14-15 iulie 2013 - SPANIA - Vf. MULHACEN (3.482 m), cel mai înalt din Peninsula Iberică, în Sierra Nevada

Raiul e la sandalele verzi!

În sfârşit, după hălăduială prin oraşe şi istorie, a venit şi vremea muntelui! Spania este darnică la acest capitol, având înăltoci atât în nord (Pirineii), cât şi în centru (Sierra Central), dar şi în sud (Sierra Nevada), iar perspectivele de aventură, trasee, drumeţii, peisaje sunt largi pentru montaniarzi sau, pur şi simplu, pentru doritorii de aer de munte. Noi am mers spre un veritabil "cu fruntea spre nori" - MULHACEN (3.482 m) - cel mai înalt vârf din Peninsula Iberică (cel mai înalt vârf al Spaniei se află pe una din insulele sale, în Canare, şi se numeşte Vf. Teida (3.718 m)) - şi am avut parte de două zile ce ni s-au lipit de memorie. A fost primul trei-miar făcut la picior şi savurat pe îndelete, căci Alpii de 3.000 m din Austria de astă-iarnă, la ski, au fost urcaţi cu telecabina şi nu se socotesc!

Când vine vorba de munte, nu prea reuşesc să fiu tehnică în postări, să mă aglomerez în detalii despre acces, preţuri, hărţi, cabane, ci păstrez aceste detalii la minim, cât să îşi facă o idee cel care citeşte despre poziţionarea înăltocului pe care am fost. De ce nu am răbdare cu aceste date? Sunt prea fixe şi ţin de logistica turei, nu de partea de câştig interior, sunt un cadru, o scenă de desfăşurare a ceea ce contează cu adevărat: călătoria pe piatră către vârf şi către un spaţiu la fel de înalt din tine însuţi! 
Relieful din Sierra Nevada ne-a încântat prin: coaste line la început, pline de păduri de pini, apoi prin pete de zăpadă răzleţe pe sub care se strecura apa susurândă sau grăbindu-se la surorile ei din vale, prin creste sfidătoare pe la 3.000 de metri, prin jovialele capre negre de pe vârf, prin atmosfera generală de munţi prietenoşi, zgârciţi cu locurile expuse, darnici în lacuri glaciare şi în pete dalmaţiene rămase din iarnă, dar şi extrem de solicitanţi la nivel de efort fizic, mai ales dacă mare parte din zi eşti însoţit de un soare exagerat în căldură. În mod sigur a fost o experienţă inedită: eram amândoi, şi eu şi Silviu, pe primul traseu montan serios dincolo de Carpaţii de la noi din ţară,  aşa că am fost extrem de receptivi la o sumedenie de detalii şi, inevitabil, ne-am lansat în comparaţii şi...planuri noi!

Să o luăm cu începutul şi cu bruma de date tehnice, pe care mă simt datoare să le furnizez! Din Granada am mers spre Capileira, de unde trebuia să ne găsim calea spre Hoya del Portillo, locul de intrare în traseul spre Refugiul Poqueira, de unde aveam să urcăm pe Vf. Mulhacen. Ziua se anunţa extrem de călduroasă şi în unele oraşe se întinseseră prelate deasupra străzilor pentru a ţine soarele dincolo de a ele şi a avea parte de puţină umbră: ingenioasă idee! 

Pe drum am luat un autostopist, căci părea un montaniard ca şi noi, aşa că i-am făcut un pustiu de bine, iar povestea lui (cât o fi fost adevărat din ceea ce ne-a spus!) părea inspirată din ficţiuni extremiste: era german, îşi închisese afacerile acasă, hălăduia de ani buni de la o comunitate de oameni ce trăiesc în/din natură la alta, nu avea bani şi trăia de pe urma a ceea ce îi dădeau cei cărora le făcea diferite treburi pe lângă casa (se oferea să taie lemne, să construiască şoproane, să tundă iarba, să culeagă fructe, să repare ceva stricat şi primea la schimb loc de odihnă, mâncare, medicamente, poate vreo haină) şi locuia......într-o peşteră! Cu încă cineva cu acelaşi crez de viaţă ca el! A spus că familia lui nu era una tocmai echilibrată, un părinte şi o soră s-au sinucis, cu tatăl nu se înţelegea şi nu a mai vrut să muncească pentru statul german şi pentru niciun alt stat, alegând o viaţă simplă aproape primitivă. Pe lângă asta se şi drogase mult timp, fusese alcoolic şi acuma avea nu ştiu câţi ani de când era recuperat de la viciile acestea, călătorind, având minimul necesar la el (adică aproape nimic!) şi preferând să trăiască din ceea ce putea face cu mâinile sale. Ne-a invitat şi pe noi la comunitatea din Bubion, spre care se îndrepta, dar noi aveam alte planuri! 

A fost o intersectare ciudată cu acest om: pe de o parte l-am crezut, căci mi se părea sincer şi spunea totul fluent, fără ezitări, fără să brodeze povestea, dar, pe de altă parte, mi s-a părut de domeniul fantasticului, ceva ce găseşti prin cărţi sau filme (să nu fii călugăr şi nici refugiat sau naufragiat şi să trăieşti într-o peşteră în mijlocul lumii civilizate e ceva ce te surprinde, cel puţin!). Mi-am adus aminte de filmul Into the wild şi totul părea a fi o întâlnire cu un descendent al personajului!

După ce am oprit în Capileira pentru a întreba pe unde e drumul către Parcul Naţional Sierra Nevada, am găsit un nene într-un magazin de pielărie care ne-a explicat pe îndelete şi ne-a desenat şi o hartă cu punctele de reper. Am ajuns la Hoya del Portillo, la 2.160 m, ne-am schimbat, m-am dat cu cremă de soare, ne-am cocoşat cu rucsacii (un dromader şi un melc) şi ne-am aventurat pe drum, în urma noastră venind un montaniard cu fetele lui: una de 5-6 ani şi cealaltă de vreo 7 ani, echipaţi şi convinşi să parcurgă traseul! Am intrat într-o pădure de pini, am ajuns la o intersecţie şi, de acolo, am făcut dreapta spre un punct de belvedere (mirador), cu panouri explicaive ale crestelor din faţa noastră. Drumul nu e fost greu, doar lung, traseul a fost marcat destul de bine, am mers ca pe platou în Bucegi, doar că se simte mai arid muntele pe unele porţiuni, dar şi plin de vitalitate pe altele. Refugio Poqueira se află la 2.490 m şi am rămas peste noapte acolo, pentru ca dimineaţă, la prima oră, după micul-dejun, să intrăm din plin în traseul spre Vârful Mulhacen, la 3.482 m.

De la Refugio Poqueira am luat traseul din dreapta, am intrat într-o vale între versanţi şi am urmat firul apei. La cabană mai stătuseră peste noapte doi germani cu un copil, un băiat de vreo 12 ani, un cuplu spaniol şi montaniardul cu fetele lui: în afară de cuplu, toţi ceilalţi s-au aventurat pe drumul nostru, doar că noi am fost deschizătorii şi am făcut o variantă mai expusă, paralelă cu ceea ce ne era indicat. Firul apei era presărat cu petece de zăpadă, flori galbene stăteau de pază pentru contrast şi apa curgea destul de serios spre vale: era toată de la zonele de gheaţă aflate la peste 3.000 m! Desigur, mie mi-a fost frig, nu glumă, Silviu se simţea în elementul lui, în aerul condiţionat natural de la ora 8 dimineaţa, dar eu am apelat la măsuri extreme şi mi-am încropit o cagulă dintr-un maieu. Îmi mai trebuiau mănuşi!

"După buza asta de munte sigur e lacul!" Şi lacul nu se arăta! "După ridicătura asta trebuie să fie lacul, căci se vede că firul de apă e mai serios!" Şi nu era nici acela! "După porţiunea asta, gata, e clar, el e!" Şi...am dat peste unul din cele trei lacuri din căldarea săpată la capătul unui versant, cel pe care aveam să urcăm spre vârf, ne-am pozat cot la cot cu toată claritatea apei, am ascultat liniştea şi ne-am proiectat siluetele pe seninul dimprejur, amintindu-ne de vremurile de început, cu un an în urmă, la prima noastră întâlnire (total neaşteptată!) la Lacul Călţun din munţii Făgăraş. 
Lacul nostru era primul din cele trei! Aveam să descoperim asta odată ce am luat în altitudine: mai întâi ni s-a arătat cel mic şi apoi adevăratul lac glaciar, acoperit de o pojghiţă albă şi total contrastant cu vara din jurul lui. Nu ne-am mai întors la el, pentru că, oricât de scurt ar fi părut drumul dus-la-lac-întors-pe-versant, în realitate aveai ceva de mers, nu glumă! Aşa că l-am pozat atât cât a putut să îndure!

De la lac se vedea o pantă generoasă cu pietre sfărâmate, unele feliate, altele mărunţite, şi traseul nostru, marcat prin marmote, nu prin culoare sau punct-bandă-cerc, urca şerpuit pe ea. Ni s-a părut cam plictisitor pe acolo, chiar dacă montaniarzii germani şi copilul, care au venit după noi, dar nu au adăstat la lac, au ales varianta ce includea urcarea unei pante foarte serioase şi, în capăt, vârful. Am hotărât să mergem pe margine, pe balconul de creastă ce dădea spre un alt lac glaciar, lipsit de gheaţă, căci ni se părea mai dramatic şi mai expus, cu gust de munte mai darnic în peisaje, mai colţuros. Nu ne-a părut rău absolut deloc: a fost muuult mai interesant pe partea aceea, ne-am aburcat pe pietroaie, exact ca în Retezat, am văzut flori ascunse sub roci, ne-am tras sufletul admirând orizontul care ascundea marea şi nordul Africii şi soarele ne-a prins pe nesimţite, furaţi fiind de ceea ce vedeam!

Că tot vorbeam de soare şi soare, e cazul să aşez un triptic de poze de care sunt tare mândră, pentru că arată mai mult decât urcuşul, dezvăluie mai mult decât piatra şi norii, pantele şi ochiul de albastru, sunt ecouri din călătoria cealaltă, care s-a desfăşurat paralel cu paşii pe munte, călătoria spre dinăuntru, cu toate rezonanţele care fac bine sufletului atunci când se află în matca proprie şi nu este de unul singur. Aşa că am experimentat pe Silviu efectul de "Vedere de Mulhacen" încadrată când simetric la joaca de-a montaniardus cumulus helius, când pe diagonală cu "reflectorul" la rază de acţiune extinsă!

Nu am scăpat nici eu experimentărilor şi încadrărilor fotografice, mai ales că nu le refuz absolut deloc, aşa că traseul nostru a fost presărat cu pauze, cu multă voie bună, cu încercat diferite integrări în peisaj, cu un "X şi 0" pe zăpadă şi cu gândul că, pe măsură ce urcam, totul devenea din ce în ce mai simplu, ne auzeam mai mult pe noi înşine, zumzăiam de ceea ce ne dădea vitalitate, ne aduceam aminte, aşa cum doar la munte se putea îmtâmpla, de "norocoşii" ce zăceau în noi, de "aventurierii" cu temeri porniţi la frământat cărămizi de curaj, de "treziţii" ce au ales să trudească pentru a trăi frumos. Toată călătoria la munte e plină de lecţii, de frânturi de înţelepciune pe care muntele ţi le pune mereu în faţa ochilor şi sunt creatoare de esenţe, de bine, de valori intraductibile, de b u c u r i e colorată!    

Ne-a încântat ultima bucată de traseu (la modul real şi ironic în acelaşi timp!). Părea că vârful nu mai ieşea la interval, exact ca în cazul lacului glaciar, dar era tare plăcută senzaţia lăsată de orele bune de munte care se aliniau în urma noastră de când plecaserăm de la Refugio Poqueira. Silviu construia marmote, punea umărul la marcarea traseului şi era mândru de arhitectura ad-hoc, de tip zgârie-nori, cu influenţe clare din Gaudi, pe care o realiza în operele sale. Actualii montaniarzi observă diferenţele de stil şi îi clasifică avântul novator cu vădite inserţii ludice de genul "Şapte Pietre", ceea ce îl determină să se gândească serios la o eventuală expoziţie, unde ideile sale creative să zboare nestingherite către ceilalţi. Cam aşa am urcat noi spre Mulhacen, cu glume la purtător şi versanţi cu zăpadă la picior!

Şi...ce se vede? Este chiar d u m n e a l u i, VÂRFUL! MULHACEN! 3.428 m! În pietre şi capre negre, în orizont de calibru şi înălţime de tip "cireaşă de pe tort"! Am găsit doi tineri care îşi încheiaseră momentul lor cu vârful şi se pregăteau de plecare, dar au acceptat să ne facă o poză, ca să ieşim şi împreună în una, apoi am avut parte de adăstare şi respiraţie a priveliştii căscate roată. Cele două steluţe date de mine lui Silviu anul trecut în octombrie şi-au găsit o nouă casă în Spania: una s-a pierdut la nivelul mării şi nu ne-am dat seama, cealaltă a fost dusă pe vârf, să fie semnul nostru de mulţumire pentru dărnicia muntelui, alături de celelalte sute de alte semne şi cuvinte lăsate de alţi montaniarzi. Draga de ea a rămas cu celelalte surate mărunte să asculte şi alte poveşti de urcuş!

Caprele erau la ele acasă, dar primeau vizitatori! Nu în living! Doar pe hol! Silviu le-a pozat de aproape, era ca la National Geographic, intrând pâş-pâş în spaţiul lor, pentru a nu le speria, dar erau obişnuite cu oamenii şi destul de multe, puternice în copite, zvelte, curioase, agere, o adevărată încântare pentru ochi. În timp ce le admiram, montaniardul cu fetele lui a ajuns pe vârf: eram uluiţi de rezistenţa fizică a copilelor şi l-am apreciat tare mult pe tatăl lor pentru că s-a aventurat până acolo cu ele, pentru că le învăţa să fie curajoase, pentru că le arăta de la o vârstă fragedă că multe limite sunt în capul nostru, că nu există cu adevărat, că pas după pas, metru cu metru, poţi parcurge drumul până la 3.482 m şi să fii doar de-o şchioapă, să pară imposibil la început. Au sărbătorit atingerea vârfului cu o îmbrăţişare strânsă, şi-au pus apa în zăpadă să se răcească, s-au bulgărit, au vorbit cu mama lor la telefon şi au continuat să vorbească una cu cealaltă despre lucruri cu greutate în lumea piticilor ca ele. 

Drumul de întoarcere l-am făcut pe traseul pe care urcaseră germanii şi montaniardul cu fetele, dar am început să ne resimţim genunchii: eu pe cel drept, Silviu pe cel stâng, deranjat după tura din iunie din Bucegi. Coborârea pantei a fost solicitantă din cauza presiunii pe genunchi, aşa că am mers cât de alert am putut ca să scăpăm de porţiunea aceea. Lumina se schimbase, zăpada era mai strălucitoare ca dimineaţă, apa era mai zgomotoasă pentru că soarele mai topise din gheaţă, ne-au ieşit şi fluturi în cale şi ne era din ce în ce mai cald! La urcare ne fusese extrem de bine la nivel termic, dar pierderea metrilor din altitudine însemna revenirea la căldura de după-amiază, de sudul Spaniei, de zi ce se încheia la ora 21.30, aşa că întreaga coborâre până la Refugio Poqueira a fost un adevărat test de rezistenţă! 

Fiindu-ne atât de cald, dându-ne seama că soarele ne cam arsese, era mai greu să ne mai bucurăm de ceea ce vedeam. Eu voiam doar să ajung la cabană ca să stau puţin la umbră serioasă, iar Silviu voia o pauză pentru picior. Eram puţin presaţi şi de timp: era ora 17 şi mai aveam o bucată serioasă de drum până la parcarea de la Hoya del Portillo, soarele încă era neiertător, eram roşii ca racii şi picioarele se resimţeau. Nu era vorba de efortul fizic propriu-zis, cât de epuizarea adusă de un traseu destul de lung combinată la coborâre cu o temperatură mare de disconfort. Ne-am dat cu cremă, ne-am hidratat, ne-am pus batice să ne apere de şfichiuirile înţepătoare ale soarelui şi am pornit din nou, întâlnindu-ne la un moment dat cu montaniardul însoţit de fetele lui, coborâţi pe un alt traseu. Motivaţia mea era "Raiul e la sandalele verzi!", adică la maşină îmi găseam încălţămintea comodă, cu barete subţiri verzi, în care nu mai muream de cald: acolo era izbăvirea! Aşa că dă-i bice la drum, cu genunchi strâmbând din încheieturi, cu pielea roşie şi vreo 10 ore de mers pe munte (alternate cu pauze dese de poze!).  

Trebuie să precizez nişte lucruri despre REFUGIO POQUEIRA. Se află situat la 2.500 m, este destul de încăpător şi cu nişte condiţii excelente, are dulapuri cu cheie lângă camera în care eşti şi îţi poţi lăsa rucsacul cu lucrurile personale, are băi, duşuri (plăteşti pentru apă caldă!), toalete curate cu fosă septică, loc de socializare cu o mulţime de jocuri (table, cărţi, monopoly, katan, şah), afişier şi reviste montane, rafturi de papuci la schimb. Am găsit o curăţenie lună, linişte şi reguli scrise peste tot, legate de conduita în cabană şi în zona ei limitrofă. Am luat cina (destul de consistentă şi diversă), apoi micul dejun destul de uşor, ca înainte de a urca pe munte, oamenii de acolo (un băiat şi o fată) erau tare primitori, calmi şi muncitori, spaniola era limba de bază în comunicarea cu ei, dar reuşeai să găseşti căi de a te face înţeles şi prin engleză. Am dormit într-o cameră de 16 locuri doar noi doi, pereţii nu erau ridicaţi până la acoperiş, aşa că se comunica prin partea de sus între camere: după ora 22 se dădea stingerea şi zgomotele se încheiau, fără excepţii. Şuşotelile şi foielile erau admise!

La ora 21 am ajuns în parcarea de la Hoya del Portillo, după ce mersesem în ziua aceea cam 12 ore (o oră am considerat că a fost timpul pe vârf adunat cu cel de la cabană, când am revenit de pe Mulhacen), eram fierţi de la căldură, transpiraţi, dar atât de î n c â n t a ţ i de reuşita noastră, încât ne-am îmbrăţişat şi ne-am felicitat pe merit pentru întreaga zi. Sandalele verzi mi-au primit picioarele fierte de la căldură şi umflate de la mers, iar raiul însemna faptul că pielea îmi respira şi degetele îmi erau libere! 
A fost un trei miar care ne-a oferit mult: poate nu a fost chiar aşa de spectaculos ca munţii care aveau să îi urmeze în luna august, dar timpul petrecut într-un anume fel pe el, zilele senine, joaca, elementele locului îl fac să rămână înăuntru, lipit de cele care contează!