A plouat toată noaptea. Mă gândeam că atâta mi-a fost norocul: Budapesta, Veneţia şi Verona. Să fi avut vreme capricioasă înainte şi să prind senin pe Coasta de Azur? Mi-aş fi dorit toate zilele egal de primitoare.
Dimineaţa. Nu-mi venea să cred: plouase toată noaptea şi străzile erau spălate oricum la ora 6, pe un soare care părea să nu mai permită apariţia altor nori mofturoşi. A meritat să sper!
Dimineaţa. Nu-mi venea să cred: plouase toată noaptea şi străzile erau spălate oricum la ora 6, pe un soare care părea să nu mai permită apariţia altor nori mofturoşi. A meritat să sper!
Am avut zi liberă de explorat Nice. De la hotel am luat o hartă a oraşului, care se întinde de-a lungul falezei cu partea sa turistică. Nu aveai cum să te rătăceşti dacă urmai harta: marca şi principalele obiective turistice (muzee (19) şi monumente istorice (39)). Simplă şi la obiect!
Cote d'Azur a fost la începuturile ei o zonă stăpânită de englezi, care au făcut din ea o staţiune de odihnă şi 2 km din faleză este denumită Promenade D'Englais. În prelungirea ei se află Quai des Etas-Unis, căci orgoliul americanilor nu putea fi mai prejos. Actualmente, Nice este al 4-lea oraş al Franţei ca dezvoltare, având turismul la baza economiei locale. Aici s-a născut Garibaldi şi Panait Istrati a locuit o vreme în ea, când era fotograf (o străduţa îi şi poartă numele!).
Periplul nostru matinal a început de la capătul Quai des Etas-Units, de la Notre-Dame Du Port, o catedrală cu deschidere la portul în care erau acostate vase de croazieră şi ambarcaţiuni de tot felul.
O colegă de la şcoala ne-a sfătuit, înainte de a pleca, să ne pregătim să fim de-a dreptul "strivite psihic" de atâta bogăţie pe centimetru pătrat. Nu pot spune că am resimţit lucrul acesta: există o bunăstare dusă dincolo de limite şi parcă oamenii au mai mult decât pot duce, dar este o opţiune pe care o pot susţine material. Nu m-am simţit strivită privind cu detaşare şi mulţumindu-mă să văd cum arată o astfel de bogăţie. Mai degrabă mi-a părut rău că nu avem şi noi o faleză pusă la punct ca a lor, unde oamenii stau pe margine şi citesc, îşi beau cafeaua şi vorbesc între ei sau cu marea de cât de însorita poate fi viaţa în astfel de locuri.
Am mers de-a lungul Quai des Etas-Units, am coborât pe plaja de pietre să simţim Mediterana şi să o ascultăm cum dirijează prin valuri ciocnirea cu ţărmul. O senzaţie de împăcare te copleşeşte: deschiderea mării îţi dă un sentiment de "cum am învăţat să zbor/cu o aripă şi un picior" (Marin Sorescu), simţind acea libertate ca pe matcă potrivită ţie ca om. E posibil să poetizez prea mult, dar, acum când îmi amintesc, toate senzaţiile sunt neschimbate: nu am receptat Coasta de Azur ca pe un spaţiu strict turistic, unde te duci, faci poze şi vii acasă bifând înca un loc pe care l-ai văzut.
Am văzut apoi Monumentul Eroilor celui de-al II-lea Război Mondial, săpat în piatră, Muzeul Marinei, cocoţat pe o coastă de munte, Opera (mi-au plăcut felinarele), Palatul de Justiţie.
Ne-am abătut de pe Quai des-Etas-Units şi am intrat în Piaţa Massena, cu o arteziană impozantă în mijloc, stăpânită de 4 figuri alegorice. Într-un colţ se aflau Galeriile LaFayette şi toată piaţa era împânzită de bănci şi tineri stând de vorbă, distrându-se, într-un huzur specific vârstei.
Am ieşit apoi la Musee Massena şi în grădinile Massena, transformate într-o mică zonă botanică. Bătrânii de pe bănci: citesc şi îţi surâd când treci pe lângă ei.
Era român, fiu de hangiu, născut în Bucureşti. La 15 ani a mers la patiserul Capşa să înveţe meserie şi apoi a plecat în Franţa. Era poliglot, cânta la vioară şi avea foarte multă ambiţie. În Franţa a lucrat la jocuri de noroc şi a avansat repede, devenind foarte apreciat atât la Monte Carlo, cât şi la Londra, unde a fost numit şef de casino. Şi-a pus în practică experienţa, deschizând un casino la Monaco pentru o clientelă rafinată şi apoi a ajuns la Nice, la Casino-ul municipal. S-a îmbogăţit de pe urma afacerilor şi a construit în 1910, în Golful Îngerilor, un palat la Nice (cel mai scump din lume la acea vreme!), pe care l-a terminat în 1913. Avea 113 camere şi 2 restaurante, armăturile de fier fiind proiectate de Eiffel. Negresco a fost mobilizat pe front în 1914 şi la 52 de ani, în 1920, a murit de cancer, ruinat după război.
Hotelul aparţine acum unei franţuzoaice, care l-a lăsat jumătate muzeu-galerie de artă, jumătate hotel, iar numele "Negresco" garantează luxul şi calitatea în lumea hotelieră.
E schematic ce ştiu despre Negresco, dar am înteles un lucru: a fost un vizionar la vremea lui. A intuit ce va deveni Coasta de Azur şi a fost primul care a pus piatră de temelie rafinată acestei zone. Desigur, preţurile sunt pe măsura faimei!
Următoarea noastră oprire a fost la Sacre-Coeur De Nice. În faţa ei erau portocali plini de fructe, pe care nu le culegea nimeni: erau bun public, practic aparţineau tuturor şi nimănui în special, fiind lăsate acolo să se înnegrească. Era considerată ruşine să te întinzi să iei.
Următoarea catedrală a fost Notre-Dame de l'Assomption, situată în oraş, lângă magazine. O văzusem când intrasem cu o zi înainte în oraş şi ne propusesem să revenim să îi călcăm pietrele din interior şi să îi admirăm arcadele gotice.
Tramvaiul din Nice arată ca un metrou. Biletul costă 2 euro şi poţi merge într-o singură direcţie timp de 74 de minute: poţi coborî, te poţi urca, iar coborî, iar urci, folosind acelaşi bilet, timp de 74 de minute. Interesant sistem! Am traversat şi noi oraşul de la un capăt la altul văzând lumea din el.
Sincer, francezii mi s-au părut aroganţi ca oameni. Sunt conştienţi de nivelul la care au ajuns, au o cultură şi o civilizaţie majoră care stabilesc influenţe şi asta le alimentează orgoliul. Motivat, până la un punct. Dar nu au o atitudine foarte primitoare vis-a-vis de străini, fapt total opus italienilor.
Alice Mija, o româncă stabilita în Nice de 10 ani, profesoară de chimie la universitate, un om frumos la exterior, dar mai ales la interior, îmi spunea că francezilor li se va întampla exact ca italienilor. Se vor prăbuşi la un moment dat în acest maxim, căci dincolo de vârf nu există decât panta de coborâre, pe orice parte te-ai uita. Ea m-a dus în Nisa veche, un spaţiu ca Sibiul vechi, cu străzi strâmte şi case în doua caturi, cu un bazar stradal bazat pe antichităţi şi cu o gelaterie (vreo sută de sortimente!) de unde ne-am înfruptat într-un târziu din noapte, vorbind foarte mult despre "acasă". Tot cu ea am mâncat pentru prima dată în viață caracatiță și calamari: gustos gătite!
Ziua mi s-a terminat cu un singur regret: nu avusesem timp să vizitez Musee des Beaux-Arts şi nu mai aveam o jumătate de zi la dispoziţie pentru asta. Când ai prea multe de văzut, trebuie să alegi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu