Daniela: 17-27 iunie 2008 - "Hellfest" - CLISSON (NANTES)(Franţa)

Festivalul de rock "Hellfest" de la Clisson (Nantes) - Franța a fost o călătorie ce a pornit ca o provocare. Ştefan, fratele meu, cunoscător aprofundat al fenomenului de "metal", m-a convins să mergem împreună în aventura asta, căci din cele 90 de trupe de pe listă mă interesau cam o treime. Şi, în plus, atmosfera, dezlănţuirea de energie la mod superlativ, aglomeraţia, dormitul la cort, contactul cu metalişti din alte ţări meritau atenţia şi efortul pe îndelete.

Ce este "Hellfest"? Un festival. Unde? La Clisson, la 30 de km de Nantes, pe Valea Loarei, în vestul Franţei, la vreo câţiva km distanţă de ocean. De când se ţine? De anul trecut. Anul acesta a fost a doua ediţie. Unde se stă? La cort! Sau în maşină, cine are! Câţi au fost anul acesta? Cam 30.000 de oameni. Cumpărăturile? De la super-market-ul "L'Eclerc".

Drumul dus a durat 54 de ore. Drumul întors 60 de ore. Că doar am mers cu "Eurolines", pe care nu vi-i recomand în cazul în care vreţi să le daţi o şansă de a călători cu ei. De ce? Pentru că şoferii se comportă într-un stil "moşieresc", de parcă ar fi "feudali" pe pământul numit autocar, nu comunică decât la ocazii foarte speciale cu pasagerii şi poartă cu ei toată zeflemeaua de care sunt în stare. Plus comoditatea şi un aer de dezinteres! Excepţie a făcut ultimul şofer, cel care ne-a adus de la Bucureşti la Iaşi: exces de bun-simţ, atenţie, vorbit calm, şi-a cerut el scuze pentru bădărănia colegilor lui. Ce mai poţi spune?

Drumul este obositor. Am trecut prin Ungaria, Austria şi Germania, dar am mers pe centuri şi nu am văzut mare lucru din oraşe (de reţinut a fost puţin din Turnul Eiffel, în depărtare, în Paris şi eolienele de pe marginea drumului, nişte picioroange care sfidează văzduhul).

Am ajuns la Nantes noaptea, pe la ora 2, am aşteptat să se deschidă gara: noi şi un grup de slovaci. Metalişti. Era clar că mergeam în aceeaşi direcţie! Ne-am dat cu părerea cum să ne luăm bilete de la bancomatele special amenajate în gară şi am reuşit (eu!) într-un sfârşit, dar mai mult din noroc, decât pe bază logică. Trenul era foarte confortabil, chiar pe o rută gen personal, şi serviciile impecabile: oameni drăguţi la ora 6 dimineaţa, cu un zâmbet pe faţă şi cafeaua băută. Ca la noi! Exact ca la noi!
În Clisson am luat-o la pas, agale, am respirat dimineaţa liniştită şi am intrat în spaţiul aferent festivalului, la marginea orăşelului, cam la 1 km, astfel încât decibelii dezlănţuiţi să nu-i afecteze pe localnici. Organizarea pusă la punct: spaţiu pentru corturi, pentru toalete, pentru spălat (deşi apa era rece şi nu erau duşuri, te costa 5 euro să mergi acolo pe toată perioada festivalului), pentru gunoaie, rucsaci imprimaţi cu numele festivalului pentru toată lumea, parcare construită special, acces VIP (care nu înseamna doar lume cunoscută!).
Ne-am chinuit cu cortul, dar l-am dovedit până la urmă. O franţuzoaică a venit de la bun început să ne cunoască, l-a adus pe prietenul ei şi apoi un amic, un român stabilit în Franţa. Au ajuns şi prietenii noştri din Germania, Ionuţ şi Andreea şi au făcut aceeaşi iniţiere în ale cortului.
Deja atmosfera se anunţa foarte destinsă şi libertină, cu mulţi "ciudaţi" veniţi să se distreze.

Programul era stabilit pentru fiecare zi: concertele începeau la ora 12, fiecare trupă avea 40 de minute (pe ceas!), fără bis-uri sau probe de sunet, se cânta alternativ pe 3 scene: Main stage şi Stage 1 erau alăturate şi scena a 3-a era la cort.

Puteai să bei bere, să mănânci (până şi îngheţată!), să îţi cumperi diferite lucruri de 'domeniu", doar că în interiorul spaţiului pentru concerte totul era mult mai scump. Lume, care mai de care mai ciudată, se perinda în faţa ochilor şi era un spectacol în sine să o vezi: tatuaţi, cu piercing-uri, cu tricouri purtătoare de mesaje profunde, superficiale, revoluţionare, pline de umor, cu ghete, cu pantaloni sau accesorii de piele, machiaţi mai mult sau mai puţin extravagant, vopsiţi, cu nonşalanţă în atitudine sau surâzători.

Concertele au fost la înălţimea aşteptărilor. Fiecare formaţie era cu publicul ei: asta era evident, dar nu categoric. Pe mine m-au impresionat Apocalyptica, Cavalera Conspiracy, My Dying Bride, Anathema, Katatonia, Mayhem (merită văzut din primul rând!), Opeth, Satyricon, Paradise Lost, In flames. Trupele veneau pregătite să cânte, nu să se prefacă: aveau spectacol pus la punct (unele mai mult, altele mai puţin, într-adevar), jocuri de lumini ne-întâmplătoare, prezenţă scenică, diferite moduri de a trezi şi răvăşi mulţimea, nu doar de a o zgudui auditiv. Noaptea totul capătă proporţiile menite acestui tip de muzică şi energia se ridică la nivele neaşteptate: iar ajung la atmosfere ce nu pot descrise, ci doar trăite, ca spectator, ca participant, nu contează, dar să fii acolo.

Lumea se distrează fără să se rănească sau să se violenteze. Chiar sunt foarte civilizaţi deşi aparenţa te-ar putea înşela. Înţeleg libertatea de manifestare în mod distributiv: toţi au parte de ea, iar libertăţile se întâlnesc la gard, nu devin concurenţiale sau autoritare, ci sunt mai degrabă în genul bunului-simţ "mă distrez şi eu, te distrezi şi tu". Normal că serile devin mai mult decât bahice şi zgomotul muzicii este dublat de urletele dezlănţuite ale metaliştilor, care ziua se mai odihnesc pe pământul încălzit de paşi şi soare.

În a doua seară de festival, după Cavalera Conspiracy, tot puhoiul de lume a ieşit şi a format un şarpe uman migrând spre corturi: erau doar tineri extaziaţi de ceea ce experimentaseră, luna plină traversată de nori rătăciţi sporind atmosfera de clar-obscur, de complicitate. Şi un alt moment de agăţat în memorie la "Nu uita!" a fost concertul At the Gates cu cerul purpuriu, precum al lor "The red in the sky is ours".

După festival, am stat în Clisson la L'Auberge Au Cascade, lângă o aşa-zisă cădere de apă, într-o natură calmă ca şi localitatea, cu o pădure oglindindu-se în Sevre, un spaţiu total opus ca rezonanţă faţă de cel în care trăisem în ultimele 3 zile. Poţi asimila ceea ce ai trăit, căci festivalul te solicită foarte mult: să vezi atâtea trupe şi să încerci să le simţi pe fiecare cu ritmul specific este un travaliu psihic destul de solicitant. Nu am rezistat chiar la toate: ai nevoie de pauze, nu-i poţi asculta mecanic de la A la Z. Şederea la han a adus liniştea prin care lucrurile au început să se aşeze în matca lor, să se decanteze, chiar dacă emoţia participării era tot mare şi asociată mulţumirii că vremea a fost generoasă faţă de cea de anul trecut, când a plouat şi s-a "înotat" în noroi.

Clisson are o catedrală şi un castel tip fortăreaţă pe care nu l-am putut vizita pentru că marţea era închis şi noi ne aflam, strategic, într-o zi de marţi! Ne-am mulţumit să îl înconjurăm, să îl pozăm din toate unghiurile, să zâmbim la porumbeii-locuitori ai zidurilor, să ne bucurăm ochii cu macii care invadaseră spaţiul de sub pod şi să ne lăsăm purtaţi de ritmul calm al Sevrei, care îi ţinea companie nu de foarte departe.

Grupuri de copii veniţi de la Nantes în excursie ne făceau concurenţă. Aveau agăţate de gât mape de prezentare, plus un bilet cu numele lor şi date de contact, în caz că se rătăceau şi erau şi destul de gălăgioşi...Şi un alt amănunt: un copac unind două case ca un arc vegetal contorsionat, dar încăpăţânat.

Am revenit în Nantes şi am mai avut 2 opriri: Notre-Dame Saint Pierre et Saint Paul şi Castelul din Nates. Catedrala este restaurată momentan la exterior, dar interiorul te copleşeşte prin ogive, albul marmurei, spaţiul ce pare a se multiplica pe verticală tinzând spre divinitate. Simţi într-adevăr că eşti neînsemnat, dar că te poţi integra în imensitatea aceea: are ceva primitor şi te ţine în ea, uimindu-te prin proporţii.

Pe părţile laterale, şi înconjurând altarul, care nu este lipit de capătul bisericii, sunt morminte ale cavalerilor francezi asociaţi cu istoria Nantes-ului, prezentări de artă bisericească şi mormintele regelui Francois al II-lea şi a soţiilor sale, Marguerite de Bretagne şi Marguerite de Foix. Impresionante sunt statuile alegorice din colţuri, reprezentând mai întai cele patru puncte cardinale şi având şi câte o semnificaţie morală: trimit la câte o virtute pe care trebuia să o posede un conducător. Cea care mi-a reţinut atenţia destul de mult a fost "Prudenţa": reprezentată prin o dublă figură, faţa unei femei care o are în spate pe cea a unui bătrân.Ţine în mâna dreaptă un compas care simbolizează cumpătarea şi măsura actelor, iar în stânga are o oglindă, prin care se reflectă gândurile şi sunt captate sfaturile înţelepciunii antice. La picioare este un şarpe, care ilustrează citatul din Biblie: "Fiţi prudenţi precum şerpii" (Matei, 10, 16). De obicei nu ţin minte cifrele sau lucrurile exacte, dar acesta mi-a rămas în memorie.

Castelul ducilor de Bretagne era la ora închiderii, aşa că m-am mulţumit să îl văd şi pe acesta tot pe exterior.

Ieşirea în Franţa ne-a arătat că poţi să te descurci dacă ştii limba, dispui de minte şi de resurse şi că nu e aşa imposibil să fii un român la Nantes. Dimpotrivă.
În Nantes, francezii nu mi s-au mai părut aroganţi ca în Nice. Aceeaşi atitudine de "fiecare îşi vede de viaţa lui", motivată, dar parcă sunt mai surâzători, mai discreţi, mai simpli în comportament. Cel puţin asta am receptat de la cei care au trecut pe lângă castel în timp ce aşteptam să se facă ora de plecare spre ţară.