirena a prevestit că oraşul ce se va dezvolta acolo va fi numit Warssawa, după numele celor 2 copii ai femeii milostive.

Ne-au mai atras atenţia unele detalii: biseptolul de farmacie, bradul de borcane, precum şi locurile special amenajate pentru biciclişti cu scule necesare reparării bicicletelor, umflării unei roţi dezumflate, rezolvării unui lanţ sărit şi altele asemenea. Cele mai haioase momente au fost legate de doi beţivi. Pe primul l-am întâlnit în parcul cu girafa gigantică de lângă hotel şi ne-am amuzat de faptul că a pus la coş doza de bere pe care o consumase, deşi se împleticea serios la mers! Al doilea beţiv mergea spre casă cu familia lui - soţia şi doi copii -, el ţinea partea dinspre clădiri şi fata lui îl tot împingea către ele atunci când devia şi se ducea în stradă. Era aşa de vesel omul şi avea un drag de fata lui de numai-numai, iar copilul era foarte relaxat, căci tatăl nu făcea scandal, era doar puţin aghezmuit după distracţia din week-end! Era clar că obişnuinţa unui astfel de scenariu era instalată de ceva vreme, că prea îşi ştiau bine rolurile!

În Varşovia se lucrează. Mult! Desigur, fibra balcanică este şi aici, dar mult atenuată faţă de sudul şi sud-estul Europei. Vistula nu arată idilic precum Sena sau Dunărea, dar se fac diguri, se amenajează promenade, se realizează drumuri adiacente şi se instalează bănci şi becuri, adică...lucrurile se mişcă. I-am surprins pe muncitori într-o pauză tipic românească în care unul lucra şi 7 se jucau sau stăteau, dar nu cred că prin atitudinea aceasta au reuşit să refacă tot ce era de reconstruit. Pauzele arătau aşa, dar timpii de lucru sigur arătau a timpi de lucru, nu tot a pauze! Şi încă ceva: polonezii sunt băutori serioşi, iar adunările prietenoase din parcuri la bere sau de pe străzi arătau clar acest lucru. Ce era bine: nu aveau lapsus de maniere!

Hotelul Hetman ne-a fost gazdă în Varşovia şi ne-am simţit bine într-o cameră spaţioasă, cu pereţii înalţi şi perdele fluturânde. Aerul condiţionat era o problemă, frigiderul la fel, adica elementele de răcoare erau cam absente şi tare nevoie am fi avut de ele. Aveam să descoperim că vremea plănuia răsturnări de situaţie pentru noi, iar suferindul-şef nu am fost eu! Cine-ar fi crezut că mergând spre nordul Europei aveam să găsim vreme de sud! Ei, bine, ceea ce a urmat ne-a demonstrat că răcoarea nu e mereu acolo unde te aştepţi!