A doua zi după Veneţia, veni rândul altei zone marcate cu "v" - Verona, al doilea oraş din provincia Veneto ca populaţie şi dezvoltare.
Prima oprire a fost la Amfiteatrul Roman, pe care veronezii îl numesc pur şi simplu Arena, fiind construit în sec I i.Ch pentru luptele gladiatorilor. Lângă Arena se află Palatul Barbieri şi Piazza Bra, liniştită, aşteptându-şi doritorii pe terase. Prin Via Mazzini am ieşit în Piazza delle Erbe, unde se afla Madona Verona, protectoarea oraşului, şi Palatul Maffei (deasupra sa se gaăesc sculptaţi 6 zei greci şi în faţă este leul veronez, emblema oraşului). La colţuri găseşti actori îmbrăcaţi de epocă, cu măşti şi haine foarte elegante, de bal, şi sunt gata de poze toată ziua.
Următoarea oprire a fost la Mormintele Scaligerilor ( familia care a guvernat oraşul timp de mai multe secole), nişte construcţii somptuoase, baroce, cu multe elemente vegetale stilizate. Două morminte sunt situate în afara bisericii din apropiere, la înălţime egală cu aceasta. Statuia lui Dante priveşte tăcută pasajul spre Piazza delle Erbe, iar forfota mare este la Balconul Julietei.
Pasajul care dă în curtea interioară, de unde se vede balconul, este transformat într-un imens "manuscris" de piatră, pe care îndrăgostiţi de peste tot l-au umplut de cuvintele şi numele lor. Se văd şi bilete lipite pe pereţi şi ne spunea ghidul că sunt lăsate acolo până cad, sunt apoi culese şi păstrate: nici un cuvânt de dragoste lăsat pe zid nu se risipeşte.
Balconul Julietei este un obiectiv turistic unde lumea se înghesuie şi nu prea poţi să îţi dai seama de ce a ales Shakespeare o astfel de zonă: eu, cel puţin, nu mi-am dat seama, fiind împinsă când de un român nerăbdător, când de o slovacă mai grăbită să facă poză cu statuia din bronz a Julietei. E ciudat că statuia are un sân mai deschis la culoare decât celălalt, pentru că mulţi fac poze punând mâna pe sânul drept. Săraca Julieta!
După ce am fost lăsate să hoinărim în voie, ne-am simţit libere să ne plimbăm prin străduţele tăcute, până la râul Adige, care ne despărţea de Palatul San Pietro. Nici nu ştiam că vom da peste el: voiam doar să ieşim la un capăt de stradă şi s-a meritat să mergem mai mult, căci am prins o privelişte blandă, cu o apă leneşă şi clară şi cu rouă râzândă în iarbă.
Verona este un oraş foarte elegant, curat, cu oameni îmbrăcaţi chic, cu magazine de modă, multă lume circulă pe biciclete şi pluteşte un aer de bunăstare.
Am poposit în Piazza Bra şi am mâncat o pizza Marguerita. În spatele nostru era o doamnă brunetă, cu ochi negri, discretă, care ne-a întrebat din ce zonă a României suntem. Am rămas mirate: era doctoriţă, locuia în Hamburg, era plecată de 15 ani din ţară şi venea la Verona de câte ori simţea că trebuie să se regăsească pe sine şi să facă rost de energie pozitivă. Îi era dor de ţară, dar străinătatea îi dadea ceea ce în România nu a primit decât cu greu: "simt că aici multe se fac în folosul omului, de fapt al tuturor, şi asta se numeşte RESPECT. Sigur, nu este uşor să rezişti, totul costă, dar merită preţul." Ne-a spus de două ori că i se bucură sufletul la auzul vorbei româneşti şi al neastâmpărului (zumzăiam de impresii fiecare), dar a plecat pe nesimţite, nu am avut ocazia de un "la revedere". Mi-au rămas în memorie liniştea din jurul ei, împăcarea cu care lăsase ţara în urmă şi îşi făcuse alte rădăcini, dar şi dorul ciudat ascuns printre cuvinte. Oameni şi oameni, motivaţii şi motive, rădăcini şi tulpini!
Verona m-a frapat prin căldura din oameni şi prin ritmul răbdător prin care timpul îşi face loc: în Piazza delle Erbe am vorbit cu 2 oameni din Bangladesh care vindeau suveniruri acolo de 2 ani şi spuneau că le este bine, că oraşul este primitor, scump, dar nu l-ar schimba pe un altul. Fuseseră şi la Milano, dar au revenit repede la Verona, pentru că nu era aşa agitată.
Aceeaşi intimitate pe străduţe ca în Veneţia şi un dor de a te tot pierde în ele, făcând când la stânga, când la dreapta, ca să vezi unde ieşi, fără să te iei după hărţi, ci doar după instinct, lăsând oraşul să te conducă practic cu ochii închişi, ca la "baba-oarba".
A fost o zi foarte ludică în Verona. Deja simţeam că mai bine de atâta nu se poate. Dar nu ştiam ce mă aştepta zilele următoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu