"Iată un lucru minunat la care să ne gândim, că fiecare fiinţă umană e construită în aşa fel încât să reprezinte acel secret şi mister profund pentru oricare alta. Iată un gând solemn, când intru noaptea într-un oraş mare, că fiecare din casele strânse laolaltă în întuneric are în ea propriul secret; că fiecare cameră din ele are în ea propriul secret; că fiecare inimă care bate în sutele de miile de piepturi de acolo este, în câteva din închipuirile sale, un secret pentru inima cea mai apropiată de ea!" (Charles Dickens)
Estonia! Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă dintre Țările Baltice! Și eu, și Silviu am rămas impresionați de Lituania și de capitala ei, Vilnius, dar Estonia și Tallinn ne-au depășit cu mult așteptările. Letonia și Riga stau pe locul trei în ierarhia noastră subiectivă! Ce ne-a entuziasmat atât de tare la această țară, aflată la o aruncătură de băț (sau de mare) de Finlanda? Încă de când am intrat în ea, părăsind Letonia, ne-am minunat de modul impecabil în care arătau șoselele, spațiile verzi, casele, marginea drumului! Aveai impresia că te afli într-o soră a Austriei, atât de bine pus la punct era totul! Începeau să se vadă clar influențele nordice, pentru că arhitectura caselor împrumuta masiv de la stilul scandinavilor, multe drumuri plecau din șoseaua principală către proprietăți ascunse între arbori, în locuri dominate de verde și de tihnă, iar pistele de biciclete dublau străzile și erau destul de folosite la ceas de înserare!
Fiecare dintre noi are în fibra lui de călător un simț intuitiv și știe din primele secunde când ajunge într-un loc nou dacă se conectează la ritmul lui fără prea mult efort sau dacă este doar un spectator cuminte care adună informații și decantează impresii de la distanță. Desigur, această intuiție se confirmă sau se infirmă după puțină explorare, după oleacă de degustare propriu-zisă a locului, dar sunt și dăți când senzația de "pe aceeași lungime de undă" este atât de puternică încât nu e nevoie de prea multe explicații. Așa ni s-a întâmplat nouă cu Estonia și cred că vina a avut-o verdele copleșitor și cuminte de pe pajiști și din păduri! Faptul că țara aceasta își prețuiește enorm zestrea naturală îngrijind-o și punând-o în valoare ne-a sărit în ochi și am avut o reacție firească de apreciere, pentru că amândoi suntem extrem de receptivi la tot ceea ce este asociat cu naturalul. După ce s-a instalat această senzație încăpățânată, nu ne-a mai rămas decât să nuanțăm frumosul estonian prin explorarea capitalei, a orașului vechi și a zonelor învecinate!
Ca să las puțin nerăbdarea unei premiere să se manifeste nestingherit, am să trag povestea pe zona portului de unde aveam să plecăm cu ferry-boat-ul spre Finlanda. Am mai călătorit cu astfel de mijloace de transport (ex: la Veneția), dar nu erau de asemenea dimensiuni, așa că se înțelege ce impact de entuziasm a avut asupra noastră faptul că traversam spațiul marin dintre Estonia și Finlanda cu un asemenea mamut. Cursele de la Viking Line, cu care am mers noi, erau destul de regulate și oamenii făceau naveta dintr-o parte într-alta alta, estonienii simțindu-se legați de Finlanda geografic și etnic, împrumutând mult din cultura și practicile ei și lăsându-se influențați la nivel comercial datorită capitalismului îndelungat al vecinilor. Istoria a șlefuit legături strânse între cele două țări și aveam să ne aprofundăm cunoștințele despre acest fapt pe parcursul incursiunii noastre în cele două lumi despărțite de Marea Baltică și de Golful Finlandei.
ESTONIA ni s-a arătat drept un loc în care s-a șlefuit o relație deosebită între oameni și țara în care trăiesc, pentru că ne-au sărit ușor în ochi detalii legate de conștiința locului și de tradițiile acestuia, de apartenență și de dragoste pentru pământul locuit și moștenit de la predecesori. Insist pe aceste constatări de la bun început pentru că la una din bisericile vizitate am auzit o tânără ghidă estoniană vorbind despre aceste aspecte și despre relația actuală cu rușii, care au stăpânit țara mult timp. Am rămas mută în fața forței de argumentare a acelei tinere: nu era un patos patriotard sec, nu era dispreț moștenit istoric, ci demnitate dublată de maturitate, erau valori naționale puse în practică fără instigare la ură, era libertatea poporului care nu uită, ci își croiește drumul ținând cont de trecut, dar nelăsându-se sufocat de acesta. Rușii nu sunt nici pe departe la inima estonienilor și cred că în toate Țările Baltice este valabil acest lucru, fiind de admirat ritmul în care reușesc să se ridice ca nații după atâta stăpânire rusească. Dacă generația tânără de estonieni gândea așa, era clar de ce țara mergea în direcția cea bună. Este adevărat că în Estonia comunismul a fost mai moderat față de situația din celelalte două Țări Baltice, dar recuperarea după handicapul istoric de a fi fost parazitat pe nedrept de o cultură străină se face tot prin forțe naționale.
Istoria acestei țări a fost una zbuciumată, marcată de stăpâniri străine îndelungate. Fie că este vorba despre conducătorii germani, ruşi sau suedezi din Evul Mediu, fie că vorbim despre dominaţia sovietică ce a durat câteva decenii, retrospectiva istorică ne spune că estonii au avut de trecut obstacole extraordinar de dificile pentru a-şi căpăta independenţa. În ultimii zece ani, ţara a intrat într-o etapă de reconstrucţie ce continuă şi în ziua de astăzi, similară cu ceea ce se întâmpla în celelalte foste state din blocul comunist estic. La peste 20 de ani de la independenţă, o Estonie diferită şi modernă apare din găoace și deja se configurează ca o voce de sine stătătoare. Nu ne-am putut abține să nu facem comparații cu situația României, care, la 25 de ani de la ieșirea de sub regimul comunist, este încă departe, foarte departe, de nivelul la care au ajuns alte țări foste comuniste. Nu cred că este vorba doar de ajutorul primit, cât de conștiința morală de a reconstrui o țară, nu de o a ciopârți în continuare. E clar că mai avem cale lungă până unde au ajuns alții ca noi!
Ideea conștiinței apartenenței și a grijii pentru țară apare și la nivelul atitudinii față de natură, care ne-a izbit de la intrarea în Estonia. "Mlaştinile, alături de pădurile străvechi, reprezintă comunităţi bine păstrate ce au dispărut din alte părţi ale Europei și mai mult de 1.000 de lacuri punctează zona rurală, în mare parte plată. Aproape două treimi din suprafaţa totală a ţării se găseşte la 50 de metri deasupra nivelului mării, iar 47% din teritoriu este acoperit cu pădure . În timp ce 7.000 de ape curgătoare transportă apa spre Marea Baltică, mlăștinile şi pădurile umede acoperă o cincime din suprafaţă, la fel ca în Finlanda."
Restrângând perspectiva relatării la TALLINN - acesta este cel mai mare centru turistic al Estoniei, iar ORAȘUL VECHI (Vanalinn), cu numeroasele sale atracţii, este unul din cele mai impresionante monumente medievale ale Europei și a fost deja inclus în lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Tallinn înseamnă "orașul danez", deoarece a fost înființat de danezi. Menționat documentar pentru prima dată în secolul al XII-lea, a fost întotdeauna o monedă de schimb a marilor puteri aflate în jurul său, această fortăreață ascunsă după zidurile groase de câțiva metri trecând periodic din mâinile unei dominații străine în altele. Experiența istorică a călit orașul: pe de o parte a ars aproape complet în timpul asediilor, pe de altă parte a absorbit stilurile architecturale ale țărilor vecine atunci când a fost reconstruit. Ziduri serioase de apărare l-au împărțit în două în evul mediu: Oraşul de Sus (Toompea) era locuit de mai marii administraţiei locale şi ai bisericii, iar Oraşul de Jos (All-linn) de negustori, meşteşugari şi servitori. Actualmente, în Orașul de sus se află Parlamentul, iar în cel de jos Primăria, între ele și în jurul lor întinzându-se un labirint de străduțe, pavate cu piatră cubică sau cu piatră de râu, biserici, clădiri vechi de 200-300 de ani, renovate cu grijă, restaurante, ambasade, muzee, magazine.
Am pornit în periplul nostru pe jos și, deși știam că cea mai frecventată cale de a intra în Orașul Vechi era pe la Poarta Viru, străjuită de turnuri rotunde năpădite de iederă, am ales să ne infiltrăm prin altă parte. Am trecut pe lângă LIBRĂRIA NAȚIONALĂ (Eesti Rahvusraamatukogu), un colos arhitectural ce adăpostea mai bine de 2 milioane și jumătate de volume. Am intrat apoi în PIAȚA LIBERTĂȚII și am admirat o sculptură din 143 de plăci de sticlă, o cruce de tip coloană de peste 23 m ridicată în cinstea victoriei în războiul pentru obținerea independenței (monumentul avea și un caracter comemorativ: între 1918-1920 au murit peste 4.000 de estonieni și 14.000 au fost răniți în luptele pentru dobândirea libertății).
După ce am urcat scările de lângă cruce, am intrat în zona Orașului de Sus. În CASTELUL TOOMPEA (Toompea loss), în trecut cetate de scaun a Estoniei şi sediu administrativ al puterilor străine ce au stăpânit Tallinnul, am găsit, în curtea interioară, PARLAMENTUL ESTONIAN (Riigikogu). "Castelul a fost construit în anul 1229, de către Cavalerii Sabiei, ca o fortăreaţă pătrată înconjurată de un zid de apărare circular, din piatră. În secolul al XIV-lea fortăreaţa a fost reconstruită ca o mănăstire, cu curte interioară şi ziduri înalte de 20 m, cu turnuri în cele patru colţuri. Astăzi, doar trei turnuri mai sunt în picioare, iar pe Turnul Pikk Hermann (construit în 1371, înalt de 45,6 m) flutură tricolorul albastru, negru şi alb, drapelul estonian. Se ştie din vremuri vechi că cel al cărui drapel flutură pe acest turn stăpâneşte Estonia. Palatul baroc a fost construit între 1767-1773, de către Ecaterina cea Mare a Rusiei, de origine letonă, drept sediu al guvernului provincial rus." În fața clădirii roz nu era nicio forță de ordine care să avertizeze lumea că acolo se afla un loc important! Cred că nici noi nu am fi știut, dacă nu citeam plăcuța de la intrare!
Trecerea de la Oraşul de Jos la Orașul de Sus se făcea prin două căi: străduța PIKK JALG (Picior Lung), cea mai veche stradă din Tallinn, lungă şi în pantă, care începea de sub un turn şi ducea în Piaţa Castelului. Pe aceasta ne-am aventurat și noi în oraș, pentru că era principala cale de acces către vârful dealului! Străduța LUHIKE JALG (Picior Scurt), o alee îngustă, în trepte, era a doua cale și deseori localnicii o foloseau pe post de scurtătură veche și ea de câteva sute de ani.
Denumirile bizare ale celor două căi de acces spre vârful dealului, Picior Lung şi Picior Scurt, au generat concluzia hazlie că oraşul Tallinn şchiopătează. Exista și o legendă potrivit căreia DEALUL TOOMPEA era de fapt mormântul lui Kalev, un uriaş căruia i se atribuia fondarea oraşului. Când acesta a murit, Linda, soţia sa, i-a acoperit mormântul cărând piatră cu piatră, astfel ivindu-se dealul cu pricina. Estonienii au ridicat chiar și o statuie reprezentând-o pe Linda, văduva îndurerată a lui Kalev! Istoria ne precizează în schimb că dealul a fost amenajat din piatră de var pe ruinele castelului danez care a pus bazele orașului în 1219. Toompea era sediul central al nobilimii daneze și, pentru că relațiile dintre aceasta și clasa mijlocie nu erau deloc prietenoase, zona a fost împrejmuită de un zid cu o poartă cu turn păzind intrarea.
CATEDRALA ALEXANDER NEVSKY împărțea curtea cu Parlamentul. Era o biserică rusească ortodoxă, construită în secolul al XIX-lea de Mihail Preobrajenski în stil tradițional, cu domuri în formă de ceapă. "A fost dedicată prinţului Alexander Nevski, liderul militar (ulterior sanctificat), care, în 1242, i-a învins pe cruciaţii germani cu bazele în statele baltice în bătălia de pe gheaţa lacului Peipus, bătălie prezentată de regizorul Serghei Eisenstein în filmul Alexander Nevski, ca parte a eforturilor Rusiei imperială de a rusifica regiunile ocupate, de a-şi impune dominaţia culturală asupra estonienilor şi germanilor luterani din această ţară. Considerată de estonieni un simbol al opresiunii ruse, în anul 1924 a fost programată de guvernul estonian pentru demolare, fără ca aceasta să aibă loc, şi tot guvernul estonian a restaurat-o în anul 1991, după ce Estonia a redevenit independentă faţă de ruși." În timpul construcţiei inițiale circula zvonul că lucrătorii ar fi găsit o uşă de fier pe care scria "Blestemat fie cel ce-mi va tulbura liniştea!", fapt ce amintește de legenda care spune că dealul Toompea este mormântul lui Kalev, fondatorul Tallinn-ului.
Am ieșit la punctul de belvedere preferat al localnicilor și al turiștilor aflat pe vârful dealului Toompea și am stat ceva vreme până s-a eliberat porțiunea de zid unde era scris "The Times we had."
Ne-am continuat drumul și am trecut pe lângă SALA MARII BRESLE (Suurgildi Hoone), fost loc de întâlnire pentru Marea Breaslă (o asociaţie bogată a negustorilor din Tallinn), acum o filială a Muzeul Estonian de Istorie, ajungând la BISERICA SFÂNTULUI DUH. Construcția de inspiraţie veneţiană a fost realizată în secolul al XIII-lea şi a ajuns cunoscută prin turnul baroc și ceasul ornamental, albastru cu auriu, sculptat în lemn la sfârşitul secolului al XVII-lea, cel mai vechi mijloc de măsurare a timpului şi unul din cele mai fotografiate obiective din Tallinn. Încet-încet, am poposit la clădirea PRIMĂRIEI (Raekoda), ridicată între secolele XIII-XIV. Până în 1970, de acolo se conducea orașul, dar din 1975 a devenit un monument al guvernului orașului și o sală de concerte. Bătrânul Thomas (Vana Toomas), soldatul-giruetă de pe turla din 1530, este un simbol al Tallinn-ului, la fel și turla împreună cu jgheaburile în formă de dragon. În Piața Primăriei am revenit după ce am mai hălăduit prin oraș!
BISERICA SFÂNTUL NICOLAE (Niguliste Kirik) a fost distrusă de aviaţia sovietică în timpul ocupaţiei Estoniei de către Germania nazistă şi reconstruită în perioada 1956-1984. A devenit Muzeu şi Sala de Concerte Niguliste și găzduieşte o colecție de artă religioasă medievală, printre exponatele aflându-se şi cea mai renumită capodoperă a Estoniei, Dansul Morţii, pictura murală a lui Bernt Notke, operă macabră ce reprezintă oameni pe diferite căi ale vieţii dansând cu schelete. Pe STRADA FALGI am găsit înșirate picturi și lucruri de calitate făcute manual din pânză, scoici, lut, mărgele sau sticlă.
A urmat pelerinajul pe la zidurile orașului! Pe vremuri Tallinn-ul era înconjurat de un zid de 4 km lungime, 16 metri înălțme, 3 metri grosime și 46 turnuri de apărare, construit în secolul al XVI-lea. Din zidul inițial s-au păstrat până în zilele noastre doar 2 km și 26 de turnuri! Coborând pe lângă coloșii de cărămidă roșie, am mers pe lângă Turnul Grajdului (Tallitorn), mic şi rotund, apoi pe lângă impunătorul turn pătrat, Turnul Fecioarei (Neitsitorn), numit aşa ironic, pentru că în turn funcţiona închisoarea pentru prostituate, şi am ajuns la solidul turn rotund Kiek in de Kok (A Pândi în Bucătărie). Soldaţii care staţionau la înălţimea turnului, de 36 metri, glumeau, spunând că pot vedea în şemineele şi în bucătăriile caselor vecine. Ca un memorial al luptelor la care a participat, turnul păstrează înfipte în coastele lui şase ghiulele de piatră aruncate de forţele lui Ivan cel Groaznic în timpul Războiului Livonian.
Noi am dat peste un turn deschis și am urcat să îl vizităm: plăcerea lui Silviu de a urca scări! Era un antrenament pentru adevăratele scări de mai târziu! Am găsit expoziții la ambele etaje: una era legată de diferite elemente ale unor munci manuale, precum cusutul, țesutul, brodatul, iar cealaltă cuprindea reprezentări creative ale specificului continentelor realizate de copii. O pasăre superbă din lemn era agățată chiar în mijloc și i-am tot dat târcoale admirând talentul celui care a realizat-o cu atâta măiestrie!
BISERICA SFÂNTULUI OLAF a fost ultimul lăcaș de cult căruia i-am dat atenție. Se spunea că în vremuri străvechi, negustorii orașului s-au hotărât să construiască cea mai înaltă biserica din lume. Au dat sfoară în țară ca să angajeze constructori, iar într-o zi a apărut un străin care le-a spus că planul lor era foarte scump, dar că el o va realiza gratis, dacă cineva din oraș îi va ghici numele. Dânsul s-a apucat de contrucție și, până când a terminat biserica, un spion a fost trimis la el acasă și i-a aflat numele de la soția lui. Când a pus crucea pe turla bisericii, i s-a strigat numele - Olav - moment în care el și-a pierdut echilibrul, a căzut, a murit și din gura lui au ieșit un șarpe și o broască. Unii oameni au zis că a fost blestemat, alții mai cârcotași au afirmat că a fost ajutat de forțe malefice și au vrut să dărâme biserica, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Obiectivul negustorilor a fost atins: timp de 100 de ani biserica a fost cea mai înaltă clădire din lume (159 m) și a fost folosită de către marinari ca punct de reper de pe uscat.
Dincolo de legendă, biserica a luat de fapt numele regelui Norvegiei, Olav Havaldsson, care a fost canonizat ulterior. Prima menţiune a acesteia datează din 1267. Clopotniţa în stil gotic (cea de 159 m) a fost construită în anul 1500 și trăsnetele au lovit-o de mai multe ori, de două ori, în 1625 şi în 1820, arzând până la temelii. Clopotniţa actuală, mai mică decât cea originală (doar 124 m) este construită ca cea de după primul incendiu, iar interiorul datează din 1840. Noi am urcat pe o scară din piatră, îngustă și foarte în spirală, până pe platforma ei, la înălțimea de 60 de metri și am putut admira panorama asupra Tallinn-ului cuprinzând bisericile, primăria, castelul Toompea, zidurile, turnurile de apărare și portul.
Eram atât de încântați de Tallinn încât nu ne mai săturam să mergem pe străduțe și să ne holbăm la tot felul de detalii! Era și avantajul că nu era foarte aglomerat și ne puteam mișca în tihnă, iar, atunci când norii s-au adunat deasupra capitalei și o ploaie de vară scurtă și binevenită a poposit peste noi, ne-am retras la...
...frații noștri italieni, la AL GALLO NEGRO, un restaurant mititel, lipsit de mofturi, plin de detalii cochete care ne-au atras și ne-au făcut să rămânem la o salată cu brânzeturi și un vin alb sec. Nu am servit pizza, așa cum facem când ajungem într-un loc nou, pentru că voiam ceva mai răcoros și nu am regretat deloc. Ne-am refăcut forțele după o oră și vinul ne-a îndesit starea de bine deja ajunsă la cote considerabile!
Mai aveam ceva de văzut! PASAJUL SFINTEI ECATERINA (Katariina Kaik)! Pe o parte sunt expuse pietre funerare care au fost scoase din fosta Biserică Sfânta Ecaterina în timpul renovării și duse până la Mănăstirea Dominicană (Dominiiklaste Klooster), mănăstire fondată în anul 1246 de Ordinul dominican sub numele de Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Străduța era marcată de bolțile acoperite cu țiglă și flancată de mesele restaurantelor, dar era atât de plăcută și liniștită zona încât am adăstat ceva vreme prin ea!
Și...mai aveam încă ceva de văzut! FARMACIA PRIMĂRIEI (Raeapteek), una din cele mai vechi farmacii din Europa, atestată documentar din anul 1422. Între anii 1580 şi 1911 farmacia a fost condusă de zece generaţii ale aceleiaşi familii, iar preparatele pe care le vindeau conţineau liliac tocat, albine arse, piele de şarpe, praf de corn de inorog. Noi am găsit o farmacie modernă, dar am mers și în sala de expoziţie, cu ustensile vechi şi medicamente arhaice, unde am stat mai bine de o oră citind maniere de tratare a unor boli pe baza asocierii cu astrologia și cu mineralele. Silviu a avut motive de fotografiat în...albastru și roșu!
După ce am terminat de vizitat farmacia, ne-am oprit la restaurantul OLD ESTONIA, la terasă, pentru că a mai venit o ploicică și nu o puteam trata diferit față de prima! Am luat loc la masă, am comandat un platou cu felurite tipuri de pește, bere estoniană și m-am învelit într-un pled albstru care trona pe spătarul scaunului. Toată ziua fusese extrem de frumoasă și parcă nu ne venea să credem că ne apropiam de sfârșitul ei! Discutând de una, de alta și făcând schimb de impresii, ne-am pus în gând să revenim în Tallinn și în Estonia la un moment dat, când o fi și o fi, căci meritau din plin să le aprofundăm tainele!
Am achitat nota și ne-am amuzat de mesajul de pe ea: If you are satisfied with food and service, tips are welcome! Ne mai rămăseseră 4.40 euro în mărunțiș și am mers să căutăm un magnet pentru Silviu, un bărbos estonian cu scut de apărare, simpatic-foc. După achiziția lipiciosului, ne-au rămas cenți exact cât să mergem fiecare la toaletă! Nici dacă am fi făcut calculele exacte, nu cred că am fi nimerit-o așa bine!
PILVE APARTMENT HOTEL a fost locul nostru de cazare în Tallinn. Aveam un cod de acces pentru a intra cu mașina în curte, un cod pentru a pătrunde în bloc, apoi un alt cod pentru a intra în apartamentul nostru. Am fost primiți de un domn care ne-a explicat întregul sistem într-o engleză foarte bună, existau și două domnișoare la parter, la un fel de recepție, ce îți puteau da indicații și hartă. Camera era extrem de spațioasă, avea și balcon, baia era la fel de mare și se vedeau clar influențele scandinave la nivelul decorațiilor. Totul era simplu, geometric, în culorile pământului, natural! Am fost avertizați că ni se schimbă codul la ora 12 în ziua plecării, așa că ar fi fost bine să nu întârziem. Nu se putea întâmpla asta pentru că aveam un ferry-boat de prins către următoarea noastră destinație: Helsinki!
Estonia! Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă dintre Țările Baltice! Și eu, și Silviu am rămas impresionați de Lituania și de capitala ei, Vilnius, dar Estonia și Tallinn ne-au depășit cu mult așteptările. Letonia și Riga stau pe locul trei în ierarhia noastră subiectivă! Ce ne-a entuziasmat atât de tare la această țară, aflată la o aruncătură de băț (sau de mare) de Finlanda? Încă de când am intrat în ea, părăsind Letonia, ne-am minunat de modul impecabil în care arătau șoselele, spațiile verzi, casele, marginea drumului! Aveai impresia că te afli într-o soră a Austriei, atât de bine pus la punct era totul! Începeau să se vadă clar influențele nordice, pentru că arhitectura caselor împrumuta masiv de la stilul scandinavilor, multe drumuri plecau din șoseaua principală către proprietăți ascunse între arbori, în locuri dominate de verde și de tihnă, iar pistele de biciclete dublau străzile și erau destul de folosite la ceas de înserare!
Fiecare dintre noi are în fibra lui de călător un simț intuitiv și știe din primele secunde când ajunge într-un loc nou dacă se conectează la ritmul lui fără prea mult efort sau dacă este doar un spectator cuminte care adună informații și decantează impresii de la distanță. Desigur, această intuiție se confirmă sau se infirmă după puțină explorare, după oleacă de degustare propriu-zisă a locului, dar sunt și dăți când senzația de "pe aceeași lungime de undă" este atât de puternică încât nu e nevoie de prea multe explicații. Așa ni s-a întâmplat nouă cu Estonia și cred că vina a avut-o verdele copleșitor și cuminte de pe pajiști și din păduri! Faptul că țara aceasta își prețuiește enorm zestrea naturală îngrijind-o și punând-o în valoare ne-a sărit în ochi și am avut o reacție firească de apreciere, pentru că amândoi suntem extrem de receptivi la tot ceea ce este asociat cu naturalul. După ce s-a instalat această senzație încăpățânată, nu ne-a mai rămas decât să nuanțăm frumosul estonian prin explorarea capitalei, a orașului vechi și a zonelor învecinate!
Ca să las puțin nerăbdarea unei premiere să se manifeste nestingherit, am să trag povestea pe zona portului de unde aveam să plecăm cu ferry-boat-ul spre Finlanda. Am mai călătorit cu astfel de mijloace de transport (ex: la Veneția), dar nu erau de asemenea dimensiuni, așa că se înțelege ce impact de entuziasm a avut asupra noastră faptul că traversam spațiul marin dintre Estonia și Finlanda cu un asemenea mamut. Cursele de la Viking Line, cu care am mers noi, erau destul de regulate și oamenii făceau naveta dintr-o parte într-alta alta, estonienii simțindu-se legați de Finlanda geografic și etnic, împrumutând mult din cultura și practicile ei și lăsându-se influențați la nivel comercial datorită capitalismului îndelungat al vecinilor. Istoria a șlefuit legături strânse între cele două țări și aveam să ne aprofundăm cunoștințele despre acest fapt pe parcursul incursiunii noastre în cele două lumi despărțite de Marea Baltică și de Golful Finlandei.
ESTONIA ni s-a arătat drept un loc în care s-a șlefuit o relație deosebită între oameni și țara în care trăiesc, pentru că ne-au sărit ușor în ochi detalii legate de conștiința locului și de tradițiile acestuia, de apartenență și de dragoste pentru pământul locuit și moștenit de la predecesori. Insist pe aceste constatări de la bun început pentru că la una din bisericile vizitate am auzit o tânără ghidă estoniană vorbind despre aceste aspecte și despre relația actuală cu rușii, care au stăpânit țara mult timp. Am rămas mută în fața forței de argumentare a acelei tinere: nu era un patos patriotard sec, nu era dispreț moștenit istoric, ci demnitate dublată de maturitate, erau valori naționale puse în practică fără instigare la ură, era libertatea poporului care nu uită, ci își croiește drumul ținând cont de trecut, dar nelăsându-se sufocat de acesta. Rușii nu sunt nici pe departe la inima estonienilor și cred că în toate Țările Baltice este valabil acest lucru, fiind de admirat ritmul în care reușesc să se ridice ca nații după atâta stăpânire rusească. Dacă generația tânără de estonieni gândea așa, era clar de ce țara mergea în direcția cea bună. Este adevărat că în Estonia comunismul a fost mai moderat față de situația din celelalte două Țări Baltice, dar recuperarea după handicapul istoric de a fi fost parazitat pe nedrept de o cultură străină se face tot prin forțe naționale.
Istoria acestei țări a fost una zbuciumată, marcată de stăpâniri străine îndelungate. Fie că este vorba despre conducătorii germani, ruşi sau suedezi din Evul Mediu, fie că vorbim despre dominaţia sovietică ce a durat câteva decenii, retrospectiva istorică ne spune că estonii au avut de trecut obstacole extraordinar de dificile pentru a-şi căpăta independenţa. În ultimii zece ani, ţara a intrat într-o etapă de reconstrucţie ce continuă şi în ziua de astăzi, similară cu ceea ce se întâmpla în celelalte foste state din blocul comunist estic. La peste 20 de ani de la independenţă, o Estonie diferită şi modernă apare din găoace și deja se configurează ca o voce de sine stătătoare. Nu ne-am putut abține să nu facem comparații cu situația României, care, la 25 de ani de la ieșirea de sub regimul comunist, este încă departe, foarte departe, de nivelul la care au ajuns alte țări foste comuniste. Nu cred că este vorba doar de ajutorul primit, cât de conștiința morală de a reconstrui o țară, nu de o a ciopârți în continuare. E clar că mai avem cale lungă până unde au ajuns alții ca noi!
Ideea conștiinței apartenenței și a grijii pentru țară apare și la nivelul atitudinii față de natură, care ne-a izbit de la intrarea în Estonia. "Mlaştinile, alături de pădurile străvechi, reprezintă comunităţi bine păstrate ce au dispărut din alte părţi ale Europei și mai mult de 1.000 de lacuri punctează zona rurală, în mare parte plată. Aproape două treimi din suprafaţa totală a ţării se găseşte la 50 de metri deasupra nivelului mării, iar 47% din teritoriu este acoperit cu pădure . În timp ce 7.000 de ape curgătoare transportă apa spre Marea Baltică, mlăștinile şi pădurile umede acoperă o cincime din suprafaţă, la fel ca în Finlanda."
Restrângând perspectiva relatării la TALLINN - acesta este cel mai mare centru turistic al Estoniei, iar ORAȘUL VECHI (Vanalinn), cu numeroasele sale atracţii, este unul din cele mai impresionante monumente medievale ale Europei și a fost deja inclus în lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Tallinn înseamnă "orașul danez", deoarece a fost înființat de danezi. Menționat documentar pentru prima dată în secolul al XII-lea, a fost întotdeauna o monedă de schimb a marilor puteri aflate în jurul său, această fortăreață ascunsă după zidurile groase de câțiva metri trecând periodic din mâinile unei dominații străine în altele. Experiența istorică a călit orașul: pe de o parte a ars aproape complet în timpul asediilor, pe de altă parte a absorbit stilurile architecturale ale țărilor vecine atunci când a fost reconstruit. Ziduri serioase de apărare l-au împărțit în două în evul mediu: Oraşul de Sus (Toompea) era locuit de mai marii administraţiei locale şi ai bisericii, iar Oraşul de Jos (All-linn) de negustori, meşteşugari şi servitori. Actualmente, în Orașul de sus se află Parlamentul, iar în cel de jos Primăria, între ele și în jurul lor întinzându-se un labirint de străduțe, pavate cu piatră cubică sau cu piatră de râu, biserici, clădiri vechi de 200-300 de ani, renovate cu grijă, restaurante, ambasade, muzee, magazine.
Am pornit în periplul nostru pe jos și, deși știam că cea mai frecventată cale de a intra în Orașul Vechi era pe la Poarta Viru, străjuită de turnuri rotunde năpădite de iederă, am ales să ne infiltrăm prin altă parte. Am trecut pe lângă LIBRĂRIA NAȚIONALĂ (Eesti Rahvusraamatukogu), un colos arhitectural ce adăpostea mai bine de 2 milioane și jumătate de volume. Am intrat apoi în PIAȚA LIBERTĂȚII și am admirat o sculptură din 143 de plăci de sticlă, o cruce de tip coloană de peste 23 m ridicată în cinstea victoriei în războiul pentru obținerea independenței (monumentul avea și un caracter comemorativ: între 1918-1920 au murit peste 4.000 de estonieni și 14.000 au fost răniți în luptele pentru dobândirea libertății).
Trecerea de la Oraşul de Jos la Orașul de Sus se făcea prin două căi: străduța PIKK JALG (Picior Lung), cea mai veche stradă din Tallinn, lungă şi în pantă, care începea de sub un turn şi ducea în Piaţa Castelului. Pe aceasta ne-am aventurat și noi în oraș, pentru că era principala cale de acces către vârful dealului! Străduța LUHIKE JALG (Picior Scurt), o alee îngustă, în trepte, era a doua cale și deseori localnicii o foloseau pe post de scurtătură veche și ea de câteva sute de ani.
Denumirile bizare ale celor două căi de acces spre vârful dealului, Picior Lung şi Picior Scurt, au generat concluzia hazlie că oraşul Tallinn şchiopătează. Exista și o legendă potrivit căreia DEALUL TOOMPEA era de fapt mormântul lui Kalev, un uriaş căruia i se atribuia fondarea oraşului. Când acesta a murit, Linda, soţia sa, i-a acoperit mormântul cărând piatră cu piatră, astfel ivindu-se dealul cu pricina. Estonienii au ridicat chiar și o statuie reprezentând-o pe Linda, văduva îndurerată a lui Kalev! Istoria ne precizează în schimb că dealul a fost amenajat din piatră de var pe ruinele castelului danez care a pus bazele orașului în 1219. Toompea era sediul central al nobilimii daneze și, pentru că relațiile dintre aceasta și clasa mijlocie nu erau deloc prietenoase, zona a fost împrejmuită de un zid cu o poartă cu turn păzind intrarea.
CATEDRALA ALEXANDER NEVSKY împărțea curtea cu Parlamentul. Era o biserică rusească ortodoxă, construită în secolul al XIX-lea de Mihail Preobrajenski în stil tradițional, cu domuri în formă de ceapă. "A fost dedicată prinţului Alexander Nevski, liderul militar (ulterior sanctificat), care, în 1242, i-a învins pe cruciaţii germani cu bazele în statele baltice în bătălia de pe gheaţa lacului Peipus, bătălie prezentată de regizorul Serghei Eisenstein în filmul Alexander Nevski, ca parte a eforturilor Rusiei imperială de a rusifica regiunile ocupate, de a-şi impune dominaţia culturală asupra estonienilor şi germanilor luterani din această ţară. Considerată de estonieni un simbol al opresiunii ruse, în anul 1924 a fost programată de guvernul estonian pentru demolare, fără ca aceasta să aibă loc, şi tot guvernul estonian a restaurat-o în anul 1991, după ce Estonia a redevenit independentă faţă de ruși." În timpul construcţiei inițiale circula zvonul că lucrătorii ar fi găsit o uşă de fier pe care scria "Blestemat fie cel ce-mi va tulbura liniştea!", fapt ce amintește de legenda care spune că dealul Toompea este mormântul lui Kalev, fondatorul Tallinn-ului.
După ce am epuizat prima oprire serioasă și am intrat și în biserica rusească, ne-am continuat drumul pe străduța Pikk Jalg până ce am dat de BISERICA SFINTEI MARIA (Dome Toomkirik), prima biserică luterană estoniană, construită imediat ce danezii au sosit în Toompea, în anul 1219. În aceasta nu am mai intrat pentru că avea taxă și am o problemă când este vorba să îmi plătesc accesul la o construcție ridicată pentru cinstirea lui Dumnezeu. Nu înseamnă că nu fac asta niciodată, că ajung acolo și nu mai intru pentru că este taxă! De multe ori m-am achitat de acest lucru și nu îmi pare rău: voiam neapărat să văd acele lăcașuri de cult (ex: Westminster Abbey) și, chiar dacă era bilet la intrare, nu m-am mai împiedicat de principiul meu, am plătit și am intrat. Dar...chiar la fiecare biserică? Este prea de tot să trebuiască să tot dai ba 3, ba 4, ba 5 euro ca să intri să vezi o Casă a Domnului! Până la a fi muzeu, în care se află mărturii religioase ale trecutului, este un loc de rugăciune dedicat credinței, nu religiei. Sau așa ar trebui să fie! Taxa pentru urcat în turn este altă discuție, acolo este ceva în plus față de simpla vizitare a interiorului!
Am ieșit la punctul de belvedere preferat al localnicilor și al turiștilor aflat pe vârful dealului Toompea și am stat ceva vreme până s-a eliberat porțiunea de zid unde era scris "The Times we had."
Ne-am continuat drumul și am trecut pe lângă SALA MARII BRESLE (Suurgildi Hoone), fost loc de întâlnire pentru Marea Breaslă (o asociaţie bogată a negustorilor din Tallinn), acum o filială a Muzeul Estonian de Istorie, ajungând la BISERICA SFÂNTULUI DUH. Construcția de inspiraţie veneţiană a fost realizată în secolul al XIII-lea şi a ajuns cunoscută prin turnul baroc și ceasul ornamental, albastru cu auriu, sculptat în lemn la sfârşitul secolului al XVII-lea, cel mai vechi mijloc de măsurare a timpului şi unul din cele mai fotografiate obiective din Tallinn. Încet-încet, am poposit la clădirea PRIMĂRIEI (Raekoda), ridicată între secolele XIII-XIV. Până în 1970, de acolo se conducea orașul, dar din 1975 a devenit un monument al guvernului orașului și o sală de concerte. Bătrânul Thomas (Vana Toomas), soldatul-giruetă de pe turla din 1530, este un simbol al Tallinn-ului, la fel și turla împreună cu jgheaburile în formă de dragon. În Piața Primăriei am revenit după ce am mai hălăduit prin oraș!
BISERICA SFÂNTUL NICOLAE (Niguliste Kirik) a fost distrusă de aviaţia sovietică în timpul ocupaţiei Estoniei de către Germania nazistă şi reconstruită în perioada 1956-1984. A devenit Muzeu şi Sala de Concerte Niguliste și găzduieşte o colecție de artă religioasă medievală, printre exponatele aflându-se şi cea mai renumită capodoperă a Estoniei, Dansul Morţii, pictura murală a lui Bernt Notke, operă macabră ce reprezintă oameni pe diferite căi ale vieţii dansând cu schelete. Pe STRADA FALGI am găsit înșirate picturi și lucruri de calitate făcute manual din pânză, scoici, lut, mărgele sau sticlă.
A urmat pelerinajul pe la zidurile orașului! Pe vremuri Tallinn-ul era înconjurat de un zid de 4 km lungime, 16 metri înălțme, 3 metri grosime și 46 turnuri de apărare, construit în secolul al XVI-lea. Din zidul inițial s-au păstrat până în zilele noastre doar 2 km și 26 de turnuri! Coborând pe lângă coloșii de cărămidă roșie, am mers pe lângă Turnul Grajdului (Tallitorn), mic şi rotund, apoi pe lângă impunătorul turn pătrat, Turnul Fecioarei (Neitsitorn), numit aşa ironic, pentru că în turn funcţiona închisoarea pentru prostituate, şi am ajuns la solidul turn rotund Kiek in de Kok (A Pândi în Bucătărie). Soldaţii care staţionau la înălţimea turnului, de 36 metri, glumeau, spunând că pot vedea în şemineele şi în bucătăriile caselor vecine. Ca un memorial al luptelor la care a participat, turnul păstrează înfipte în coastele lui şase ghiulele de piatră aruncate de forţele lui Ivan cel Groaznic în timpul Războiului Livonian.
Noi am dat peste un turn deschis și am urcat să îl vizităm: plăcerea lui Silviu de a urca scări! Era un antrenament pentru adevăratele scări de mai târziu! Am găsit expoziții la ambele etaje: una era legată de diferite elemente ale unor munci manuale, precum cusutul, țesutul, brodatul, iar cealaltă cuprindea reprezentări creative ale specificului continentelor realizate de copii. O pasăre superbă din lemn era agățată chiar în mijloc și i-am tot dat târcoale admirând talentul celui care a realizat-o cu atâta măiestrie!
BISERICA SFÂNTULUI OLAF a fost ultimul lăcaș de cult căruia i-am dat atenție. Se spunea că în vremuri străvechi, negustorii orașului s-au hotărât să construiască cea mai înaltă biserica din lume. Au dat sfoară în țară ca să angajeze constructori, iar într-o zi a apărut un străin care le-a spus că planul lor era foarte scump, dar că el o va realiza gratis, dacă cineva din oraș îi va ghici numele. Dânsul s-a apucat de contrucție și, până când a terminat biserica, un spion a fost trimis la el acasă și i-a aflat numele de la soția lui. Când a pus crucea pe turla bisericii, i s-a strigat numele - Olav - moment în care el și-a pierdut echilibrul, a căzut, a murit și din gura lui au ieșit un șarpe și o broască. Unii oameni au zis că a fost blestemat, alții mai cârcotași au afirmat că a fost ajutat de forțe malefice și au vrut să dărâme biserica, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Obiectivul negustorilor a fost atins: timp de 100 de ani biserica a fost cea mai înaltă clădire din lume (159 m) și a fost folosită de către marinari ca punct de reper de pe uscat.
Dincolo de legendă, biserica a luat de fapt numele regelui Norvegiei, Olav Havaldsson, care a fost canonizat ulterior. Prima menţiune a acesteia datează din 1267. Clopotniţa în stil gotic (cea de 159 m) a fost construită în anul 1500 și trăsnetele au lovit-o de mai multe ori, de două ori, în 1625 şi în 1820, arzând până la temelii. Clopotniţa actuală, mai mică decât cea originală (doar 124 m) este construită ca cea de după primul incendiu, iar interiorul datează din 1840. Noi am urcat pe o scară din piatră, îngustă și foarte în spirală, până pe platforma ei, la înălțimea de 60 de metri și am putut admira panorama asupra Tallinn-ului cuprinzând bisericile, primăria, castelul Toompea, zidurile, turnurile de apărare și portul.
Eram atât de încântați de Tallinn încât nu ne mai săturam să mergem pe străduțe și să ne holbăm la tot felul de detalii! Era și avantajul că nu era foarte aglomerat și ne puteam mișca în tihnă, iar, atunci când norii s-au adunat deasupra capitalei și o ploaie de vară scurtă și binevenită a poposit peste noi, ne-am retras la...
Mai aveam ceva de văzut! PASAJUL SFINTEI ECATERINA (Katariina Kaik)! Pe o parte sunt expuse pietre funerare care au fost scoase din fosta Biserică Sfânta Ecaterina în timpul renovării și duse până la Mănăstirea Dominicană (Dominiiklaste Klooster), mănăstire fondată în anul 1246 de Ordinul dominican sub numele de Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Străduța era marcată de bolțile acoperite cu țiglă și flancată de mesele restaurantelor, dar era atât de plăcută și liniștită zona încât am adăstat ceva vreme prin ea!
Și...mai aveam încă ceva de văzut! FARMACIA PRIMĂRIEI (Raeapteek), una din cele mai vechi farmacii din Europa, atestată documentar din anul 1422. Între anii 1580 şi 1911 farmacia a fost condusă de zece generaţii ale aceleiaşi familii, iar preparatele pe care le vindeau conţineau liliac tocat, albine arse, piele de şarpe, praf de corn de inorog. Noi am găsit o farmacie modernă, dar am mers și în sala de expoziţie, cu ustensile vechi şi medicamente arhaice, unde am stat mai bine de o oră citind maniere de tratare a unor boli pe baza asocierii cu astrologia și cu mineralele. Silviu a avut motive de fotografiat în...albastru și roșu!
Am achitat nota și ne-am amuzat de mesajul de pe ea: If you are satisfied with food and service, tips are welcome! Ne mai rămăseseră 4.40 euro în mărunțiș și am mers să căutăm un magnet pentru Silviu, un bărbos estonian cu scut de apărare, simpatic-foc. După achiziția lipiciosului, ne-au rămas cenți exact cât să mergem fiecare la toaletă! Nici dacă am fi făcut calculele exacte, nu cred că am fi nimerit-o așa bine!
PILVE APARTMENT HOTEL a fost locul nostru de cazare în Tallinn. Aveam un cod de acces pentru a intra cu mașina în curte, un cod pentru a pătrunde în bloc, apoi un alt cod pentru a intra în apartamentul nostru. Am fost primiți de un domn care ne-a explicat întregul sistem într-o engleză foarte bună, existau și două domnișoare la parter, la un fel de recepție, ce îți puteau da indicații și hartă. Camera era extrem de spațioasă, avea și balcon, baia era la fel de mare și se vedeau clar influențele scandinave la nivelul decorațiilor. Totul era simplu, geometric, în culorile pământului, natural! Am fost avertizați că ni se schimbă codul la ora 12 în ziua plecării, așa că ar fi fost bine să nu întârziem. Nu se putea întâmpla asta pentru că aveam un ferry-boat de prins către următoarea noastră destinație: Helsinki!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu