Am trăit o zi întreagă în acest oraş aflat integral pe apă, realizat printr-un curios parteneriat om-natura: mii de piloni de lemn îl susţin şi alte insule asemeni lui se construiesc şi acum. Apă, aluviuni, canale, poduri, scări, stâlpi, labirinte de străduţe, toate te fac să gândeşti că e o lume respirând prin "branhii".
Calea de acces spre Veneţia se face de la Punta Sabbioni: sute de turişti asemeni nouă îşi aşteptau vaporetto care să îi conducă pe ape spre oraşul plutitor. Sincer, când am păşit în Veneţia şi am văzut atâta furnicar de lume, şerpuind în direcţii dus-întors, preocupată şi zumzăind, mi-am spus că am nimerit în mijlocul vreunei sărbători, dar Marius (ghidul) ne-a specificat că este o zi obişnuită din viaţa oraşului, vizitat anual de 40 de milioane de oameni. Cum este oare să numeşti acest loc "acasă"? Parcă ai avea oaspeţi zilnic, fără pauze!
Dna Lenuş ne-a condus prin Veneţia, dându-ne toate detaliile despre istoria ei: cum a devenit centru aristocratic în sec. XII, fiind condusă de doge cât timp a fost republică, ce putere maritimă şi comercială a avut, cum a fost integrată în 1866 Italiei prin unificarea făcută de Victor Emmanuel al II-lea, despre cum obiectivele ei turistice sunt incluse în patrimoniul universal.
Piazza San Marco cu Turnul cu ceas, Basilica San Marco şi Palatul Dogilor se găsesc în acelaşi loc, aproape de Puntea Suspinelor (locul de unde condamnaţii la moarte vedeau pentru ultima oară laguna şi lumina zilei), dar cel mai mult m-a impresionat Basilica, prin caii furaţi de veneţieni de la Constantinopol, prin mozaicurile frontale şi dantelăriile arhitectonice. Am ajuns dimineaţă şi am intrat în basilică la momentul slujbei: o opulenţă echilibrată, nu extravagantă, şi o atmosferă de tăcere şi ascultare ne-au întâmpinat, deşi nu am putut fi atentă la predică, fiind concentrată să admir pereţii, arcadele, dispunerea altarului şi să mă minunez în continuu de Pala D'Oro (zona altarului acoperită de pietre preţioase şi aur). Nu mai văzusem o astfel de frumuseţe: mă simţeam ca un copil care descoperă atunci cum arată un licurici.
În Piazza San Marco lumea se amestecă, face poze, se observă, admiră, stă pe treptele de pe margine şi se lasă gâdilată de soare şi briză. Auzi o sumedenie de limbi, presimţi cum a fost momentul Babel din istorie, vezi că este loc sub soare pentru toţi şi te simţi liniştit să faci parte din tot roiul acela uman, care-şi trage puţin răsuflarea pe trepte.
Pătrunzând în oraş, în capilarele lui, începi să îi vezi câteva din cele 450 de poduri, să te bucuri de intimitatea străduţelor şi a canalelor străbătute în permanenţă de gondolieri îndrăzneţi. Găseşti terase liniştite, turişti ce se orientează pe hartă, Opera cu program săptămânal şi foarte multe magazine. Chiar prea multe!
Altă zonă foarte aglomerată este Canal Grande, care "taie" oraşul în două şi este traversat de nişte poduri imense, dar nu poţi sta mult pe ele căci se circulă în permanenţă: un "sânge" uman fără odihnă.
Peste tot găseşti sticlă de Murano, măşti, magazine de tot felul, de obicei cu un tip de produse de vânzare, cu lucruri autentice, dar şi kitsch. Se vede că sunt oameni care trăiesc din turism şi comerţ şi ştiu cum să le facă, dar şi cresc preţurile în fiecare an (de ex: vizitarea muzeelor din Palatul Dogilor era 30 de euro, cu 5 mai mult faţă de anul trecut).
Am mers apoi pe 3 insule: Murano (unde am asistat la fabricarea sticlei prin două metode: suflare şi prelucrare directă), Burano (recunoscută pentru dantelării şi pentru casele colorate), Torcello (are o basilică din sec. XIV, austeră în arhitectură, cu linii simple).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu