SLOVENIA este o ţară mică, tăcută, aproape pustie, dezolantă când treci prin localităţi, impecabilă la nivel de drumuri, lipsită de opulenţă, simplă, discretă, cu o natură cuminte şi darnică. Îţi transmite o puternică senzaţie pozitivă, de loc unde te-ai retrage la pensionare, căci ţi-ar favoriza nevoia de reflecţie.
Am vizitat peştera Postojnska, cu fenomene carstice deosebite, cu 5 km de galerii deschişi spre vizitare: majoritatea se fac în trenuleţe special gândite pentru turism (gen "mocăniţa"), dar inima spectaculoasă a peşterii se face la picior. Mă refer la Muntele Mare (Calvarul), punctul cel mai înalt (cu 40 de metri mai înalt decât intrarea), format dintr-o prăbuşire de tavan. Prima şina a fost pusă în 1872, iar numărul vizitatorilor a crescut (900.000 în anii '80) după ce a fost introdus curentul electric.
Peştera are 3 nivele: primul este format din peşteri uscate, al doilea era cel vizitat de noi, cu galerii şi fenomene carstice aferente, iar al treilea era străbătut de râul subteran care spărsese muntele cu mii de ani în urmă. Traseul era luminat cam din 10 în 10 metri într-o maniera prin care erau puse în valoare stalactitele, stalagmitele şi coloanele (de ex: era o "cameră a spaghetelor" din cauza formaţiunilor subţiri asemănătoare lor). Sala Concertelor e impresionantă: e înaltă de 40 de metri şi poate primi 10.000 de oameni la activităţile culturale ce se organizează aici. Inedit spaţiu pentru aşa ceva! Am auzit că se face şi la noi aşa: la salina Praid.
La ieşire dai nas în nas cu râul subteran care stabileşte legea în peşterile subterane din nivelul 3. Are o forţă îngrozitoare şi nu îl poţi auzi pe cel de lângă tine din cauza "urii" cu care izbucneşte din burta muntelui, pentru a respira spărtura şi a reintra în întunericul rece. Cu râul te întâlneşti şi pe podul de la ieşire, dar parcă îl îmblânzeşte lumina şi nu face decât o cădere uşor angoasantă, nu se manifestă aşa sălbatic precum în peşteră.
Toată arhitectura subterană te trimite inevitabil cu gândul la: cine e mai măreţ: natura sau omul? Probabil că măreţiile sunt de calibre diferite şi e bine când nu se subminează reciproc.
Piatra metamorfozată de apa furioasă îţi rămâne pe retină, mai ales că nu ai voie să faci poze şi...e bine: îţi poţi umple fiinţa cu pulsul peşterii, fără să ai grija pozatului.
Piatra metamorfozată de apa furioasă îţi rămâne pe retină, mai ales că nu ai voie să faci poze şi...e bine: îţi poţi umple fiinţa cu pulsul peşterii, fără să ai grija pozatului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu