11-12 august 2013 - SLOVENIA - Vf. TRIGLAV (2.864 m), cel mai înalt din Slovenia

"În fiecare mulţime sunt anumiţi oameni care par a fi la fel ca ceilalţi, 

dar, de fapt, sunt purtători de mesaje uimitoare.” 

(Antoine de Saint-Exupery - Zborul de noapte)

11 august 2013: ALJAZEV DOM (1.015 m) - TRIGLAVSKI DOM (Cabana Kredarica) (2.515 m) - VÂRFUL TRIGLAV (2.864 m) - TRIGLAVSKI DOM (Cabana Kredarica) (2.515 m).

12 august 2013: TRIGLAVSKI DOM (Cabana Kredarica) (2.515 m) - ALJAZEV DOM (1.015 m).

Povestea acestui traseu este pentru Silviu! Nu doar pentru că am mers pe Triglav de ziua lui şi am complotat de astă-primăvară împreună cu el la urcarea pe cocoaşa acestui munte, ci pentru că a crezut necondiţionat în forţa mea de a ajunge acolo sus, în ciuda fricilor care m-au copleşit pentru prima dată de când păşesc pe frunţile înăltocilor, în ciuda neîncrederii mele iniţiale că voi fi în stare să parcurg un pietros atât de expus. Am învăţat (din nou!) că muntele nu încetează să te uimească pentru că tu ca om nu te opreşti din a te lua prin surprindere la câte poţi face şi poţi fi, chiar dacă mintea te avertizează de multe ori să stai cuminte şi în siguranţă pe drumuri cunoscute, chiar dacă eziţi la început şi îţi pui o mie de întrebări. Aşa că...urmează relatarea a două zile de pomină pe un munte cu personalitate, ce ne-a pus la încercare din toate punctele de vedere şi ne-a răsplătit încăpăţânarea! 
În engleză există un adjectiv: restless, format din rest (odihnă) şi less (mai puţin, fără) şi poate arăta în oglindă cum sunt configuraţi "mişcoricii" dinăuntrul meu care mă tot îndeamnă la alt drum, mai sus, mai altfel, în altă ligă de călătorii şi pietroşi. De când i-au trezit şi pe cei din Silviu, sunt într-o vervă continuă şi am căpătat certitudinea că nu mă voi vindeca prea degrabă de ei! Slavă Domnului!

Despre traseul pe Triglav aflasem de pe site-ul Alexandrei şi ambiţia noastră s-a hrănit cu imaginile de acolo timp de câteva luni până ne-a venit rândul să ne urcăm pe umerii lui. Multe din aspectele relatate de ea în raportul de tură nu s-au potrivit cu cele pe care le-am găsit noi acolo, legate de dificultatea traseului, de gradul de expunere, de timpi şi solicitare. Chiar dacă orice experienţă este subiectivă, comparaţia ei cu Piatra Craiului este validă până la jumătate, căci noi i-am perceput ca pe nişte bebe-ştrumfi faţă de Triglav, ce se configurează ca un adevărat june solicitant pe o porţiune mult mai mare. Voi mai nuanţa această comparaţie de-a lungul postării!
Pe 11 august 2013, de la Lacul Bled, după ce fusesem la Peştera Skocjan cu o zi înainte, ne-am îndreptat spre Parcul Naţional Triglav, schimbaţi în echipamentul montan aferent şi încântaţi de ziua senină care se vedea de dimineaţă că îşi intra bine în rol. Am lăsat maşina la parcarea aflată la mică distanţă de Aljazev Dom, locul de intrare în traseul clasic de ascensiune a Vârfului Sloveniei şi, după ce am pozat caraba-monument de la început, au năvălit peste noi interjecţiile de uimire: un perete de stâncă precum The Wall din Game of Thrones se ridica nepăsător şi provocator în faţa noastră !

Ştiam că "Vârful Triglav este un simbol al Sloveniei fiind reprezentat pe steagul țării. În Slovenia Triglav înseamnă "Trei Vârfuri". Originea denumirii sale nu a fost stabilită, Triglav descriind forma muntelui văzută din valea râului Bohinj sau purtând numele unui zeu slav."  şi intrarea propriu-zisă în traseu ne-a pus în direct contact cu stânci expuse şi elemente de asigurare prin cuie: m-a luat cu rău de înălţime, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată la munte, de 7 ani de când sunt montaniardă! Nu am avut timp să îmi obişnuiesc mintea, picioarele, mâinile cu piatra aflată in my face literalmente, căci el se prăvălea pur şi simplu peste noi, ca şi cum sărea peste formalităţile de încălzire, pe care le făceai în porţiunile de pădure, de poale, la munţii din ţara noastră. La primele cocoţări m-a asistat Silviu cu răbdare şi m-am hrănit din încrederea lui pentru a ne îndeplini visul de a ajunge pe Triglav prin încurajările mele mentale: "Hai, Dana, pas cu pas!" şi "Mergi înainte încet!".   

Senzaţia pe porţiunile de ferată este demenţială: este un amestec de extaz şi de frică, de scenarii că poţi cădea oricând şi de victorie asupra pericolului. "Curajul nu este absenţa fricii, este dominarea ei." spunea Rudyard Kipling, iar lucrul acesta se constată şi se învaţă în situaţii care îţi cer să te apropii de margine şi să vezi cât de sus eşti, cât hău este sub tine şi cum îi poţi face faţă, deşi eşti mic precum un grăunte şi nu însemni mai nimic. În Piatra Craiului nu am resimţit această lecţie aşa cum s-a întâmplat în Triglav, deşi sunt cei mai expuşi munţi de la noi. După ce am aburcat câteva stânci şi am luat în altitudine, deschiderea ne-a răpit complet: norii albi se odihneau leneş deasupra crestelor de pe versaţii opuşi, cabana rămăsese izolată între pâlcurile de brazi şi nu reuşeam să ne dăm seama pe unde merge traseul. Doar ne lăsam duşi pe el, urmând cuiele ca firimiturile din Hansel şi Graetel! 

Începusem să mă îndrăgostesc de munte! Învăţam cum să îi fac faţă, cum să îl abordez, mă disciplinam cu atenţia şi aveam grijă să nu îmi solicit excesiv piciorul drept, care se comportase exemplar cu trei săptămâni înainte, la 3.482 m, pe Vârful Mulhacen, în Spania. Silviu se bălăcea în elementul lui şi ar fi zburdat mai mult dacă nu ar fi fost atât de strânse locurile unde ar fi putut face asta: era atât de încântat încât nu îşi mai încăpea în fire şi cei care îl sunau să îl felicite de ziua lui îi simţeau entuziasmul de la primele replici, nefiind nevoiţi să întrebe ce cadou a primit şi dacă i-a plăcut. 

Imaginile sunt mai mult decât grăitoare în privinţa configuraţiei înăltocului sloven. Scăriţele însoţeau pereţii verticali şi era semn clar că atenţia urma să fie sporită şi bocancii trebuiau să cerceteze mult mai bine piatra pentru a-ţi găsi punctele de sprijin şi de echilibru. Metru cu metru!    

Odată cu noi au intrat în traseu un bunic german cu nepoata sa: el era cocoşat cu un rucsac de tură serioasă, fata de 12 ani sălta ca o căpriţă veselă cot la cot cu montaniardul experimentat, iar noi am fost admirativi constatând ce educaţie sănătoasă primesc aceşti copii puşi devreme în faţa situaţiilor aflate la graniţa sublimului. Capătă amintiri de calibru construite de oamenii destupaţi la minte care îi cresc, învaţă mai uşor că depinde de ei să parcurgă drumurile solicitante pentru a atinge vârfurile pe care le visează şi pe care doresc să le încalice cu paşii lor, sunt mai puţin "preţioşi" şi "pretenţioşi". Germanul avea o formă fizică de invidiat, un ritm susţinut, răbdare pe săturate şi, chiar dacă fata vorbea mai mult, el era concentrat la drum şi la siguranţa ei. Şontâc, şontâc, până în vârf!

Pe lângă exemplul germanului cu nepoata lui, am întâlnit foarte mulţi montaniarzi trecuţi de 45-50 de ani, cu rucsaci serioşi în spate, cu cască, unii mergând cu o dexteritate de invidiat pe stâncă, alţii răsuflând din greu de la efort. Am constatat că muntele era populat din plin, se urca şi se cobora într-o veselie, ne salutam cu omuleţii, dădeam prioritate sau o acceptam când ni se oferea, nu simţeai critică sau grabă de la montaniarzii de tip Speedy Gonzales ce se apropiau cu viteză şi treceau tot aşa pe lângă noi: atmosfera era sănătoasă şi pro-munte, iar mie îmi trecuseră fricile de la început. Aveam să întâlnim a doua zi, la coborâre, un grup de femei de peste 60 de ani, slabe şi agere, vorbăreţe nevoie mare, care urcau într-o veselie, fără nicio grijă, cu zâmbetul până la urechi şi rucsac în spate, de parcă erau tinere montaniarde aflate la primele trasee: jos pălăria pentru curajul aventurii la vârsta aceea!

Timpii noştri nu s-au suprapus cu ceea ce scria pe indicatorul de la început: 6 ore până pe vârf ni s-a părut a fi o estimare pentru cei care au rucsac mic şi aleargă pe munte, nu era în niciun caz o valoare medie. Nu ai cum să faci fluierând multe porţiuni care te obligă să fii atent şi să nu te grăbeşti! Am râs tot drumul cu Silviu pe ideea că dacă nu ne încadrăm în timp, ce fel de montaniarzi suntem? Şi, în plus, pe ce criterii se fixează timpii aceştia? Pe temeiuri şi intervale de mijloc sau pe ideea de a nu-i descuraja printr-un număr de ore mare pe cei care se aventurează ? Noi am făcut 6 ore numai până la Cabana Kredarica, aflată sub vârf, iar germanul cu puştoaica lui au făcut cu vreun sfert de oră mai puţin!

Înainte de a ajunge la buza unei ferestre (asemănătoare cu Fereastra Mare a Sâmbetei, doar că mult mai dramatică şi masivă), am avut parte de o porţiune serioasă de grohotiş. Se aluneca la greu pe ea, dar erau nebuni care făceau...ski pe pietrele rebele şi coborau într-o veselie, clătinându-se, redresându-se şi luând-o de la capăt. Noi am fost cu mintea mai adunată şi am urmat traseul ce ocolea grohotişul, lungea traseul, dar îţi dădea un mai mare control asupra picioarelor. După toate bucăţile de cuie şi scări, ajungeam să mergem iar fir întins, ca la un traseu clasic! Cel puţin pe câteva sute de metri!

Adevărul este că Triglav-ul este un munte care dă cu tine de pământ de frumos ce este şi reuşeşti să realizezi pe deplin acest lucru odată ce ai atins platoul şi mergi spre zona vârfului. Hăul se deschidea în toată splendoarea lui vinovată şi întinderea din faţă părea un deşert de piatră supravieţuind temperaturilor scăzute, apelor şi vântului care au modificat permanent peisajul, măcinând şi mutând pietrele. Petele de zăpadă se înmulţeau odată ce adăugai metru cu metru la altitudinea cucerită şi am avut parte chiar şi de un contact serios cu o zăpadă de un metru, pe care puteai face pârtie. Am înaintat o porţiune serioasă şi ne aşteptam să apară Cabana Kredarica, dar ni se întâmpla exact ca pe Mulhacen: După buza aceea este sigur gata!, După ridicătura asta ar trebui să dăm de ea! În consecinţă, am continuat cu mersul şi vorbitul ca să ne amăgim oboseala şi şă ajungem odată la prima destinaţie!

Liga aceasta de munţi reprezintă alt nivel faţă de Carpaţii noştri. Doar Meridionalii se pot ridica  prin apropierea acestei ligi, dar Orientalii şi Occidentalii au o frumuseţe mai cuminte, nu atât de sălbatică şi zguduitoare de retină, nu zgândăresc simţul riscului, te îmbie mai mult la hălăduială lină, nu la nerv şi muşchi articulaţi pe stâncă. Nu neg pitorescul munţilor pe care am făcut trasee la noi în ţară, departe de mine gândul acesta, doar pun pe tapet o altă clasă de frumuseţe şi de solicitare mentală şi fizică. Ideea cu muntele este că te îndeamnă la creştere, la orizonturi noi, văzute de şi mai de sus, iar nouă, mie şi lui Silviu, ne înflăcărează imaginaţia, ne determină să ne dorim vârfuri şi cărări care să ne aprindă entuziasmul şi nerăbdarea. Suntem îndrăgostiţi de înălţimi serioase, ameţitoare, acesta-i adevărul, şi ne mişcăm ca magneţii către ele, le îmbrăţişăm forţa maximă de atracţie!      

Urcând de la Aljazev Dom, de la 1015 m, până la Cabana Kredarica, la 2.515 m, ne aflam în faţa unei dileme: era ora 17 şi traseul până pe Vârful Triglav la 2.864 m era al naibii de expus şi de solicitant, trebuindu-ne 3 ore dus-întors. Eram conştienţi că avea să dureze mai mult pentru că ruta era extrem de aglomerată, se mergea în şir, iar de jos, de la Kredarica nu îţi venea să crezi că se putea merge pe acolo: furnici umane se mişcau încet pe creastă şi nu ştiam dacă să mă aventurez sau nu, aveam activat din nou butonul de frică! Silviu voia să mergem, dar mi-a spus că eu hotăram, nu avea să forţeze: ideea era să ne placă amândurora ascensiunea, nu doar lui. Anul trecut, după ce ne-am cunoscut în Făgăraş, la Lacul Călţun, a mers în Rodna singur de ziua lui şi s-a sărbătorit pe ploaie şi vânt pe Vârful Ineu, aşa că depindea de mine să păstreze tradiţia şi să o treacă la alt nivel. Cu napolitanele de la Kredarica în mână, îmbucând de zor una din ele, mi-am spus că vreau să îi dau acest cadou şi că merită din plin efortul meu chiar de ziua lui, nu după ea, a doua zi. Hopa Mitică sus pe Triglav! 

Ruta era asigurată aproape în întregime şi mulţi preferau să folosească un echipament de via ferrata pentru a creşte gradul de stabilitate. Aveam impresia că o să prăvălim pentru că unghiul de înclinare făcea stânca aproape paralelă cu noi: tehnica pas cu pas a dat, în schimb, roade din belşug, pentru că, dacă stăteam să descompun mental ce am de făcut, mi se tăia avântul de tot, aşa că preferam doar să merg, să merg, să verific dacă Silviu era în regulă şi apoi iar să merg. Şiruri de montaniarzi fericiţi că ajunseseră pe vârf veneau către noi, oameni în toată firea şi copii, legaţi cu coardă, cu ghid montan sau singuri şi fără echipament, dar răbdători şi senini la faţă. Un adevărat deliciu vizual uman! A doua zi, la coborâre, aveam să dăm prioritate la o porţiune de scăriţe şi cuie unei familii de nemţi: soţ, soţie, fiică, fiu şi...doi bunici! Am rămas mască şi eu şi Silviu cât de ageri erau bătrânii pe munte şi ce constituţie robustă aveau, se vedea de la o poştă că făcuseră munţi în tinereţe, nu se jucaseră!  

Luam rapid în altitudine şi Cabana Kredarica începea să semene cu o ciupercă solitară pe platou. Era răsplătitor cu vârf şi îndesat să fim acolo şi îi mulţumeam lui Silviu că nu mă ascultase să lăsăm urcatul pe a doua zi, pentru că am fi ratat un spectacol demenţial de lumină aflată în drum spre somn.  

Din spate ne-au prins trei omuleţi - doi sloveni, o femeie şi un bărbat - însoţiţi de un ghid american, trecut de 50 de ani, pe nume John. Aveam să mergem mai aproape sau mai departe unii de alţii pe porţiunea rămasă până la vârf şi la coborâre, iar la masa târzie de la cabană aveam să aflăm că americanul era stabilit de vreo 20 ani în Slovenia, era ghid în aceşti munţi şi făcuse aceeaşi meserie în ţara sa. Era a 35-a oară când urca pe Vârful Triglav, se mişca atât de lejer cunoscând fiecare piatră şi cui din traseu. Ironia era că cei doi solveni nu fuseseră niciodată pe vârful-simbol al ţării lor şi li se arăta calea de către un om venit de peste Ocean, iar femeia chiar constatase ciudăţenia situaţiei. Epic!

Înainte de vârf, Silviu mă încuraja că mai este puţin şi am ajuuunsss: aveam locuri în primul rând la un apus cum rar poţi vedea! De jur împrejur ne asaltau crestele scăldate în lumina caldă, John ni le explica vârf cu vârf, iar eu eram super mulţumită de mine însămi că reuşisem să îi spun La Mulţi Ani! lui Silviu de pe vârf, aşa cum îşi dorise de dimineaţă. Dacă îl mai încăpea muntele? Nu erau suficienţi 2.864 de metri şi planurile lui pe anul următor, pe 11 august, sunt grăitoare în acest sens! 

Nu am stat foarte mult pe vârf pentru că nu doream să ne prindă întunericul pe traseu. Aveam frontale la noi, eram pregătiţi, dar nu voiam să riscăm, aşa că, după jumătate de oră de bălăcit în lumina asfinţitului şi a peisajului cu vârfuri, am făcut cale întoarsă, obosiţi deja de la atâta traseu făcut într-o singură zi: parcursesem o diferenţă de nivel de 1.750 de metri la ascensiune şi mai aveam încă 300 m la coborâre, aşa că era firesc să fim oleacă (mai mult!) obosiţi. Încântarea urma să fie savurată după ce ajungeam în siguranţă la cabană! Silviu trebuia să aibă grijă cu piciorul său stâng la coborâre, eu la al meu, dar apusul ne răpea acestor griji căci ne tot opream să facem poze, nu ne puteam abţine! 

Hai, hai, hai, pe un traseu liber la coborâre, am parcurs întoarcerea şi am ajuns la Cabana Kredarica în jurul orei 21, exact când noaptea se instala complet. Nu am folosit frontalele şi ne-am încadrat numai bine în timp! Bucătăria se închisese, dar John, obişnuit al locului, a făcut în aşa fel încât să primim şi noi câte o porţie de mâncare, căci eram lihniţi şi super obosiţi. Nici nu reuşeam să mă bucur de toată expediţia şi de succesul nostru: îmi picau ochii în gură şi îmi simţeam fiecare muşchi din organism întins la maxim şi, cum nu mai aveam răbdare cu socializatul, la ora 22 mergeam deja spre cameră!

Am stat într-o cameră cu mai multe paturi, la prici, dar erau şi paturi suprapuse. Nu am reuşit să dorm mai deloc, pentru că organismul nu reuşea să se relaxeze, eram mult prea activată după toată ziua pe munte, m-am foit pe toate părţile, m-am răsucit şi...nimic. Pe la 4-5 dimineaţa omuleţii de lângă noi s-au ridicat brusc în capul oaselor, şi-au tras pe ei hainele pregătite de seara, au înhăţat rucsacii şi bocancii şi...ţuşti afară din cameră! Ţin minte că m-am speriat văzând-o pe fata de lângă noi ţâşnind brusc, fără preaviz de făcut ochi-obişnuit cu dimineaţa-trezit de-a binelea, de parcă era teleghidată, ca un zombie!

Coborârea de a doua zi a fost şi o plăcere, şi o pacoste: porţiunile expuse ne-au dat bătăi de cap, grohotişul la fel, pietrele de pe traseu ne sabotau stabilitatea, dar am mers calm, fără grabă, savurându-ne victoria bifată cu o zi înainte. Eram atenţi la grupurile care urcau: am dat peste 4 montaniarzi din Braşov (a fost comică întâlnirea: am fost întrebaţi în engleză cât mai este până la Kredarica, eu răspundeam în engleză şi apoi am observat tricoul montaniardei din faţa mea având scris maaaare pe el "Braşov" şi am întrebat în română dacă vin din ţară! ) şi peste un grup mai mare împărţit în două (femeile mergeau în faţă sporovăind vrute şi nevrute, într-o agitaţie de cotcodăceală continuă, iar bărbaţii erau tăcuţi, ca la un cortegiu, cu câte o glumă sau o constatare din când în când: distanţa dintre cele două partide era destul de consistentă, în aşa fel încât să nu se saboteze unul pe altul!).   
Tot pe coborâre am vorbit cu un ghid din sudul Spaniei care avea un palmares absolut impresionant: era profesor de chimie la Cadiz, tocmai se întorsese din Islanda, pe perioada vacanţelor era ghid montan, călătorise mult (ajunsese şi în Africa!), făcuse aproape toate vârfurile din Pirinei, cunoaştea Dolomiţii foarte bine şi ne-a dat indicaţii despre ce puteam face la un prim contact cu ei (la un popas chiar ne-a desenat o hartă cu punctele de interes, pe care ne recomanda să nu le ratăm!).  

Momentul Cea mai bună bere băută vreodată! Era berea cumpărată de la Kredarica, pe care nu o putusem bea şi o cărasem cu noi la coborâre. Ajunşi la râu, ne-am răcorit, ne-am odihnit pe pietrele albe şi Silviu a făcut un pact de neagresiune cu licoarea bahică, gâl-gâl, în ritm victorios, arzând gâtlejul de plăcere! Se observă cu ochiul liber emoţia întâlnirii dintre cei doi! 

Doamne, ce t u r ă  m o n t a n ă şi ce t u r  de  f o r ţ ă fenomenale! Ne-am dovedit din nou că atunci când îţi concentrezi efortul asupra unui vis, el se apropie de tine în aceeaşi măsură în care o faci şi tu, iar la final de zi contează să vă găsiţi într-o îmbrăţişare dorită şi muncită. Triglav-ul a deschis o serie contagioasă de trasee pe munte, a provocat o maree de împingere a limitelor şi ne-a dăruit mult, pe măsura a cât s-a aşteptat de la noi. La final îmbogăţitul eşti tot tu, ca om, cel care se înfruptă rămâi tot tu, căci muntele doar a stat în calea ta încurajându-te să te aventurezi şi să iei ce are el să îţi ofere. Sărbătoritul a plecat cu desaga doldora de frumos: pot depune mărturie pentru asta!