16-17 august 2014 - APUSENI - CHEILE GALBENEI

"Lucrurile bune din ţara asta vor dăinui indiferent de vremurile care trec peste ele." (Constantin Brâncuşi)

Hâtru. E un cuvânt foarte bun! Cine nu ştie ce înseamnă "hâtru", sigur îi va pricepe înţelesul din ceea ce voi scrie. Aşa a fost muntele cu noi anul acesta: capricios, nu prea încântat de a ideea de a primi oaspeţi, cam închis în sine după perdele de ploi şi nori, aflat în contratimp cu dorinţele noastre de a străbate toată vara doar cărări pietruite şi de a cocoţa versanţi de via-ferrata. Au ieşit alte vise, am ajuns în locuri în care nu ne imaginam că vom călca anul acesta, nu avem de ce ne plânge, ci putem fi recunoscători fără rezerve, deoarece călătoriile şi-au urmat cursul lor de circulaţie prin vene. Totuşi, parcă ne mâncau tălpile să prindem muntele cu garda jos, fără vreme descurajantă, şi să ne înfruptăm din bunătăţile pe care le ţinea depozitate în cămara lui: frumuseţi săpate de ape, creste bătute de vânt, brădet de un verde-tăciune, păduri foşnitoare, singurătăţi şi linişti de timp domol, de anotimp ajuns la apogeu. Aşa că, după cum era de aşteptat, am dat o raită prin seria noastră de munţi de pe lista cu "Vrem să ne urcăm pe...", am verificat cum era vremea şi...am ajuns în Munţii Apuseni, unde ne aştepta un traseu superb prin CHEILE GALBENEI. 

Am mai fost prin zona Padiş în luna aprilie 2014 când ne-am aventurat pe traseul spre Cetăţile Ponorului şi am văzut portalul de peste 70 m al peşterii. Interesul nostru era dublat şi de dorinţa de a parcurge Cheile Galbenei, o zonă carstică spectaculoasă, ce ţinea de la Izbucul Galbenei până la ieşirea dintre pereţii apropiaţi ai muntelui, urmând firul apei. În aprilie am fost sfătuiţi de un ghid local să nu ne apropiem de chei dacă există foarte multă umezeală în aer, pentru că sunt riscante de parcurs, iar primăvara apa era umflată de la zăpezile care se topeau de pe versanţi. Traseul prin ele era oricum gândit pentru vară! I-am urmat sfatul şi nu am mers, deşi am avut o iniţiativă de a ajunge măcar până în buza lor să vedem cam care este treaba. O ceaţă lăptoasă ne-a întâmpinat pe drumul aflat înainte de intrarea în traseu, aşa că am renunţat şi am lăsat Cheile pentru vară şi...bine am făcut, căci am avut parte de momente de adrenalină doar prin zonele unde trebuia să trecem apa, nu şi pe traseul cu pământ umed, care s-a comportat binişor cu tălpile noastre! 

Am plecat destul de târziu de acasă pentru că ne-am lălăit la huzureală de week-end, aşa că am ajuns în zona Padiş când deja se înnoptase. Ştiam de Poiana Lumea Pierdută unde am fi putut campa, dar ne-am gândit că era prea întuneric şi i-am fi deranjat pe cei care deja dormeau în corturile lor. În consecinţă, Silviu a parcat maşina aproape de şosea, la intrarea pe drumul ce ducea spre traseul nostru, şi ne-am apucat de pus cortul, având farurile de la maşină aprinse şi muzică în surdină, frontală şi lanternă! Husky-ul nostru roşu s-a întins voiniceşte lângă un brad şi aştepta să ne băgăm în sacii de dormit la un somn de zile mari. 
Am stins lumina farurilor şi, în timp ce ne minunam de cerul înstelat şi de întunericul prea des de lângă noi (mie îmi era deja oleacă frică, desigur!), Silviu a văzut ceva mişcându-se pe drum şi a pus lumina lanternei pe el: au apărut doi ochi fosforescenţi, care ne-au privit pentru câteva secunde, după care şi-au urmat calea fix către locul unde ne aflam noi. Am înlemnit, am început să mă gândesc la nu ştiu ce animale sălbatice şi să schimb planul de dormit în cort pe cel cu dormitul în...maşină! Silviu a râs de scenariile mele, dar m-a liniştit explicându-mi că nu are de ce să îmi fie frică, pentru că animalele evită oamenii, un lup singuratic nu ar ataca de nebun, o căprioară e inofensivă, iar un câine păstrează distanţa. Măcar ştiam că nu era un urs pentru că se mişca mult prea repede şi era prea zvelt! Nu, nu am dormit în maşină, pentru că au început să latre doi câini în depărtare, probabil de la o stână şi m-am liniştit: aveau să ţină pericolele departe! 

Dimineaţa a venit peste noi senină, după cum se vede chiar în prima poză, şi ne-a dezvăluit întregul peisaj având în centru o stână aflată foarte aproape şi înzestrată cu nişte dulăi mioritici pe măsură. Silviu avusese dreptate că nu trebuia să am motive să mă panichez! Am strâns cortul, ne-am echipat, am purces la drum şi, nu după mulţi kilometri, ni s-a deschis în faţă o vale plină de corturi şi maşini, de montaniarzi şi oameni veniţi în natură, cu maşini, copii, câini, toate colorate pe fundalul decorului pâmântiu şi verde. Am început să râdem de toate temerile mele, am depăşit marea de lume, am pătruns pe traseul ce ducea spre Cabana Ponor, urmărind punctul galben pentru a lăsa maşina la drum şi a a ne echipa de munte cu rucsaci şi beţe. 
Am parcurs o oră şi ceva până la Avenul Borţig - "Avenul are o lungime de cca. 150 m şi o adâncime de 54 m. Este renumit atât pentru dimensiunea deschiderii, cu un diametru de 35 m, cât şi pentru volumul de gheaţă de la fundul avenului, estimat la 30.000 mc, situându-l pe al doilea loc din ţară, după Gheţarul Scărişoara." Ce este un aven? O cavitate naturală, formată pe verticală, în roci uşor erodate de apă, aşa cum este calcarul, are pereţii abrupţi, iar adâncimea este considerabil mai mare faţă de lăţime. Am coborât prin pădure destul de mult până la intrarea propriu-zisă în traseul cheilor, care a debutat cu Izbucul Galbenei - un ochi de apă aflat la piciorul unui perete stâncos, locul în care Galbena iese la suprafaţă, după ce intră în munte la Cetăţile Ponorului şi parcurge aproape 4 km prin el, rostogolindu-se vijelios în o serie de cascade. 

Apogeul apei care săpa stânca l-am aflat la marmite, nişte scobituri serioase în calcar, care se succed şi lasă şuvoiul bezmetic să îşi urmeze cursul spre chei. Am urcat, am coborât pe lanţuri, am mers printre bolovani albi de calcar cotropiţi de muşchi şi ne-am întâlnit cu multă lume pe traseu, care, fie mergea în acelaşi sens cu noi, fie venea din sens invers. Dacă până la coborârea spre izbuc nu am dat peste nimeni, jos, la baza apei, era un du-te-vino continuu! Cel mai îndrăzneţ grup ni s-au părut a fi cel format din două perechi de părinţi şi copiii lor, cu vârste de la 6 la 10 ani, dar ne-am intersectat şi cu tineri în uniformă militară care se antrenau prin chei, cu un tată cu cei doi fii mari ai săi, am dat peste cupluri ieşite la mişcare, peste grupuri de semi-pantofari şi...peste 3 englezi, care ne-au cerut indicaţii despre traseu, şi doi cehi, cu care ne-am întâlnit din nou la ieşirea din chei şi s-au arătat destul de impresionaţi de sălbăticia locurilor!  

Apa ne-a condus într-o peşteră aflată lângă traseu, unde, cu ajutorul unei lanterne am putut vedea cum intra în stâncă, se rostogolea şi apoi ieşea vijelios prin Cascada Evantai, aflată la intrarea între pereţii serioşi ai cheilor. Aceştia îngrădeau drumul râului şi te obligau să alegi una din cele trei căi posibile de a-l trece: direct prin apă, ţup-ţup peste pietre sau cocoţat pe cablurile întinse de-a lungul unui perete. Am încercat varianta a treia, dar am mers câţiva metri şi am alunecat, pentru că piatra era umedă de la apa râului în sine şi de la ploaia de câteva minute care ne-a vizitat la ieşirea din peşteră. Am trecut la varianta a doua, aplicând tehnica greierului, de pe o piatră pe alta, ocolind zonele cu apă adâncă, până am ajuns cu bine la mal. Silviu a fost mai curajos şi a mers mai mulţi metri pe peretele umed, încercând să forţeze, dar, pe la jumătate a alunecat şi s-a văzut nevoit să meargă şi el pe varianta a doua. Cum îmi place mie să spun la munte când sunt situaţii expuse sau care implică pericole bune de evitat: better safe than sorry!  

Noroc de mănuşile de via-ferrata luate anul trecut din Dolomiţi, căci ne-au fost de mare folos pe cablurile umede şi ruginite de la atâta expunere la apă! Mai aveam două zone cu adrenalină: una presupunea trecerea printr-un tunel vertical, alunecos, pe un pământ umed de la ploaia serioasă care s-a abătut asupra zonei cu o zi înainte, şi alta tot printr-un pasaj îngust. Lanţurile şi cablurile şi-au făcut treaba din plin pe aceste porţiuni, pentru că ar fi fost foarte dificile de depăşit fără ajutorul lor, aşa că mulţumim celor care le-au pus acolo! 

Şi...iată-ne faţă în faţă cu lanţurile duble! La această porţiune am muncit cel mai mult: piatra umedă m-a făcut să alunec la început, dar, după aceea, am apucat zdravăn de cablu şi am ţinut straşnic pas cu pas până am ajuns la muchia ce dădea spre zona lanţurilor. Silviu, care a făcut câteva şedinţe de escaladă în sală, ştia că mişcările esenţiale se bazau pe picioare, nu pe mâini, dar eu am făcut exact invers în primă instanţă. Ulterior, mi-am dat seama cum trebuie abordată stânca, după ce muşchii erau solicitaţi serios, şi am ajuns cu bine la capăt, văzând apa trecându-mi pe sub picioare şi imaginându-mi cum ar fi să mă duc bâldâbâc în apă!

Silviu a trecut mult mai repede. Nici nu am apucat să îmi trag puţin sufletul şi să îmi scot aparatul pentru a-i face o poză, că el era deja ajuns la colţ. Ce i-a plăcut cel mai mult din chei? Nici nu e prea greu de ghicit! Porţiunea cea mai expusă, desigur! Avea ochii cât cepele de încântare că zona fusese cu oleacă de adrenalină!

După ce am ieşit din chei, la pod, am urcat prin partea dreaptă spre Poiana Florilor, unde am luat o meritată pauză şi am mâncat în compania unui cuplu de montaniarzi care fusese prin Parâng, ajunsese în Apuseni, erau oameni cu trasee serioase la activ, cunoscători ai înăltocilor. Ea era exact ca mine - mai temătoare pe porţiunile expuse, el era exact ca Silviu - dornic de acţiune şi calm! Sub razele de soare ni s-a făcut oleacă de somn, mai ales că ne-am pus şi burţile la cale, dar am luat calea înapoi spre Avenul Borţig pentru a ajunge la maşină. În pădure, cam la jumătatea traseului, ne-a prins o ploaie sănătoasă, care, într-un sfert de oră, ne-a udat serios. Am avut baftă că nu a durat foarte mult şi ne-am putut scoate hainele pentru a le lăsa la zvântat pe rucsaci. Eram transpiraţi de la urcuş, pământul devenise alunecos, mergeam cu grijă, căci genunchii noştri nu aveau nevoie de incidente care să le suplimenteze problemele, aşa că ni s-a părut foarte obositor drumul de întors. Cel puţin până la Avenul Borţig! De acolo în continuare traseul a fost mai mult...floare la ureche! Nu, nu margareta pusă de Silviu la ureche mea! Alta!

Lungul drum spre casă a fost condimentat cu discuţii despre munte şi despre traseul făcut pe îndelete, cu planuri extinse la alţi pietroşi, cu împăturiri de încântări şi de febră musculară. Acasă s-au lichit atât tratamentele bahice, cât şi cele culinare, căci...ce mai este ca o ciorbă bună după o tură de munte sănătoasă!