1-9 februarie 2014 - ISLANDA (VI) - ice-climbing pe gheţarul MYRDALSJOKULL care acoperă vulcanul KATLA

"Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim,

 ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm." 

(George Bernard Shaw)

MYRDALSJOKULL este un gheţar din Parcul Naţional Skaftafell, pe care am mers cu ghid şi doi englezi, pentru a face escaladă pe gheaţă, cu colţari şi tot echipamentul necesar. Nu se putea să nu facem şi ceva legat de munte şi căţărat, mai ales că Islanda este un rai pentru cei care vor să experimenteze lucruri extreme asociate cu natura! Ghidul ne-a povestit despre erupţiile vulcanice: în 1783, la două zile după erupţia vulcanului Laki (nivelul 6 în Indexul Explozivităţii Vulcanice), pâcla de gaze toxice a ajuns până în Insulele Feroe, Norvegia şi Scoţia, în iunie s-a aşezat în Finlanda, iar în iulie era deja în Rusia, Siberia şi China. În momentul de vârf a acoperit 25% din suprafaţa Pământului şi a produs 12 km cubi de lavă, plus peste 120 milioane tone de dioxid de sulf, ducând la dispariţia a peste 20% din populaţia ţării. Ni se făcea mintea creaţă auzind detaliile acestea şi imaginându-ne "apocalipsa"!

Gheţarul pe care eram noi nu îl acoperea pe Laki, ci un alt vulcan, Katla, care erupe la un interval de 40-80 de ani, fiind monitorizat cu atenţie de specialişti. Limba gheţarului ieşea dintre munţii acoperiţi de rămăşiţele ultimei erupţii din 1918, plini de cenuşă vulcanică, ce crea un contrast izbitor cu alb-albastrul gheţii. Fundul vulcanului avea 10 km şi, atunci când erau erupţii, gheaţa se topea şi se crea un adevărat potop glaciar: la construcţia Hringvegur, principala şosea care leagă localităţile Islandei, oamenii au fost rezervaţi în privinţa includerii acestei zone în traseu din cauza problemelor mari de umiditate şi a topirii gheţarilor. Locul de unde ne luase ghidul era la distanţă considerabilă faţă de locul unde începea gheaţa propriu-zisă, dar cu 10 ani în urmă parcarea noastră era acoperită total de gheaţă! Myrdalsjokull se retrăsese foarte mult, dar ghidul ne-a precizat că era un factor alarmant, dar nu chiar atât de mult, pentru că gheţarul putea reveni, se putea extinde din nou pe fondul precipitaţiilor sau al unor ierni mult mai aspre: era un fapt specific dinamicii gheţii! 

Gheţarul nostru acoperea un vulcan, Katla şi se afla la estul altuia - Eyjafjallajökull, celebrul vulcan care a erupt în 2010 şi a perturbat serios liniile aeriene timp de o săptămână, a inundat zone întinse, a acoperit cu cenuşă vulcanică un spaţiu mare, vântul ducând-o până departe spre Europa. Văzusem atunci poze de la erupţie pe un site de ştiri - aici - şi nu îmi venea a crede ce forţă descătuşată putea fi acolo! Am inclus o parte din imagini, nu sunt făcute de noi, ci de fotografi colaboratori ai boston.com, dar merită să îţi clăteşti bine privirea cu ce zace şi mocneşte sub Islanda. Primele 6 fotografii sunt de la erupţia din 2010 a vulcanului Eyjafjallajökull, iar a 7-a e de la Grimsvotn din 2011.

Şi noi ne-am dus fix pe gheaţa sub care mocnea atâta activitate vulcanică, adormită ce-i drept, dar oricând gata să iasă la lumină! Am urmat cu stricteţe recomandările ghidului şi am stat pe urmele lui, după ce ne-a explicat că traseul pe un gheţar nu era asemănător celui pe piatră, pe munte, pentru că implica un teren în continuă schimbare: apa se putea infiltra pe dedesubt, apăreau crăpături şi crevase ascunse sub un strat de zăpadă proaspătă şi nu puteai stăpâni ce era sub picioarele tale. Am mers o porţiune în interiorul gheţarului, am aşteptat lână un perete până ghidul a verificat stabilitatea gheţii şi a întins coarda, timp în care noi ne-am hlizit la poze cu pioleţii împreună cu cei doi englezi!

Căţăratul de gheaţă nu e deloc o joacă! Am mai făcut căţărare de felul acesta, dar pe piatră, în 2012, în Rarău, iar Silviu avea la activ două luni de căţărare la sală, aşa că nu eram chiar străini de ceea ce aveam de făcut. Pot spune doar că...gheaţa nu-i ca piatra! Nici pe departe! E posibil să fi resimţit acest lucru şi pe fondul sensibilităţii mele la genunchiul drept, dar împinsul în colţari mi-a terminat muşchii de la degete: pivotarea aceea pe gheaţă mi s-a părut cea mai grea, nu statul agăţat în pioleţi. Silviu a făcut de două ori traseul, englezul la fel, noi, fetele o singură dată şi, chiar dacă mai aveam oleacă până sus, am simţit că nu mai puteam împinge în degete ca să continui şi am făcut rapel. A fost tare frumos să stai agăţat în pioleţi, ştiind în ce fel de loc te afli, tocmai în Islanda! Silviu a fost ca un "king of the ice": urcând Zidul ca un wilding pentru a atinge buza şi a vedea The North! A doua oară era deja expert!

Adrenalina ne destinsese la maxim şi am fost aşa de veseli pe drumul de întoarcere, încât ghidul se oprea să se hlizească cu noi şi a fost răbdător să facem toate pozele pe care le voiam sau să fim atenţi cu englezoaica ce se temea să nu alunece. Am ajuns şi la un tunel de gheaţă, care fusese ca o peşteră cu o săptămână înainte, dar acum nu mai avea decât o fragilă punte pe post de tavan pe care toată lumea avea grijă să nu o atingă pentru ca nu cumva să strice bucuria următorului trecător pe acolo!

Ieşeam din traseul de pe gheaţă plini de voie bună. Devenise aglomerat pe gheţar, căci veniseră nişte autocare cu turişti şi îi vedeam îmbrăcaţi în portocaliu, urmându-şi şeful de trib ca şi noi. Am evitat să ne întâlnim cu alţii şi am făcut cale întoarsă tolocănind despre cât de frumoasă a fost întreaga exprienţă, dar fiind în continuare extrem de atenţi la drum şi înfingând colţarii în crusta gheţii!

Ne apropiam de finalul călătoriei noastre! Mai era puţin, nu foarte mult, până plecam şi aurora boreală nu ni se dezvăluise. Cu un ochi râdeam de încântare căci desaga ne era plină de minunăţiile pe care le-am văzut şi le-am experimentat, cu celălalt tânjeam să ni se împlinească şi ultima dorinţă, aceea de a avea parte de spectacolul luminilor pe cer! Oare da? Oare nu? Mai aveam o singură seară la dispoziţie!