Întotdeauna mi-a placut să plec de acasă şi să îmi fie dor de ea. Curiozitatea descoperirii altui spaţiu, cunoaşterea diferenţelor şi a asemănărilor, pulsul altor oameni şi culturi sunt tentaţii irezistibile pentru mine. Să înţeleg, să simt alt aer şi să-i găsesc o coerenţă, prin comparaţie, celui de acasă: asta mi-am dorit şi am şi experimentat în 2008.
Până anul acesta am mers prin România, dar la cât este de mare, am reuşit să acopăr foarte puţin din ea, pentru că nu s-a prea putut.
Am cunoscut un om la noua şcoală unde predau, care a ciulit urechile şi a simţit că ar fi rost de un "călător" în mine şi mi-a propus o excursie de 10 zile pe Coasta de Azur, cu trecere prin alte oraşe. Dna Elena Buruiană, mama Lenuş cum îi spun eu, este profesoară de istorie şi ştie să trăiască frumos, într-o manieră discretă, păstrându-şi tinereţea prin energia cu care se încarcă mergând în călătorii. Coincidenţa ei cu istoria este demnă de luat în seamă: locuieşte pe Strada Sarmisegetuza şi pe soţul ei l-a chemat Decebal. Ascultând-o cum s-a simţit când a văzut cele două locuri sacre pentru ea: Atena şi Roma, mi-am dat seama că acest spaţiu al "străinătăţii" nu este aşa negativist cum auzeam în jur, dar nici unul utopic: undeva trebuia să fie un echilibru. Dar nu îţi poţi da seama de el decât probându-l tu singur!...Am zis: merg!
24-25 aprilie 2008 - seara am plecat cu autocarul în excursia-circuit, cu Marion Turism, împreună cu dna Lenuş, dna Mariana Coman, Sabina şi Cristina. Eram efectiv o mână de fete, diferite, dar coerente în grup. După un drum de 11 ore de mers pe "drumurile noastre toate", pline de porţiuni în lucru, am ajuns la graniţă, la Nădlac, unde am stat destul de puţin (bunicul din spatele meu, care fusese profesor de muzică, îi povestea nepotului de lângă el, pe nume Horia, cum era pe vremea lui Ceauşescu de îi controla ore întregi şi erau de-a dreptul absurzi, dar nu aveai voie să cârteşti împotriva sistemului). Mi-am adus aminte cum ieşiseră din ţară cei de la Phoenix, ascunşi în boxe.
UNGARIA - o ţară întinsă pe Câmpia Panoniei, galbenă, plină de rapiţă, monotonă.
BUDAPESTA. Era primul meu oraş din "străinătate": am avut parte de un ghid, o profesoară universitară de limba engleză, venită aici din Maramureş în urmă cu 25 de ani. După modul în care a prezentat, mi-am dat seama ce înseamnă să îţi cunoşti oraşul în care stai: nu era cotlon al cărei poveste să nu o ştie. Dunărea, cele 7 poduri, Biserica Mathyas de unde se vede panorama asupra Budapestei, Palatul Parlamentului, Piaţa Eroilor, activitatea culturală intensă (63 de teatre şi 37 de cinematografe, 2 opere), bulevardul Andrassy lung de 3 kilometri şi intrat în patrimoniul universal, prima universitate din lume la Pesta (anul 1200), grădina zoologică şi, mai ales, curăţenia mi-au umplut ziua si mintea.
Ei aveau metrou din 1896, primul de pe continent, copiii au obligatoriu în programa şcolară patinaj şi înot, iar "Buda", care înseamnă "apa", este partea capitalei cu înălţimi, fiind mai bogată, pe când "Pesta" înseamnă "cuptor", nu are înălţimi şi este mai săracă. Ghida ne-a spus că locuitorii capitalei sunt de 2 tipuri: cei care locuiesc în Buda şi cei care ar vrea să locuiască acolo (dânsa locuia deja acolo!).
Am încheiat ziua în schimb de impresii. O doamnă profesoară de vioară de la Liceul "Octav Bancilă" a spus: "Vin în excursii de genul acesta ca să am parte de civilizaţie timp de 10 zile şi să scap de aerul anormal din ţară." Oare pentru asta venisem şi eu? Aveam să descopăr că nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu