"A trăi este cel mai rar lucru din lume.
Majoritatea oamenilor doar există, atâta tot."
(George Orwell)
"i-un frig afară, de m-aş înveli
cu doi urşi panda, dar să fie vii"
(Ivcelnaiv)
Lumea se învârte în jurul visătorilor şi este ţinută pe orbită de cei realişti. La capitolul "vise" eu am stat mereu excelent: recoltă bogată pe un teren mănos, cu ploi de muncă şi de planuri, gata mereu să o rup cu realitatea imediată pentru o călătorie, o (în)depărtare de înălţime, de mentalitate, de cultură, de natură sau, pur şi simplu, de noutate. Silviu, pe partea cealaltă, are rafturile mult mai burduşite de organizare, timpi, parametri, estimări şi nu se dă în lături de la punerea pe direcţia împlinirii unui vis de calibru serios, de pe urma căruia vii acasă, în tine însuţi, cu raniţa doldora de viaţă trăită intens.
Când ne-am cunoscut, acum doi ani, am vorbit de o ierarhie în ceea ce ne dorim să trăim, să vedem, să experimentăm în viaţa aceasta şi am constatat că în topul 3 al fiecăruia dintre noi se afla...ei, ce? Un fenomen vizual aparte, o ciudăţenie a naturii (Doamne, ce ne mai plac astea!), o minune care îţi modifică percepţia asupra frumuseţii, care te hipnotizează vizual şi te izbeşte în moalele capului numai cu interjecţii de uimire, se întâmplă pe cer, are relaţie cu câmpul magnetic al pământului şi cu particulele solare şi...este...fenomenala...auroră boreală!!
(în Islanda, pe Gheţarul Myrdalsjokull,
având colţari şi piolet, pregătindu-ne de căţărat pe gheaţă)
(doi urşi panda vii, adunând căldură sub ameninţarea sălbatecului vânt islandez
din terenurile pline de pături de muşchi de pe lângă Vik)
Pentru a ajunge în Islanda am avut de făcut 3 bucăţi de drum: Iaşi-Cluj cu trenul, Cluj-Londra (de pe Aeroportul Henri-Coandă pe Aeroportul Lutton cu WizzAir), Londra-Reykjavik (de pe Aeroportul Heathrow pe Aeroportul Keflavik cu IcelandAir). Aeroportul Heathrow mi s-a părut enooorm! Cât timp am servit micul-dejun, cu un Guinness (Silviu) şi un cidru (eu), la un restaurant, până să facem security-check-ul, am numărat avioanele care aterizau pe pista de lângă noi: era un flux continuu, avion după avion se lăsa pe pământ, observam din ce ţară vine, în funcţie de compania aeriană scrisă pe ele, şi am înţeles clar ce înseamnă în mod real "trafic aerian". Am primit şi lecţii de inginerie comparativă! În avionul de la IcelandAir, fiecare scaun era personalizat cu câte un cuvânt în islandeză, explicat în engleză, aveam posibilitatea de a ne uita la filme sau de a asculta muzică pe ecranele din faţa noastră, în timp ce afară norii îşi pieptănau lejer buclele şi apa mării era egală cu ea însăşi. Islanda a apărut iniţial ca o himeră îndepărtată, după care s-a profilat clar, pe măsură ce ne apropiam de ea şi mă gândeam cât de diferită era acea călătorie faţă de altele pe care le-am mai făcut. Ne aflam într-o altfel de lume!
Geografic era uşor să caracterizez acea lume, căci citisem asiduu despre ea - "Cercul Polar. Marea Groenlandei. Atlanticul de Nord. În acest triunghi se află o insulă apărută din joaca focului şi a apei, a vulcanilor şi a gheizerelor. Oamenii trăiesc şi astăzi în bună vecinătate cu elfii, cu zânele şi cu îngerii, dar Islanda este, de fapt, un puzzle gigantic format din fiorduri, vulcani activi, gheţari, gheizere, câmpuri aride de lavă, canioane întinse pe o suprafaţă de 103.000 km pătraţi, cu o populaţie de 319.500 de locuitori, din care 200.000 se află în capitala Reykjavik şi în zona sa metropolitană." - dar primii paşi acolo te făceau total neştiutor, confruntat din plin cu...vântul islandez şi peisajul dezolant!
În Aeroportul Keflavik am schimbat euro în coroane islandeze, mi-au plăcut enorm citatele afişate pe geamuri sau pe jos, iar limba islandeză începea să ne amuze teribil: "exit" era "utgangur", "luggage" era "farangur", "ticket" era "adgongumidi", kilometrajul consoanelor având să crească simţitor în termenii pe care aveam să îi întâlnim în zilele următoare. Maşina am luat-o de la o firmă de închiriat: Silviu a vrut o maşină serioasă, un Jeep Grand Cherokee, şi şi-a mai împlinit un vis de calibru, luându-se la trântă (sau, mai bine zis, fiind luaţi la trântă!) cu vântul care a bătut în continuu, cu putere încăpăţânată, şi ne-a făcut să îi dăm dreptate cu vârf şi îndesat polonezului de la care am luat maşina. Acesta ne-a sfătuit să ne facem tot felul de asigurări şi, deşi am fost sceptici la început, s-a dovedit că şofatul în Islanda este un adevărat sport extrem, iar tancurile de maşini de pe străzi sunt perfect justificate. Gheaţa, ninsoarea, ploaia şi vântul (mai ales vântul!) nu lăsau loc de negociat alte variante! Cei care voiau off-road-uri extrem de serioase aveau nişte bombe de maşini, încât ne simţeam în Jeep-ul nostru ca într-un Tico timid, abia ieşit pe porţile fabricii către primele lui sensuri giratorii!
Ne-am cazat în Reykjavik, am dat o tură scurtă prin apropierea cazării, ne-am confruntat iar direct cu vântul înteţit, după care ne-am pregătit pentru traseul de a doua zi. Am dormit neîntorşi până când a trebuit să ne confruntăm direct cu ora locală, căci Islanda are doar câteva ore de lumină iarna, din cauza apropierii de Cercul Polar: se întuneca în jur de ora 17, soarele răsărea în jur de ora 10 şi trebuia să ştii foarte clar cam ce vrei să faci în ziua respectivă, căci lumina era preţioasă la vedere. Ne-a trebuit puţin să ne adaptăm acestei ritmicităţi, dar am reuşit în cele din urmă! Am introdus pe un site datele traseului nostru, ca, în caz de nevoie, să putem solicita asistenţă, şi, înarmaţi cu GPS, haine groase, aparate de fotografiat şi cărţi de călătorie, am purces spre CERCUL DE AUR, un traseu ce cuprinde câteva din locurile obligatoriu de văzut în Islanda, despre care trebuie să precizez că...
"...stă pe un strat bazaltic de 600 m, format în urma unei erupţii vulcanice înregistrate acum circa 20 milioane de ani, este traversată de Dorsala Medio-Atlantică, o falie apărută prin depărtarea plăcii tectonice euro-asiatice de cea nord-americană în procesul de derivă al continentelor. În jurul acestei falii se înregistrează o intensă activitate vulcanică (Hekla, cel mai activ vulcan de pe teritoriul ţării, a erupt de 5 ori în ultimii 70 de ani). Subsolul fierbinte al Islandei nu este doar un blestem, ci şi o binecuvântare pentru că generează ape termale şi gheizere folosite pentru încălzirea locuinţelor, serelor şi piscinelor. Climatul este temperat-oceanic, iar Curentul Golfului îi încălzeşte coasta sudică şi îi asigură o vreme mai prietenoasă decât ar fi de aşteptat. Limba vorbită este aproape identică cu cea a strămoşilor Islandei, vikingii, iar dragostea pentru literatură este de necontestat: unul din 10 islandezi a scris cel puţin o carte în viaţa lui. Intri într-o ţară fascinantă care te impresionează puternic, are o forţă de atracţie uimitoare, încât te minunezi în permanenţă, la orice pas, atâta timp cât îi baţi drumurile şi locurile modelate de cele patru elemente esenţiale..."
Prima noastră oprire a fost la Parcul Naţional ÞINGVELLIR, primul parc naţional din Islanda, decretat altar pentru islandezi, proprietate perpetuă a acestora, niciodată neputând fi înstrăinat.
Conform Landnámabók (manuscris medieval islandez ce descrie în detaliu venirea scandinavilor în Islanda, între sec. al IX-lea şi al X-lea), ocuparea Islandei a început în anul 874, când căpitanul Ingólfur Arnarson a fost primul norvegian stabilit aici. De-a lungul secolelor, oameni de origine scandinavă şi celtică s-au stabilit în Islanda, iar, ulterior, s-au format adunări în fiecare regiune. Cum populaţia ţării a continuat să crească, s-a simţit nevoia unei adunări generale, iar regiunea Þingvellir a fost aleasă şi pentru că era accesibilă pentru toţi cei care veneau din Nord, Sud şi Vest. Pentru cei din zona de Est cea mai lungă călătorie dura 17 zile, deoarece aveau de străbătut munţi şi râuri îngheţate. Înfiinţarea Parlamentului Islandez coincide cu apariţia statului islandez.
Fisura de întâlnire dintre cele două plăci se numeşte Fisura Silfra şi îţi dă ocazia să observi la ce scară se întâmplă fenomenul tectonic, iar noi am străbătut traseul marcat prin podeţe de-a lungul stâncilor.
De la Þingvellir ne-am continuat drumul prin terenuri dezolante, unele întinse şi neprimitoare, presărate cu bolovani azvârliţi de lavă fărâmată, altele acoperite de gheaţă cu munţi profilându-se la orizont, aparent binevoitoare în lumina caldă a soarelui care avea să se retragă în curând.
STROKKUR. Încet, încet, cu vântul împingându-ne de pe şosea, am ajuns în zona geotermală Haukadalur, un rai pentru gheizere, izvoare fierbinţi şi găuri cu noroi fierbinte ce bolboroseau în continuu. Cea mai veche însemnare despre zonă data din 1294: cutremurele ce au avut loc aici au generat schimbări radicale în peisaj, dând naştere câtorva izvoare fierbinţi şi gheizerelor (în 1630 se spune că un vulcan a erupt atât de violent, încât cutremurele generate au zguduit valea).
"Vedeta" zonei a fost ani la rând impresionantul Geysir, pe care cutremurele îl trezeau la viaţă: după 1896 acesta a început să erupă chiar de câteva ori pe zi, în reprize ce durau şi o oră, cu aruncări de apă fiartă de 70 metri înălţime. În anul 1910 a fost activ la fiecare 30 de minute, în 1915 între erupţii era un interval de 6 ore, un an mai târziu acestea încetând aproape complet. În 1935 a fost săpat un canal în jurul gheizerului, în stratul de siliciu de la marginea acestuia, dar, în timp, chiar şi acest canal s-a înfundat cu siliciu şi erupţiile iarăşi s-au rărit. Chiar dacă Geysir nu mai oferea spectacolul de altădată, avea înlocuitori care au reuşit să ne uimească: Strokkur şi Litli Geysir!
Activul gheizer Strokkur erupea o dată la 8-10 minute, aruncând apa fierbinte la o înălţime de 30 metri, apa având o temperatură de 80-140 grade Celsius, aşa că am respectat cu stricteţe semnele de distanţare. Spectacolul a fost uluitor: apa stătea aparent liniştită, până când dădea un icnet, urmat de o izbucnire violentă, cu abur din plin, iar gaura rămasă se umplea rapid cu apă şi se pregătea din nou. Am stat hipnotizaţi lângă explozia de apă fierbinte, numărând minutele până când avea să apară din nou, fiind pregătiţi să o fotografiem, alături de ceilalţi turişti. Am prins şi câteva erupţii duble, la câteva secunde distanţă, iar senzaţia trăită era uimire absolută, marcată prin "uau", "ohhh" şi amestecată cu răbufnirea supăratului înfierbântat de burta pământului.
GULLFOSS (Cascada de Aur) este cea mai spectaculoasă cascadă a Islandei. Ne-a plăcut extraordinar de mult şi am înfruntat vântul şi mai furios pentru a o vedea pe îndelete, din cât mai multe unghiuri. Cascada era adăpostită în canionul format de râul Hvita şi cuprindea două căderi de apă: prima avea 11 m, a doua 21 m, apa vărsându-se într-un canion lung de 2,5 km şi adânc de 70 m. La începutul secolului al XX-lea Gullfoss făcea parte din ferma Brattholt a lui Tomas Tomasson, dar în anii 1920 o echipă de investitori străini a vrut să îndiguiască Hvita ca să construiască o hidrocentrală. Deoarece proprietarul fermei a refuzat să vândă terenul, aceştia au încercat să obţină aprobarea guvernului. Sigridur, fiica lui Tomasson, a mers la Reykjavik ca să protesteze şi chiar a ameninţat că se va arunca în cascadă dacă guvernul aproba construirea. Ea a obţinut susţinerea islandezilor şi proiectul a eşuat, iar la 20 de ani de la moartea ei, Gullfoss-ul a devenit rezervaţie naturală.
BOLHOLT APARTMENTS (aici) - în Reykjavik am stat într-un apartament cu o cameră, chicinetă şi baie, foarte spaţios, curat, utilat cu tot ce ai nevoie pentru o săptămână. Nu am apelat la varianta cu mâncat prin oraş, pentru că deja costurile călătoriei în sine erau destul de mari, aşa că am cumpărat ce voiam să mâncăm de la super-market şi am gătit singurei. Alcoolul este scump în Islanda, ţigările la fel, se descurajează traiul nesănătos, se consumă foarte multe alimente produse la ferme, populaţia se axează pe o dietă naturală, cu puţine elemente nocive pentru organism. La închirierea apartamentului lucrurile au fost rezolvate prin internet cu maxim profesionalism, cheia ne aştepta pe masa de la recepţie, dar nu am dat ochii cu vreun recepţioner, şi am plătit în final fetei care făcea periodic curat prin camere. Aspectele legate de turism sunt foarte bine puse la punct, serviciile sunt legate între ele într-un mod coerent, au standarde înalte de calitate. Toate te seduc prin mesaj şi simplitate, prin lipsa de kitsch, prin aerisire, dar e necesar să plănuieşti totul în avans (ex: alimentarea cu benzină o făceam în capitală şi apoi plecam la drum, căci prin ţară erau puţine benzinării sau necesitau card - Silviu a trăit o întreagă aventură să priceapă cum anume funcţiona sistemul acesta!).
Dimineţile din apartamentul nostru din Reykjavik vizitat în permanenţă de vântul bezmetic au arătat cam aşa: traficul era un flux continuu, se diminua puţin după miezul nopţii, dar, după aceea, se relua rapid, încât noi mereu ne întrebam: "unde se tot duc oamenii ăştia?".
Islanda începuse de puţin timp şi noi ne simţeam deja oleacă victorioşi că ajunseserăm sănătoşi (eu eram oleacă răcită din ţară, dar, ce mai conta?) la primele destinaţii şi ştiam că urmau episoade care mai de care mai intense. Învăţasem deja cu certitudine după două zile că ţara aceea nu era la fel ca celelalte şi nu ne puteam opri din ridicat nivelul de încântare! "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu