28-29 iulie 2014 - LITUANIA - capitala VILNIUS şi Castelul TRAKAI

"Ca să fii adevărat, însă, trebuie să fii foarte sincer şi foarte simplu." 

(Tamara Buciuceanu-Botez)

Dis-de-dimineaţă am plecat din Varşovia spre următoarea capitală inclusă în circuitul nostru. Prima dintre Ţările Baltice era Lituania, o ţară despre care nu ştiam absolut nimic, iar inima sa era la Vilnius. De-a lungul experienţei noastre de călători, nici eu, nici Silviu nu am mai plecat niciodată într-o incursiune în care să ne facem temele pe drum, din mers, spontan, prinzând din mers detalii şi improvizând. 

Adevărul este că am avut parte de nişte momente de adrenalină de nota zece, iar unul dintre ele s-a întâmplat la graniţa dintre Polonia şi Lituania. Mai aveam câţiva zloţi polonezi rămaşi din Varşovia şi voiam să scăpăm de ei până ieşeam din ţară, aşa că am oprit la un Shell să punem motorină pentru drum. După ce am alimentat, la plată, ne mai trebuiau 84 de zloţi (cam 20 euro), pentru a acoperi diferenţa dintre cât aveam noi disponibil şi cât costa motorina pusă. Nu puteam plăti în euro, căci nu îi acceptau, cititorul de carduri nu le mergea, aşa că am început o cruciadă pentru a găsi un schimb valutar deschis. Silviu a întrebat la Poştă, a socializat cu aceleaşi întrebări de la un funcţionar la altul, sperând să dea peste unul care ştia engleza şi a reuşit să îl nimerească pe acela care i-a putut explica unde putea schimba euro în zolţi. La un Kaufland aflat în apropiere, pe Strada Pulaskiego. După ce am rezolvat problema cu motorina, în 10 minute aveam să ieşim din ţară: lui Silviu îi lipsea moneda de 5 zloţi din colecţia de monezi poloneze, aşa că l-am încurajat să se ducă la schimbul valutar de la vamă cu 2 euro pentru a-şi face rost de monezi! Nu vreţi să ştiţi cum s-au uitat casieriţele: una chiar s-a cotrobăit în portofel pentru a-i da monezile dorite, căci nu le aveau disponibile la schimb. Până la Vilnius, ne-am distrat copios de bucla de întâmplări! PATENKA!     

LITUANIA ni s-a prezentat ca un colţ de Europa surprinzător. Credeam că vom găsi  o ţară cam ca a noastră, străduindu-se din răsputeri să prindă din urmă lumea civilizată, amestecată într-un mod haotic pe alocuri, cu o infrastructură semi-derizorie şi cu o populaţie gri şi vlăguită de eforturile trecerii la capitalism. În schimb, am străbătut un teritoriu mult mai bine pus la punct decât multe din oraşele noastre de top, un loc în care progresele sunt vizibile şi au fost făcute doar în vreo 25 de ani de independenţă după comunism, o atmosferă de vechi amestecat cu modern, o tendinţă pregnantă de menţinere a unei direcţii ascendente la nivel de plus-valoare. Multiplele influenţe - scandinavă dinspre nord, occidentală dinspre vest, rusească dinspre est - sunt evidente, dar nu sabotează intenţia de unitate. Ţara este în curs de dezvoltare într-un mod clar, nu duduie ca Estonia, dar schimbarea pozitivă este în plin avânt.

Am aflat despre Lituania că "în partea sa de est se găseşte centrul geometric al Europei (în satul Purnuskes, la 25 km nord de capitală, marcat de Institutul Naţional de Geografie al Franţei), că are doar 3,5 milioane de locuitori şi o suprafaţă de 65.000 km pătraţi, că se învecinează cu Polonia, Belarusia, Letonia şi Rusia, că limba oficială este lituaniana şi că aceasta împreună cu letona sunt singurele două limbi rămase din ramura baltică a limbilor indo-europene. În Evul Mediu a atins o acoperire maximă, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, iar în 1386 monarhul Lituaniei s-a căsătorit cu prinţesa Poloniei şi astfel s-a născut imperiul Polonezo-Lituanian. În secolul al XVII-lea Lituania a fost împărţită între Austria, Rusia şi Prusia, iar în secolul al XIX-lea, a fost implicată în multe rebeliuni anti-ruseşti din Polonia. În timpul primului război mondial, ţara a fost ocupată de Germania, iar după război şi-a proclamat independenţa. În timpul celui de-al doilea război mondial s-a aflat sub influenţă nazistă, Hitler a invadat-o în 1941 şi, sub ocupaţie nazistă, aproape toţi cetăţenii de religie iudaică au fost ucişi în ghetouri şi lagăre de concentrare. Armata Roşie a recucerit Lituania în 1944 şi aveau să treacă 40 de ani până la redobândirea libertăţii. A fost una dintre primele ţări care a legalizat partidele anti-comuniste şi Rusia i-a recunoscut independenţa pe 6 septembrie 1991, iar pe 17 septembrie în acelaşi an a intrat în Organizaţia Naţiunilor Unite. În 2004 a devenit membru UE şi NATO, iar anul acesta va renunţa la moneda naţională Litas în favoarea Euro." 

VILNIUS este inima şi cel mai mare oraş al Lituaniei, are 520.000 de locuitori, este situat în valea de la întâlnirea râurilor Neris şi Vilnia, de la ultimul trăgându-i-se şi numele (Vilnius este forma de masculin a râului Vilna, care reprezintă forma de feminin). Zona a fost locuită de timpuriu, a devenit capitala ţării în 1323, când Marele Duce Gediminas şi-a mutat reşedinta de la Trakai la Vilnius şi a fost întotdeauna un oraş multinaţional, populat de lituanieni, germani, slavi şi evrei. Supranumit şi "Ierusalimul Nordului" sau "Atena Lituaniei", având în vedere că are foarte multe obiective turistice de valoare din sfera religioasă, poate fi receptat drept un ţinut al palatelor medievale, al muzeelor şi al monumentelor arhitecturale. 
Majoritatea obiectivelor turistice sunt concentrate pe malul sudic al râului Neris, Oraşul vechi cu bisericile sale baroce se află  la sud de Piaţa Centrală (Katedros aikste) şi la vest este Bulevardul Gedimino, coloana vertebrală a activităţilor comerciale şi administrative. Toate acestea au dus la înscrierea centrului istoric al capitalei Lituaniei în Patriomoniul Mondial UNESCO în 1944, fiind unul din cele mai mari ale Europei cu suprafaţa sa de 3.6 km pătraţi şi cu cele 1.500 de clădiri construite în multe stiluri arhitectonice, între care predomină barocul. O bijuterie ispititoare de străbătut la picior! De mai multe ori!

Atmosfera era primitoare şi noi am găsit-o extrem de călduroasă, pentru o ţară situată în nordul Europei! După ce am schimbat euro în lite lituaniene (am fost extrem de atenţi ca să nu repetăm greşeala din Varşovia!), am plecat de la hotel, unde era foarte cald, şi am ieşit în zona Oraşului Vechi, care avea adunate toate elementele noastre de interes. Până să intrăm pe străduţe şi să traversăm pieţele, am avut contact cu vreo două cartiere din afara zonei centrale: blocuri comuniste ca la noi, tonete de cartier ca la noi, transport în comun ca la noi, străzi mai puţin prăfuite decât la noi, mai puţin peticite, mai puţină vânzoleală în stradă, mai puţine panouri publicitare, o atmosferă de lume care este cu câţiva zeci de kilometri mai aproape de modelul occidental aerisit, dar care încă are lucruri de pus la punct, încă face alegeri şi construieşte, încă aplică exemplul ţărilor din jur (mai ales al nordicelor) legat de faptul că munca, ordinea şi claritatea intenţiilor te pot duce departe. Chiar mai departe decât îţi poţi imagina!

Şi eu şi Silviu ne-am fi dorit să fie şi România la nivelul acesta, să predomine o cultură a pusului cărămidă peste cărămidă, de la cele mărunte (gunoiul de pe jos) la cele întinse (pistele de biciclete). Contactul cu toate Ţările Baltice ne-a determinat să facem modificări în ierarhia personală a ţărilor Europei: ne-am mutat ţara pe un loc mult apropiat de capăt! Trist, dar adevărat! Chiar nu ne aşteptam să dăm peste atâta progres vizibil, având în vedere că Lituania a stat şi ea 40 de ani în comunism, a avut puţin timp de independenţă, a fost disputată de Marile Puteri din zonă şi a avut handicapuri de recuperat. Bravo ei! Jos pălăria!

Ce am văzut în Vilnius? Am traversat pieţele din faţa teatrului şi din faţa catedralei, am străbătut străzile din faţa Filarmonicii şi a Palatului Marilor Duci ai Lituaniei, am admirat apusul de pe un pod peste apele râului Vilna, am intrat în multe biserici, am apreciat bunul gust al trecătoarelor în materie de îmbrăcăminte şi de...biciclete, am sesizat detaliile hazlii şi bosumflarea ştrumfilor din motive specifice copilăriei, am ficţionalizat scenarii mafiote când vedeam oameni cu ceafă lată prin preajma băncilor şi ne-am scăldat în lumina ciudată de iulie, când soarele apunea târziu, chiar foarte târziu, dincolo de ora 22.30.

Palatul Prezidenţial avea o istorie de peste 600 de ani. "După ce Lituania a trecut la creştinism în 1387, Marele Duce Jogaila a înfiinţat Episcopia din Vilnius, căreia i-a donat un teren din apropiere, Grădina Goštauto de la marginea oraşului. Astfel, proprietatea episcopului trebuie să fi fost inclusă în teritoriul pe care se află în prezent Palatul prezidenţial. Primul episcop de Vilnius, Andrius Vasila, a construit un palat care a fost decorat, reconstruit şi extins de-a lungul timpului de succesorii săi. În secolele XVII-XVIII, clădirea a suferit de pe urma războielor şi a incendiilor, iar după ce Lituania a fost inclusă în Imperiul Rus, Palatul Episcopilor a devenit o reşedinţa temporară a împăratului rus, al ducilor şi al altor nobili. 
Statuia lui Gediminas se afla chiar în Piaţa Catedralei, în apropiere de locul fostului templu păgân. Marele Duce era surprins în momentul în care lua o decizie: descăleca de pe cal şi binecuvânta pământul care avea să devină capitala ţării. Lângă ea se află Palatul Marilor Duci ai Lituaniei, construit în secolul al XV-lea şi considerat timp de patru secole centrul politic, administrativ, diplomatic şi cultural al Marelui Ducat al Lituaniei. A fost demolat în 1801, iar reconstrucţia lui a început în 2002, fiind deschis oficial în 2009, iar publicul larg a avut acces la el începând cu luna iulie 2013."

Am tot făcut bucle de traseu inopinat din Oraşul Vechi către toate direcţiile, ca să revenim în Piaţa Catedralei, străjuită de Turnul ei impozant. "Numit şi Senamiestis, Oraşul Vechi este o zonă care a început să se dezvolte încă din Evul Mediu şi care, în cele din urmă, a fost înconjurată de un zid de apărare şi a căpătat un statut separat în structura administrativ-teritorială a oraşului. Trebuie menţionat că oraşul medieval Vilnius a fost în mare parte construit din lemn şi a fost devastat de numeroase incendii puternice în 1513, 1610, 1737, 1748 şi 1749, aşa că toate clădirile realizate ulterior sau consolidate au recurs la materiale mult mai rezistente." Pentru că ne-am perindat de multe ori prin Piaţa Catedralei, la ore distincte, când lumina prezenta un anumit număr din giumbuşlucurile ei cromatice făcute împreună cu fundalul ceresc, am pus cap la cap imagini orientate în jurul Turnului pieţei marcat zi şi noapte de un alb hipnotizant.

Am intenţionat să ajungem la Muzeul Victimelor Genocidului. Am mers de-a lungul bulevardului Gedimino şi am găsit o clădire impozantă cu nume sculptate pe pietrele de la baza ei. Am intrat, am solicitat informaţii şi doamna de la ghişeu ne-a spus cu un accent neaoş poezioara despre indicaţiile intrării în muzeu: "Street. Left. Left.". Cred că dacă o mai întrebam ceva îmi spunea acelaşi lucru, pentru că nu mai ştia altceva în engleză. Ni s-a părut tare simpatică prin accentul ei! Am făcut după cum am fost direcţionaţi şi am nimerit intrarea, dar, fiind marţi, muzeul era închis! Ne-am fi dorit să îl vedem (eu mai mult!), deoarece "fusese înfiinţat în 1992, de Ministerul Culturii şi Educaţiei al Republicii Lituania şi de Uniunea Prizonierilor Politici Deportaţi. În 1997 a fost reorganizat în Centrul de cercetare al genocidului din Lituania, iar acum găzduieşte o colecţie de exponate despre trecutul întunecat al ţării din perioada ocupaţiei sovietice. Cunoscut şi ca fostă clădire a KGB-ului, pereţii lui au fost martorii numeroaselor execuţii şi tehnici de tortură a persoanelor care au opus rezistenţă autorităţilor. Printre exponatele muzeului - "Camera Interceptărilor", în care se poate observa modul în care KGB-ul monitoriza populaţia, şi camera “Viaţa merge înainte”, unde este prezentată viaţa de zi cu zi a deportaţilor şi a prizonierilor lituanieni. Cărămizile de la fundaţia clădirii poartă numele persoanelor care au fost torturate şi executate în clădire." Am fi văzut o variantă lituaniană a Muzeului Victimelor Comunismului de la Sighet. Asta este: nu pot ieşi chiar toate într-o călătorie! 

Un circuit în Oraşul Vechi a însemnat şi o trecere de la o biserica la alta. Nu am intrat în toate, căci erau mult prea multe, chiar şi pentru mine: Catedrala Catolică, Biserica Sfânta Ana, Catedrala Ortodoxă, Biserica Augustină, Biserica Znamenskaya, Sf. Mihail, Biserica Evanghelică, Biserica Luterană şi singura Sinagogă activă în Vilnius. Începând de la Poarta Zorilor de Zi, singura rămasă din cele nouă foste porţi ale oraşului, deoarece au fost demolate în secolul al XVIII-lea din ordinul stăpânirii ruse, se întind lăcaşe de cult aparţinând diferitelor religii! Biserica Tuturor Sfinţilor, construita în stil baroc în secolul al XVII-lea, arsă în secolul al XVIII-lea şi reconstruită cu un turn rococo, se afla la colţul străzii unde a fost poarta ghetoului evreilor în al doilea război mondial. Se spune că s-a găsit un tunel subteran, prin care, sub îndrumarea preotului, erau introduse alimente în ghetou şi, uneori, mai erau scăpaţi prizonieri. Biserica Sfânta Tereza este exponenta stilului rococo şi se spune că monahii carmeliţi din mănăstirea alăturată, Mănăstirea călugărilor desculţi, făceau o bere foarte bună. Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae a existat încă din secolul al XIII-lea, dar a fost arsă, distrusă şi reclădită de câteva ori. Forma actuală este din secolul al XIX-lea, iar arhitectura ei neobizantina se voia o confirmare a dominaţiei ruse. 

Catedrala Vilnius ni s-a părut de departe cea mai impunătoare dintre toate lăcaşele de cult. A fost construită în 1251, a primit modificări gotice în 1387, iar în prezent are caracteristicile stilului clasic, fiind principala catedrala Romano-Catolică din Lituania. Cea mai frumoasă parte a ei este reprezentată de Capela barocă a Sfântului Casimir, a cărei criptă include o secţiune transversală a oraşului, gândită de-a lungul veacurilor, care merită văzută. Catedrala mai cuprinde patruzeci de opere de artă, realizate în perioada cuprinsă între secolele XVI-XIX, între ele aflându-se şi cea mai veche frescă din Lituania, care dateaza din secolul al XIV-lea. Clopotniţa din piaţă, din stânga ei, are 57 de metri înălţime, iar în curte se află o placă pe care este scris cuvântul "Stebuklas", care înseamnă "miracol" în lituaniană. Legenda spune că vizitatorii trebuie să se aşeze pe ea, să-şi pună o dorinţă şi să se rotească de trei ori, pentru ca ea să se împlinească. Dacă o găseam, nu cred că reuşeam să îl determin pe Silviu să nu aplice superstiţia de mai multe ori, ca să fie sigur că toată lista de dorinţe este trecută în revistă! Mare noroc am avut!

După ce ne-am perindat în stânga şi în dreapta, după ce am găsit şi universitatea şi am mai trecut în revistă câteva biserici, am dat atenţie detaliilor din zonă, fără să căutăm ceva anume, ci doar fiind magneţi vizuali pentru lucruri aparte. Am sesizat multe magazine de chihlimbar, de aparate muzicale vintage, o activitate culturală diversă, concerte anunţate, multă decenţă şi bun gust pe stradă, tineri relaxaţi, restaurante cochete şi biciclete în toate direcţiile. În Varşovia ne-a făcut cu ochiul un magnet pereche pe care am uitat să îl cumpărăm, aşa că am cercetat zona pentru un cuplu lituanian liliputan! Găsit şi achiziţionat!

Seara, târziu, după ce am mâncat la un restaurant cu specific lituanian şi am încercat berea locală, am revenit în Piaţa Catedralei pentru spectacolul nocturn, pentru lumina greu muribundă care avea să ne facă zilele de călătorie extrem de lungi, de parcă am fi trăit două într-un singură. Eram în jurul orei 22.30 şi cerul arăta ca şi cum apusul palid nu ar fi avut putere să întemniţeze lumina în întuneric. Abia în jurul orei 23-23.30 s-a făcut noapte-noapte, dar nu avea să dureze mult, căci la ora 4 se lumina! Bună dimineaţa!

A doua zi am mai dat o raită prin Oraşul Vechi, am mai intrat în câteva biserici, pentru că ne plăcea stilul lor aerisit, cu pereţii care respirau alb curat sau tonurile calde în culori şi ne-amuzat de modul ciudat în care se auzea limba lituaniană. Ne-am simţit foarte bine: plecam din capitală cu nişte prejudecăţi sfărâmate, pentru că prima ţară baltică se dovedise a fi o destinaţie frumoasă, restrânsă, aflată în creştere şi autentică. 

Castelul Trakai a fost o destinaţie suplimentară în Lituania, pentru că se afla în calea noastră spre Letonia. "Este un castel insular situat în Trakai, pe insula lacului Galve. Construcţia sa a început în secolul al XIV-lea, de către Kestutis, şi a fost finalizată de către fiul acestuia, Vytautas cel Mare, în 1409. A fost unul dintre principalele centre ale Marelui Ducat al Lituaniei şi a avut o mare importanţă strategică." Peisajul ni s-a părut de vis: lacul era ca o avangardă de albastru şi de ape vălurite punând în valoare roşul cărămizilor, verdele copacilor stătea în coasta construcţiei pentru contrast, oamenii cu bărcile lor treceau leneşi prin cadru, iar norii asezonau totul cu dramatism, în timp ce vizitatorii treceau podurile până la intrare!

Am hălăduit vreo două ore prin castel şi am aflat lucruri interesante despre istoria lui. "Trakai a fost realizat în mai multe etape. În prima fază, castelul a fost construit de Ducele Kestutis, a devenit reşedinţă, iar apoi a suferit distrugeri după atacul cavalerilor teutoni, în 1377. În a doua etapă au fost adăugate doua aripi şi un dojon, care separa palatul de fortăreaţă. Dojonul a avut o capela şi spaţii de locuit. Aripa întreagă de sud a fost folosită ca Sală Ducală, aceasta păstrându-şi decorul original. În etapa a treia a fost extinsă fortăreaţa."

"Trakai este construit din cărămizi roşii. Blocurile de piatră au fost folosite numai la bază şi părţile superioare ale clădirilor, la turnuri şi la ziduri. Castelul a fost decorat într-o varietate de moduri, inclusiv în ţiglă plafon din sticlă, cărămizi arse şi vitralii. Se poate spune că este în stil gotic, cu unele caracteristici romanice. În timpul secolului al XIX-lea, a fost reconstruit şi, în mare parte, reconstrucţia s-a terminată în 1961 şi a urmat caracteristicilor secolului al XV-lea în materie de arhitectură." Imaginile din camerele castelului transformate în muzeu arătau clar cum au decurs etapele de reconstrucţie, câtă muncă de potrivire şi de migăloasă cercetare a fost depusă pentru ca rezultatul să fie veridic şi serios. Practic, s-a început de la rămăşiţele temeliilor şi de la câţiva pereţi mai răsăriţi, în rest totul era dărâmat, transformat în praf şi pulbere. Dacă ar fi să trag o concluzie sănătoasă, aceea ar fi că lituanienii au construit întregul castel doar pentru a restaura o fâşie de istorie de care au fost jefuiţi şi care trebuia readusă în memoria colectivă! 

În interior am găsit destul de multă aglomeraţie. Era surprinzător şi pentru noi, după ce ne obişnuiserăm cu atmosfera extrem de aerisită, dar am supravieţuit, pentru că am mers înaintea grupurilor de turişti venite cu autocarele. Am văzut şi documentele de atestare a Ducatului Lituanian, colecţii de pipe şi de porţelanuri, exemple de influenţe tătare, mobilier, vestimentaţie, monezi şi alte detalii de epocă. 

După ce am terminat cu vizita propriu-zisă a castelului, am mai adăstat în zonă câteva zeci de minute, căci era prea frumos să ne grăbim. Lumea mişuna interesată de suveniruri, japonezii erau neliniştiţi ca întotdeauna, spaniolii îşi făceau poze fără să ţină cont de ce mai era în jurul lor, iar germanii cântăreau bine oferta până să se aventureze în cumpărături. Noi eram concentraţi pe poze şi pe raţele care treceau prin apă, erau direct interesate să agaţe atenţia vizitatorilor şi le ieşea din plin: clar, nu le puteai ignora!

Casa asta veche avea citatul cu "nimic nu s-a întâmplat în ea" cu care am început postarea şi figurine simpatice în geamuri. Am dat şi peste Yoda, agăţat la rucsacul unui german: abia terminasem de văzut seria "Star Wars" şi eram proaspăt intrată în zona celor interesaţi de film (pasionaţii stau în secţiunea lor şi măsoară berile!). Desigur, mi-au fost administrate şi binemeritatele ironii că nu am văzut "Star Wars" şi mă consider mare cinefilă! Acuma sunt cu lecţiile la zi, dar mi s-a transmis că trebuie să intru în stagiu de aprofundare şi că urmează studiu, studiu, nu glumă, hermeneutică pe o operă veritabilă! 

HOTEL COMFORT a fost gazda noastră în Vilnius. Nu am avut pretenţii mari, a fost curat, plăcut, colorat, dar am avut parte de prea multă căldură pentru că eram într-o cameră la mansardă. În absenţa aerului condiţionat am avut de suferit la greu: caniculă în stil major! Silviu a fost cel mai afectat, un adevărat sinistrat, care a fugit de ploaie spre răcoare şi a găsit Ecuatorul în Nordul Europei! Era de-a dreptul strigător la cer, dar ne păstram simţul umorului, căci aveam să mergem din ce în ce mai spre nord şi situaţia trebuia să se schimbe! Urma să vedem ce ne rezerva Letonia şi capitala sa, Riga, în zilele următoare!