1-9 februarie 2014 - ISLANDA (IV) - VIK, DIRHOLAEY şi viscolul de pe fiordurile vestice către AKUREYRI

VIK era inclus în planul nostru pentru a atinge şi zona sud-estică a insulei, fiind singura localitate fără port situată pe coasta Islandei. Plaja aflată la sud era faimoasă pentru nisipul negru şi pentru Reynisdrangur, nişte “degete” bizare de stâncă, sculptate de valurile oceanului. Localnicii le-au numit Skessudrangar, Landdrangar şi Langhamnar şi le considerau trei troli surprinşi de lumina zilei. Populaţia orăşelului era de sub 300 de locuitori, iar la  una din fermele în jur ne-am cazat şi noi!

Ce voiam să vedem la Vik? Plaja sa de nisip negru formată din lavă, cu coloane de bazalt de aceeaşi culoare, sculptate de apele furioase ale mării. Plaja şi valurile care se spărgeau de stâncile impozante de la orizont realizau un peisaj demn de agăţat pe pereţii memoriei şi înţelegeam de ce era inclusă în topul celor 10 plaje unice ale lumii. Desigur, nu era şi înfrăţită cu celelalte plaje la nivelul activităţilor pe care le putea susţine, căci bronzatul sau bălăceala erau excluse chiar şi pe timp de vară. Pelerina de ploaie însă era obligatorie! Forţa de atracţie a plajei stătea în contrast şi în ciudăţenie: te plimbai pe un strat gros de lavă fărâmiţată de apă, spuma mării se arunca vijelioasă spre tine să te înghită şi se retrăgea resemnată cu degetele prelungite în faţa ta, pentru a relua ofensiva mai calmă sau mai vijelioasă.

În timp ce Silviu fotografia răbdător valurile şi era pierdut în încadrare-fixat ISO-gestionat diafragma, eu mă jucam cu valurile ca un copil mare, desigur! Le lăsam să ajungă până aproape de mine şi, când era fluxul, mă duceam spre ele, după care făceam paşii înapoi pentru a le păcăli că nu au reuşit să mă ajungă. Chiar i-am spus lui Silviu la un moment dat să mai lase atâta fotografiatul şi să vină să ne hârjonim oleacă pe plaja aceea cu nisip negru, friguroasă şi bântuită de vânt! S-a uitat râzând la mine, m-a lăsat să mă copilăresc, dar nu am renunţat să îl chem în timp ce urmăream să fac jocul de flux-reflux al valurilor în sens invers. Pentru că marea era zbuciumată, venea către mal cu multă spumă şi, la o năvălire înfometată către mal, apa s-a ascuns sub un strat de spumă, iar eu, crezând că e doar spumă, nu m-am grăbit să mă retrag din faţa ei şi...m-am trezit într-o fracţiune de secundă invadată de apa de sub spumă! Mi-a intrat instant apa în bocanci, un fior rrrreeece m-a fulgerat până în vârful capului şi am începu să râd de cât de ameţită puteam să fiu. Silviu râdea şi el şi mă tachina că am vrut joacă şi iată că am căpătat joacă, iar eu m-am dus rapid la maşină, râzând întruna! 

Ne-am cocoţat cu Jeep-ul pe dealul de deasupra Vik-ului, am admirat linia orizontului şi ne-am minunat de cât de frumoasă putea fi Islanda atunci când îţi permitea să o vezi, nu doar să o intuieşti din spatele vremii! Ne simţeam victorioşi şi bine primiţi în ţara aceasta capricioasă, aşa cum se întâmplase cu o zi înainte, la Laguna Glaciară Jokulsarlon, când am fost răsplătiţi pentru răbdarea noastră!

DIRHOLAEY. De pe plaja cu nisip negru şi de la Vik, am luat drumul...către far, aflat într-o zonă alăturată, la Dyrhólaey, unde se afla un o privelişte superbă către arcadă, degetele de piatră din mare, plaja de nisip negru, terenurile învecinate inundate de mare şi...cuiburile păsărilor! Numele-i venea de la arcuirea de piatră peste mare, prin care puteau trece bărci mari atunci când marea apa era calmă şi permitea accesul. S-a înregistrat şi o traversare cu un avion de mici dimensiuni! Zona a apărut în urma unei erupţii vulcanice subacvatice din perioada glaciară târzie şi a fost declarată rezervaţie naturală în 1978, iar locurile acestea au fost asociate mereu cu legende: se spune că într-o peşeteră ar fi locuit un monstru timp de mai multe secole, dar a dispărut după o alunecare de teren acum 100 de ani. 

La far am mers de două ori: dimineaţă şi după-amiază! Prima dată şoseaua se aşternea în faţa noastră şi apa era pe marginile ei, dar, a doua oară, apa invadase o porţiune mai joasă de şosea! Mie mi s-a făcut frică şi nu prea mai voiam să traversăm ca să asistăm la apusul de pe stâncă, dar Silviu, căruia i se făcuseră ochii cât cepele când a văzut o aşa provocare cu adrenalină, abia aştepta să bage dihania de Jeep în apă! Ştiam cât de rece era aceasta, luasem deja contact cu ea direct în bocanci, dar nu mă încânta să rămânem blocaţi cumva pe acolo cu nivelul până aproape de burta maşinii. Desigur, am trecut cu adrenalină cu tot, Silviu râzând de cât de panicată eram şi fiind încântat până peste poate de ocazia care i se ivise ca să se simtă "master of controlled disaster"! A fost fain-fain de tot până la urmă!

Islanda senină a compensat din plin pentru Islanda morocănoasă, iar apusul din ziua aceea ne-a mângâiat vizual şi ne-a răsplătit pentru visul de a fi acolo şi a lua parte la spectacolul ei imprevizibil!

AKUREYRI era un oraş nordic situat la doar 60 de km de Cercul Polar, având câteva lucruri mai mult decât interesante de văzut. Dedicasem o zi întreagă acestui oraş şi fiordurilor vestice, dar drumul prin acestea a fost cel mai periculos din câte am făcut în Islanda. Jeep-ul nostru era efectiv împins de forţa vântului în afara şoselei şi Silviu a trebuit să tragă pe dreapta uneori pentru a ne gândi dacă să ne continuăm sau nu incursiunea în nord. Ştiam că era zona cea mai expusă şi cea mai morocănoasă dintre toate, dar trecuserăm prin altele cam la fel şi Islanda ne lăsase până la urmă să ajungem unde voiam!

Cu cât înaintam spre nord, cu atâta norii se adunau mai tare şi viscolul devenea din ce în ce mai turbat, măturând zăpada în toate direcţiile şi alergând de nebun peste tot. Bătea din absolut toate direcţiile, ridica zăpada şi o aducea din spate, apoi ne-o trântea pe parbriz, eram ca într-o turbină imposibil de oprit. Mai aveam vreo 50 de km până în oraş şi, după ce depăşeam trecătoarea Öxnadalsheiði... 

...eram ca şi ajunşi! Uşor de zis, imposibil de făcut: am înaintat vreo 10 km pe un drum asemenea Transfăgărăşanului, expus foarte mult către o vale făcută de un râu, viscolul a devenit pur şi simplu de neoprit, nu mai puteam vedea nici la un metru în faţă, eram cotropiţi de zăpadă din toate direcţiile, stâlpii de pe marginea drumului erau insuficienţi ca să ne ghideze şi...am oprit, pentru că Silviu chiar nu mai vedea decât alb în faţa ochilor! Exact în locul unde am oprit, în dreapta noastră, la doi metri, era o maşină abandonată, mai mare ca a noastră, ieşită de pe şosea în şanţ. Acela a fost momentul în care Silviu a luat decizia rapidă de a ne întoarce: totul era mult prea riscant şi nu merita să  ne expunem vieţile, indiferent de cât de aproape eram de destinaţie şi de cât am muncit ca să ajungem acolo! 
Drumul înapoi a fost un adevărat coşmar: până am ieşit din munţi, am mers foarte, foarte încet, ghidându-ne numai după stâlpii fosforescenţi de pe laterale, căci altă şansă nu aveam. Viscolul era tot sălbatic, trecătoarea era închisă, dar noi nu ştiam clar că era vorba despre ea când o trecusem către Akureyri şi intrasem direct în Mordor-ul de pe munte, luând piept cu forţa naturii. 

GRAND GUESTHOUSE GARDAKOT a fost ferma unde ne-am cazat în Vik. Eva, gazda noastră, a fost extrem de primitoare, ne-a încântat cu clătitele ei la micul-dejun, povestindu-ne despre modul de viaţă al islandezilor şi fiind bine dispusă mereu cu oaspeţii ei. Pe site-ul lor (aici), apar mai multe informaţii! Am aflat că acea casă fusese a unui bătrân respectat, Guðjón Þorsteinsson, al cărui portret trona în camera de zi, şi ea o reorganizase astfel încât să poată primi omuleţi călătorii interesaţi de zonă. Bătrânul era cunoscut printre fotografi pentru că fusese subiectul mai multor portrete făcute de Rax, reprezentative pentru asprimea vieţii în Islanda şi pentru caracterul său admirabil. Am dat peste doi englezi, doi francezi, un ucrainean, o chinezoaică şi doi unguri cât am stat acolo şi masa părea un mozaic de ţări adunate din aceleaşi motive de hălăduială prin Islanda! Era februarie, era viscol, era frig, dar lumea se mişca şi...se mişca departe! Mult bun-gust, simplitate şi tihnă la Gardakot! 

Islanda ne ţinea în priză continuă! Pe cât de dezolantă era în mare parte din timp şi din peisaj, pe atât de ofertantă devenea atunci când îi atingeam superlativele pentru care era cunoscută. Mai aveam câteva mistere de descoperit: călătoria noastră ajunsese abia la jumătate şi se anunţa tot promiţătoare!