22-24 august 2014 - CROAŢIA - COASTA DALMAŢIEI şi DUBROVNIK sau "marea la taifas cu cerul"

"The poetry of the earth never ends..." (John Keats)

După ce am plecat din Slovenia, de la Lacul Bled, ne-am îndreptat spre Croaţia, mai exact spre sudul ei îndepărtat de pe Coasta Dalmaţiei, tocmai la DUBROVNIK. Ploaia s-a ţinut după noi o bucată de vreme, dar nu a reuşit să ne prindă, căci fugeam de ea spre căldură pe străzile impecabile, care traversau munţi, zone de coastă sau de câmpie populate de aşezări situate mai departe de traficul intens spre Marea Adriatică. La un moment dat, printr-o porţiune montană, ceţuri călătoare ne-au invadat din toate părţile, erau ca nişte cotropitori care ne-au închis orice posibilitate de a mai vedea ceva în jurul nostru în afară de albul spumos grăbit să urce la altitudine. După acea scufundare în aer pufos, ne-am apropiat de graniţa cu Bosnia-Herţegovina, pentru că, deşi cam toată Coasta Dalmaţiei aparţine Croaţiei, şi vecina ei are o ieşire îngustă către mare, de câţiva zeci de kilometri. Pe acea poţiune existau vamă şi control, aşa că am prezentat paşapoartele, dar poliţiştii de frontieră erau atât de relaxaţi, încât nici nu s-au uitat direct la ele, să vadă dacă într-adevăr suntem noi. Unul mânca o banană, era profund absorbit de ceva pe calculator şi ne-a spus să trecem fără să ridice ochii din treburile lui. Ne-am amuzat teribil pe seama lor! 

COASTA DALMAŢIEI este un loc rupt direct din superlativele naturii şi întins pe sute de kilometri. Datorită curenților maritimi și a vânturilor, apa Mării Adriatice este mai curată și mai caldă pe malul croat decât pe cel italian, iar culoarea te înnebuneşte cu reflexele ei verzi şi albăstrui aşternute la poale de insule curate născute din mare. Pe coasta dalmată se află și foarte multe golfuri și strâmtori, ceea ce o transformă într-un paradis pentru diferite activităţi legate de sporturi nautice, iar bărcile şi yacht-uril se integrează perfect în peisaj, părând a fi suspendate pe nimic din cauza suprafaţei apei transparente. Am dat şi peste multe parcuri naturale transformate în atracții turistice - râul carstic Paklenica, arhipelagul Kornati, râul Krka, insula Mljet, noi oprindu-ne să admirăm frumuseţile din Parcul Biokovo, pentru că acesta se întindea aproape de-a lungul întregii bucăţi de coastă, pe care am străbătut-o. Ne-am oprit de multe ori, căci nu puteai admira din maşină, fugitiv, splendoarea de panoramă care se deschidea sub soare, am coborât până la nivelul apei şi am găsit plaje izolate, cu vreo 20 de omuleţi pe ele, lăfăindu-se în tihnă şi încărcându-şi bateriile la capacitate maximă. Silviu s-a declarat sedus de varianta aceasta de "venit la mare", chiar dacă a planificat-o în mintea lui peste vreo 3-4 ani, după ce îşi va fi revenit după căldurile ameţitoare de anul acesta din Grecia, Croaţia, Ţările Baltice şi din trei dintre Ţările Scandinaviei: a fost prea mult pentru toleranţa lui termică la temperaturi ridicate, mai ales că mersul către nordul Europei ar fi trebuit să îi ofere...răcoaaaree!    

PARCUL BIOKOVO se întinde de la Trecătoarea Dubci până la Gornje Ingrane, pe 30 de km, reprezentând 19.550 de hectare protejate prin lege încă din anul 1981. Este imens de mult şi pentru acest lucru îi apreciez pe croaţi extrem de mult! Sunt la fel de obsedaţi de conservarea spaţiului natural, ca şi englezii, despre care am citit că au doar în Londra aproape 8 milioane de copaci şi ar vrea să se înscrie între parcurile naţionale urbane de prim rang. Intrarea principală în zona Staza (897 m) se face din drumul național Makarska-Vrgorac, iar lungimea traseului de la aceasta intrare și până la cel mai înalt vârf, Sveti Jure (Sf. George (1762 m)) este de 25 km asfaltaţi şi deschişi către splendoarea uniunii dintre cer, apă şi piatră. Croaţia are peste o mie de insule,  iar pe drumul pe care îl faci prin partea aceasta cred reuşeşti să vezi o mare parte din ele! Nu ţin minte vreo porţiune care să nu aibă mai aproape sau mai departe, profilată sfidător, o bucată de pământ pietros ieşind să respire aerul de suprafaţă şi să se scalde în transparenţa năucitoare a apelor mării.   

Oamenii au populat aceste locuri de foarte devreme şi este de înţeles ce motive i-au împins să facă acest lucru. Majoritatea localităţilor sunt mici, dar sunt şi unele mai extinse, cu nume ciudate şi case albe cu acoperişuri de ţiglă roşie, construite pe verticală, pe pantele pietroase - Biograd, Kaštela, Sinj, Solin, Omiš, Knin, Metković, Makarska, Trogir, Ploče, Trilj, Imotski. Le-am reţinut pe unele dintre ele pentru momentul când vom reveni, dar sigur ne vom orienta spre o plajă retrasă, într-un golf slab populat, unde s-au cuibărit liniştea şi plescăitul valurilor calme, răcoarea şi văzutul picioarelor în apă atunci când intri în mare până la gât. Vom avea de unde alege căci oferta este destul de ochioasă! Croaţia îşi susţine economia în mod serios din turism şi se preocupă de condiţiile oferite pentru a atrage o groază de călători, chiar şi cei a căror minte se tot agaţă de munţi putând fi uşor de convins să nu scoată marea din calculele lor viitoare. Noi ştim prea bine!  

DUBROVNIK a fost apogeul incursiunii noastre. Am ajuns seara, pe 22 august, la Campingul Solitudo, aflat la vreo 6 staţii de autobuz distanţă de centrul vechi al oraşului, şi am instalat cortul în linişte, observând ce multe naţionalităţi erau în jurul nostru: francezi, germani, olandezi, spanioli, italieni, polonezi, unguri, o groază de corturi şi de biciclete, de rulote şi de aţe întinse între copaci pe care se odihneau prosoape ude de la plaja de peste zi. Ne-am odihnit bine, chiar dacă am adormit greu şi am transpirat până în prag de miez de noapte din cauza temperaturii ridicate din timpul zilei care nu se potolise la nivelul solului! S-a răcorit la un moment dat destul de bine, pentru că o brumă de ploaie s-a abătut peste noi, dar a doua zi soarele şi-a reluat funcţia de încălzitor peste măsură, după cum aveam să probăm direct pe pielea şi pe respiraţia noastră!  

De ce Dubrovnik? Pentru că este un oraş care îmbină într-un mod fericit civilizaţia cu natura, şi pentru că, în ciuda istoriei sale agitate, în care a fost disputat de diferite puteri ce îşi doreau acces la mare şi la poziţia sa strategică, şi-a păstrat aerul puternic marcat de epoca medivală, fapte ce au dus la includerea sa în Patrimoniul UNESCO încă din anul 1979. Limba de piatră pe care a fost construit în urmă cu 1.300 de ani se vedea excelent de pe Muntele Srd (412 m), unde am urcat cu telecabina, pe o căldură absolut îngrozitoare, care ne-a stors de toată apa din noi, chiar şi stând la umbră. Ultima perioadă tensionată pe care Dubrovnik-ul a cunoscut-o a fost în 1991, când a fost bombardat de sârbi, dar, după încheierea conflictului, a fost resturat într-un mod atent şi fidel originalului, iar în zilele noastre nici nu mai pare a păstra vreo urmă de istorie recentă tumultoasă. Lângă locul de belvedere de pe munte era amenajat un muzeu cu imagini de pe vremea atacurilor din 1991 şi îţi puteai face o idee clară despre lucrurile îndurate de oraş în urmă cu doar 13 ani.  

Impresia de încremenire în timp s-a dovedit a fi una falsă! Oraşul era viu, agitat, modern în restaurante şi magazine, doar arhitectura, bisericile, turnurile, zidurile, pieţele, palatele fiind restaurate într-un mod unitar, conform stilurilor în care au fost construite iniţial. În Oraşul Vechi se intra prin Poarta Pile şi Placa Stradun, pe ziduri te puteai cocoţa pe la Fortul Saint John, Poarta Casei Vamale şi Stradun, iar portul şi statul la plajă pe pietre păreau a fi şi ele destul de atractive pentru omuleţii ajunşi acolo. Fiind vorba de o zonă de înălţime, Silviu şi cu mine nu puteam rata turul pe zidurile oraşului, unele dintre cele mai frumoase din Europa, având o lungimea de 2.000 de metri, o înălţime de 25 de metri şi fiind ridicate între secolele VIII-XVI. De sus am văzut imediat fântâna romanică din care toată lumea însetată bea apă şi turnul alb al Mănăstirii Franciscane, care conţinea o farmacie foarte veche, a fost construită în 1317 şi deţinea obiecte istorice precum ceramică sau cărţi medicinale preţioase. Mănăstirea Dominicană adăpostea un complex arhitectural complex şi deţinea o Biblie foarte veche, din secolul al 16-lea, iar la Biserica St. Blaise am văzut Statuia de aur a Sf. Blaise, patronul spiritual al Dubrovnik-ului. Interioarele lăcaşurilor de cult erau foarte austere, nu deţineau multe obiecte decorative, aveau pereţii simpli, văruiţi în alb, totul fiind într-un contrast serios cu exteriorul mult mai seducător din punct de vedere arhitectural!

Dubrovnik-ul nu este păstrat ca un oraş-muzeu, ci locuitorii săi îşi duc viaţa obişnuită în atmosfera de forfotă continuă, în care se scufundă locul, mai ales în perioada verii, au mici afaceri sau restaurante, vând suveniruri, îşi pun rufele la uscat pe scripeţi, cresc flori şi lămâi, îşi îngrijesc apartamentele, se desfată pe terase şi se bucură de priveliştea către mare şi de...uscăciune! Anul acesta am văzut cu Silviu multe oraşe situate pe apă, între insule, şi ne-au surprins nişte lucruri, pe care le-am regăsit şi în Dubrovnik: lipsa umezelii mâncătoare de ziduri, lipsa mirosului de alge şi de muşchi care se caţără pe cărămizi, aşa cum am întâlnit la Veneţia şi ne-a lăsat o puternică impresie de mizerie. Faţadele arătau excelent, zidurile expuse direct spre apă nu erau invadate de musafirii nedoriţi ai eroziunii şi cred că se depune un efort mai mare pentru conservarea şi curăţenia oraşului decât am întâlnit la italieni, care se sprijină în spiritul lor latin pe faima oraşului din lagună şi nu mai investesc în aspectele de prezentare sănătoasă. Croaţia, bravo! Din nou!

Turul pe zidurile oraşului a continuat în stilul nostru vesel timp de vreo două ore, în căldură şi culoare, în interjecţii de admiraţie, în planuri de răcoreală pe la umbra vreunui copac şi în consumat apa în ritm rapid!

Silviu se tot oprea să facă poze din toate unghiurile (şi toate i se păreau de neratat!), iar omuleţii din spatele lui aşteptau cuminţei până când era liber să meargă mai departe sau până când el îi lase să treacă. În niciun caz nu îl deranjau! Respect, domle, fotograf la treabă, păstraţi distanţa! Toată lumea avea răbdare, nu se punea problema de înghesuială sau nervi, nimeni nu se grăbea să termine turul, se făceau selfie-uri din greu şi priveliştea era consumată vizual la fiecare pas. E de menţionat că, la un moment dat în călătorii, hoardele de turişti pot devin extrem de obositoare, mai ales în cazul locaţiilor extrem de populare, iar noi avem şi un clasament personal al celor mai enervante naţii la nivel de împărţit spaţiile de vizitat: 1) japonezii, pentru că trec precum un val de lăcuste, nu contează ce văd şi nu sunt atenţi la ceilalţi, important este să îşi facă poze în acele locuri; 2) americanii (mai ales tinerii!), pentru că superficialitatea nu poate cunoaşte o dezvoltare mai mare decât în cazul lor; 3) italienii, pentru că sunt extrem de gălăgioşi şi trebuie să îşi facă mereu simţită prezenţa. Desigur, concluziile acestea sunt pur subiective, venite din cumularea experienţelor noastre de călătorie, nu trebuiesc luate drept adevăruri absolute! Şi ca să suplimentez: 4) englezii, pentru că aroganţa trebuie purtată la vedere şi 5) francezii, pentru că nu ştiu să fie în lume decât într-o singură gamă: a lor!

Unele părţi ale Dubrovnik-ului urmau să fie reabilitate, dar erau extrem de puţine şi mie îmi plăcea să văd cum rufele întinse îţi luau ochii de la ele. Traseul nostru a depăşit încă două puncte pe unde se putea intra pe ziduri, am fost verificaţi la bilete pentru a demonstra că am plătit pentru tur şi ne-am continuat plimbarea pe cei 2 kilometri de fortificaţii. Oraşul se vedea diferit de pe fiecare latură: portul îţi dezvăluia foiala de oameni, partea dinspre mare era presărată cu şiruri de canoe şi cu bărci, spre interior se vedeau străduţele strâmte ce ne aminteau de Lisabona, iar către munte era evident zgomotul maşinilor. Albul pereţilor şi roşcovanul din ţiglele caselor erau constantele din orice direcţie, în afară de cea a mării unde albastrul era atotstăpânitor!    

Bucla noastră s-a închis la una dintre metereze ale cărei ochiuri din ferestre ne-a oferit privelişti înguste asupra Dubrovnik-ului, în timp ce înghesuiala devenea consistentă şi porumbeii se odihneau istoviţi pe punctele mai înalte. Lumina apusului ne-a sporit entuziasmul şi am adăstat destulă vreme pe ultima bucată de traseu, după care am coborât în zona Porţii Pile, ne-am răcorit la fântână şi am vânat o bunătate de îngheţată în trei arome, pe care am savurat-o cu toată concentrarea gustativă de care eram în stare, chiar pe scările de la umbra unor portocali aflaţi lângă apă. Nu cred că am vorbit 10 cuvinte, atât de absorbiţi eram de procesul de primire a răcorelii dulci şi de observare a omuleţilor din piaţă!

Portul era presărat cu multe ambarcaţiuni, semăna puţin cu Riviera Franceză, chiar dacă la nivel redus, dar aceleaşi bărci albe legate de mal se legănau şi acolo în ritmul impus de valuri. O groază de agenţi de turism şi de ghizi îşi ofereau serviciile pentru un tur pietonal, pentru un tur prin insulele apropiate, pentru un tur pe lângă oraş, chiar şi pentru un tur...Game of Thrones! Am aflat că Debarcaderul Regelui din serial era chiar Dubrovnik-ul şi turul te ducea prin locurile unde s-au filmat scene din film, dându-ţi detalii despre decor, recuzită şi cinematografie, făcând trimiteri asociative la cadre precise. Idei de turism care funcţionează!

Răcoreala cu îngheţata ne-a stârnit şi ne-am aşezat la o terasă, unde Silviu a comandat două cocktail-uri. Colorate, desigur! Şi cu paie pe măsura culorilor! Un jazz ne însoţea alene odihna şi mulţumirea care se adunaseră peste zi, odată cu îndurarea căldurii şi a setei imposibil de stăpânit pe termen lung, oricâtă apă am fi băut! La prânz am mâncat la o terasă italiană cu o mâncare foarte bună, dar am nimerit lângă trei englezi atât de gălăgioşi, încât ne-am grăbit să terminăm ca să scăpăm de ei. Erau două fete şi un bărbat, iar ele râdeau atât de zgomotos că toată lumea le auzea şi se uita ciudat în direcţia lor. Nu se sinchiseau absolut deloc şi, când au mai început să şi fumeze şi fumul venea direct spre noi...o veselie! 

Străduţele din Dubrovnik ne-au făcut să uităm indignarea de la prânz. Strâmte, cochete, aglomerate, dar nu sufocante, presărate cu magazine de suveniruri, flancate de prosoape şi cearşafuri puse la uscat, curate şi răcoroase, coridoarele de piatră dintre case erau pline de viaţă şi omuleţii îşi puteau bea cafeaua dimineaţa sau un suc răcoritor pe mesele bătute în perete, lângă care se aflau scaune înalte! Mi s-au părut mult mai seducătoare decât cele din Veneţia, dar...nu mai mult decât cele din Lisabona, să nu ne extindem chiar aşa!

Seara ne-a prins tot hălăduind. Dubrovnik nu îţi cere două zile ca să îl faci, una este suficientă să îl străbaţi în toate cotloanele lui de interes. Am luat cina la un restaurant cu specific local, pe o străduţă retrasă, aflată departe de zgomotul turiştilor ieşiţi la cumpărături, la răcoarea zidurilor înalte, în compania unui vin alb şi a unor feluri de mâncare delicioase! Cu burţile puse la cale, puţin ameţiţi de la vin, bucuroşi de faptul că, în sfârşit, căldura începea să mai bată în retragere, am mai dat o raită prin zona portului şi prin pieţele din faţa palatelor, într-o plimbare romantică de luat pulsul oraşului încă animat şi nedoritor de dus la culcare. Câtă tihnă în momentele acestea când tu şi omul tău, împăcaţi în împlinirea a ceea ce v-aţi propus, închideţi ziua mână în mână şi, pe tăcute, cu surâsul agăţat într-un colţ de gură, ca o lună-seceră, respiraţi recunoştinţa unor vremuri darnice în "doi şi restul lumii" şi a unui timp trăit în rezonanţă cu voi.  

Cortul ne aştepta în Campingul Solitudo! Şi un duş pe măsură! Pentru că în seara de dinainte plouase oleacă şi ne-am pus cortul într-un loc înşelător, apa s-a scurs spre noi şi a trebuit să ne mutăm pe un loc puţin mai înalt, în locul unor italieni veniţi cu motocicleta, care au plecat dimineaţa târziu, după ce au împachetat într-un stil mocăit zecile de lucruri cu care veniseră. Relaxare, coane, relaxare! 
Am mers la Plaja Copacabana şi ne-am bălăcit în apa curată ca lacrima, cu malurile pline de pietre şi populată de oameni puţini, fără zgomote inutile de la radio-uri nedorite sau de la vânzători de gogoşi şi porumb fiert, prestatori de masaj sau de tautaje. O mulţime de copii ne-au colorat atmosfera: erau 4 băieţi, două perechi de fraţi, pe unul l-am botezat Ofticosul, pe altul Timidul şi am început să ţesem poveştile în jurul lor, hlizindu-ne de modul în care se adevereau predicţiile despre caracterul lor în funcţie de cum reacţionau la jocurile pe care le desfăşurau în faţa noastră. Jucau un fel de fotbal în apă, cu goluri date într-o poartă delimitată de ochelarii de înot a doi dintre ei şi se certau şi se aruncau asupra celui mai mare dintre ei să îl bage la fund şi jubilau când dădeau gol...era o plăcere să te uiţi la ei şi la patosul cu care încercau să marcheze! Lângă ei, un ştrumf (încă) purtător de pampers încerca să golească marea de pietre şi era pornit rău de tot!

Seara am ieşit pe malul mării să mâncăm şi Silviu a făcut primele lui poze la fulgere! Noaptea aveam să trăim la maxim o furtună de zile mari: ploaia pe care am lăsat-o în urmă, la munte, ne-a prins cu fulgere care luminau cortul şi cu tunete care păreau a rupe cerul în două chiar deasupra noastră. Am dormit 10 zile la cort anul acesta şi pot afirma fără ezitare că noaptea de 23 august a fost cea mai cu adrenalină dintre toate. La lumina unui fulger am mai văzut şi un păianjen refugiat din faţa potopului pe pânza cortului nostru, în exterior, nu înăuntru, şi, ţine-te bine: cum să mai adorm cu gângăniile în jur? Până la urmă, cu fermoarele trase bine, şi cu ploaia potolindu-se, ne-am odihnit bine de tot în răcoarea lăsată de apa care a măturat căldura de peste zi, iar a doua zi, dimineaţă, Silviu a trebuit să usuce cortul, ridicând buburuza Husky cu burta în sus şi gâdilând-o pe îndelete cu peria şi cu alintul şi promiţându-i munte pe mai departe!

Drumul de întoarcere a fost făcut pe coastă, cu alte peripeţii: Silviu a rătăcit cardul şi, când am ajuns în Ungaria să plătim nişte cumpărături, ia-l de unde nu e! Am avut baftă că ne costa doar 5 euro şi aveam...exact atâta pentru a ne plăti ce am cumpărat! La motorină s-a întâmplat exact la fel: am plătit la musteaţă - dacă ar fi pus mai multă, era posibil să nu fi avut cum să achite costul! Eram încredinţaţi că Dubrovnik-ul a fost o experienţă hard to get, dar am dovedit-o în cele din urmă, cu puţin noroc, şi a rămas memorabilă! 

Croaţia - visul meu din 2012, pus pe listă după întoarcerea din turul de două săptămâni în Turcia, a fost scos din zona celor puse la Coacere şi trecut în lista celor Coapte, Muşcate şi Savurate şi pot spune că realitatea împlinirii lor mi-a întrecut cu mult aşteptările, mai ales că a fost altoită pe incursiunile noastre în doi şi a fost făcută pe îndelete! Vara noastră se apropie de final şi pot afirma că a fost încă una extrem de intensă şi plină de surprize - a treia, dacă e să o socotim şi pe cea din 2012 în care eu şi Silviu ne-am cunoscut şi ne-am apropiat malurile. Mărgelele noastre de trăire şi de călătorii aşteaptă şi alte surori, mai ales că zona montană a devenit una după care tânjim din greu amândoi! Răbdărică: vine şi rândul ei odată şi odată!