Pe 19 august 2008...un prim pas

Să ţii un blog...la ce îi trebuie unui om să scrie despre ce i se întâmplă?...

Probabil dintr-o nevoie confesivă pe care o avem fiecare din noi: de a spune şi a ne spune în acelaşi timp. Nu-mi propun să fiu mai mult decât eu însămi şi să împărtăşesc din ce am experimentat, mai ales anul acesta, care a fost unul foarte rodnic pentru mine.

Cum spunea un personaj dintr-un film: "am văzut, am învăţat, am înţeles şi acum este timpul să dăm mai departe", simt că aş învăţa ceva spunându-mă în felul acesta.

În afară de oameni, credinţă şi călătorii nu am nimic preţios în viaţa mea şi nici nu cred că am nevoie de altceva decât de atâta. Oamenii sunt cei prin care cresc şi respir, căci nu-mi pot concepe existenţa redusă strict la mine însămi. Credinţa e o rădăcină ce-mi linişteşte sufletul când e prea tulburat şi mă ţine senină. Călătoriile-s pentru mine de mai multe feluri: făcute la picior într-o hoinăreală prin Iaşi, din Copou până la mine acasă, cu rucsacul la munte, cu ochiul văzând un film, cu creionul notând un citat dintr-o carte, la o ceaşcă de ceai de măceşe ascultând, dând din cap pe ritmul muzicii de la un concert.

Tot drumul acesta numit viaţă, simplu şi cu ramificaţii, adună multe dacă eşti atent, distributiv şi sincer cu tine şi ceilalţi. Poate sunt prea pozitivă, dar asta am învăţat eu până acuma şi lecţiile astea dau rezultat. Cel puţin în cazul meu şi al câtorva persoane dragi mie din jur.

Ca de obicei, îmi place să mă întind la scris. După ce am mai deschis astfel o fereastră către lume, căci niciodată nu strică să îţi umpli plămânii cu aerul ce vine să îl înlocuiască pe cel pe care îl oferi tu, închei episodul pilot aici. Intuiţia îmi spune că va fi interesant mai departe!