"Fii decis, îmbrățișează viața și trăiește cu pasiune, pierzând cu demnitate și triumfând plin de curaj. Lumea aparține acelora care nu se tem, iar viața este prea valoroasă pentru a te simți nesemnificativ". (Charlie Chaplin)
Parcul Naţional VATNAJÖKULSTHJODGARDUR era locul pe care trebuia să îl traversăm pentru a ajunge la destinaţia noastră. După ce am depăşit peisaje ciudate, câmpuri de lavă, dune de nisip negru, câmpii de muşchi, am ajuns la munţii ce adăposteau între văile lor păzite de piscuri gheţari cu limbile ieşind la drumul mare. Parcul se întindea pe 12.000 km pătraţi, ceea ce reprezenta 12% din suprafaţa Islandei, şi cuprindea o serie de extreme: cel mai înalt vârf muntos, Hvannadalshnjukur, la 2.110 m, cele mai mari erupţii vulcanice, cele mai scăzute temperaturi, cel mai înalt nivel de precipitaţii şi cele mai violente vânturi. Aici se aflau 3.300 kilometri cubi de gheaţă, fiind adăpostit cel mai mare gheţar din Europa şi al treilea ca mărime din lume. Limbile de gheaţă care pleacă din Vatnajokull au devenit gheţari de dimensiuni considerabile, dar extrem de expuşi: crevasele adânci pot fi mascate de zăpadă proaspătă, iar viscolele pornesc pe neaşteptate şi aventura pe un asemenea teren nu se face fără ghid. Imprevizibilul şi pericolul erau la ele acasă acolo!
Am vrut să ajungem şi la Cascada Skaftafell, dar vremea nu ne permitea să facem şi cascada şi laguna glaciară, aşa că am ales să mergem către gheţarii plutitori, cu furtuna aşteptându-ne furioasă la orizont. Sosiţi la locul împricinat, am avut parte de vreo 20 de minute de timp semi-liniştit, după care a pornit o ploaie supărată şi închisă la suflet ca o vrăjitoare habotnică. Eram demoralizaţi: Silviu condusese foarte mult pentru a ajunge acolo, era unica noastră şansă de a ne minuna de bolovanii de gheaţă rupţi din gheţarul de pe munte şi, totuşi, Islanda ne refuza şansa aceasta. Când ne gândeam ce să facem, dacă să mai stăm sau să ne întoarcem, brusc...s-a făcut senin!! Am sărit ca arşi din maşină la admirat şi fotografiat laguna glaciară: ni se întinsese un loz câştigător şi îl apucasem cu toată mâna!
LAGUNA GLACIARĂ JÖKULSARLON s-a născut de pe urma retragerii unui gheţar, a avut 8 km pătraţi în 1975 şi a ajuns la 15 km pătraţi în 1998. Bucăţi uriaşe s-au desprins din Breidamerkurjokull şi plutesc pe suprafaţa apei, dându-ţi o puternică senzaţie de ireal, de trăire în direct a Glaciaţiunii.
Bucăţile de gheaţă dansau discret pe suprafaţa apei sau eşuau pe ţărm, semănau cu bucăţi masive de sticlă transparentă, fiind orfane după ce se desprinseseră din gheţar şi înaintau spre mare. Toată lumea fotografia, se uita uimită şi profita de oprirea ploii, dar vântul ne supraveghea în continuare de aproape!
Ploaia şi-a tras sufletul, câtă vreme noi ne-am plimbat pe malul apei atacat de bucăţi de gheaţă şi, după vreo 40 de minute, şi-a reluat ofensiva asupra incursiunii noastre în lumea frumuseţii şi unicităţii lagunei. Deja ne ghiftuiserăm bine şi nu mai sufeream ca prima dată când ne fugărise de pe malul apei, aşa că ne-am retras la un ceai fierbinte în căsuţele cochet amenajate ca să ne răsplătim pentru că am aşteptat, am asistat la discuţiile celor veniţi în tururi fotografice sau în circuite care includeau laguna şi am apreciat simplitatea acelui loc. La un moment dat, ni s-a părut că am mai putea avea parte de un loz câştigător pentru că nu am plecat în secunda doi, după ce am prins oleacă de senin, ci am mai aşteptat. Începuserăm să învăţăm care este ritmul Islandei şi totul se conjuga la răbdare!
Am urcat în maşină şi am trecut drumul pe partea cealaltă, unde gheţurile ajungeau în mare şi...ce spectacol!! Lumina apusului se vedea neclar la orizont şi culoarea norilor se schimba de la o secundă la alta, toată plaja de nisip negru era presărată cu bucăţi mai mari sau mai mici de gheaţă, bolovanii serioşi se împotmoliseră fără speranţă la limita ţărmului şi nu se puteau întoarce în apă, rămânând blocaţi pe câte o muchie de pământ. Ce senzaţie să poţi păşi printre ei ca printr-o grădină....
...cu straturile haotice, care a recoltat înainte de vreme. Toată transparenţa aceea curată era hipnotică, urmăreai liniile apei îngheţate şi culoarea uşor albăstrie ca şi când te-ar fi aşteptat rune să le descifrezi, să le refaci istoria şi să o transmiţi altora. Acum mi se pare poetic să scriu aceste lucruri, după ce emoţiile s-au decantat, dar, trebuie să recunosc faptul că fărâmele acestea de frumuseţe nemaivăzută au venit cu un preţ considerabil de încăpăţânare, îndurare a frigului, nervi, ciudă pe vreme şi răzvrătire.
Ne venea greu să ne despărţim de gheţari, i-am fi fotografiat şi ne-am fi plimbat printre ei până târziu, dar se înnopta cu paşi repezi, ploaia stătea la pândă la orizont, pregătind un alt inevitabil atac, aşa că ne-am luat "la revedere" de la ireala lagună şi am pornit spre casă.
Eram transportaţi într-o altă dimensiune, pătrunseserăm în extazul Islandei, despre care, cu cât aflam mai multe, cu atât ne făceam ochii mai bulbucaţi de uimire şi ne întrebam câte mistere de asemenea anvergură mai avea să ne arate, ca să ne facem loc înăuntru pentru toate. Păcat că nu aveam decât săracele noastre simţuri şi memoria pentru a-i percepe şi păstra frumuseţea cu noi!
După fierbinţeala de la Laguna Albastră am luat de mână alt episod, de data aceasta asociat cu tone de gheaţă şi cu vânt răzvrătit împotriva a tot şi a toate, angajat într-o rebeliune care a stârnit toţi norii din univers şi i-a unit într-o cruciadă împotriva noastră. Vremea din Islanda era atât de schimbătoare, încât atât eu, cât şi Silviu ne-am redefinit semantic termenul "imprevizibilă", iar Măria-Sa Vântul era comandant declarat pentru acea stare de asediu total. Am luat-o şi noi acest du-te-vino între "senin puţin" şi "mohorât mai mult" ca pe o testare repetată a dorinţei noastre încăpăţânate de a vedea cam tot ce ne-am propus, aşa că ne-am continuat periplul! Următorii pe listă: gheţarii plutitori!
Parcul Naţional VATNAJÖKULSTHJODGARDUR era locul pe care trebuia să îl traversăm pentru a ajunge la destinaţia noastră. După ce am depăşit peisaje ciudate, câmpuri de lavă, dune de nisip negru, câmpii de muşchi, am ajuns la munţii ce adăposteau între văile lor păzite de piscuri gheţari cu limbile ieşind la drumul mare. Parcul se întindea pe 12.000 km pătraţi, ceea ce reprezenta 12% din suprafaţa Islandei, şi cuprindea o serie de extreme: cel mai înalt vârf muntos, Hvannadalshnjukur, la 2.110 m, cele mai mari erupţii vulcanice, cele mai scăzute temperaturi, cel mai înalt nivel de precipitaţii şi cele mai violente vânturi. Aici se aflau 3.300 kilometri cubi de gheaţă, fiind adăpostit cel mai mare gheţar din Europa şi al treilea ca mărime din lume. Limbile de gheaţă care pleacă din Vatnajokull au devenit gheţari de dimensiuni considerabile, dar extrem de expuşi: crevasele adânci pot fi mascate de zăpadă proaspătă, iar viscolele pornesc pe neaşteptate şi aventura pe un asemenea teren nu se face fără ghid. Imprevizibilul şi pericolul erau la ele acasă acolo!
Am vrut să ajungem şi la Cascada Skaftafell, dar vremea nu ne permitea să facem şi cascada şi laguna glaciară, aşa că am ales să mergem către gheţarii plutitori, cu furtuna aşteptându-ne furioasă la orizont. Sosiţi la locul împricinat, am avut parte de vreo 20 de minute de timp semi-liniştit, după care a pornit o ploaie supărată şi închisă la suflet ca o vrăjitoare habotnică. Eram demoralizaţi: Silviu condusese foarte mult pentru a ajunge acolo, era unica noastră şansă de a ne minuna de bolovanii de gheaţă rupţi din gheţarul de pe munte şi, totuşi, Islanda ne refuza şansa aceasta. Când ne gândeam ce să facem, dacă să mai stăm sau să ne întoarcem, brusc...s-a făcut senin!! Am sărit ca arşi din maşină la admirat şi fotografiat laguna glaciară: ni se întinsese un loz câştigător şi îl apucasem cu toată mâna!
LAGUNA GLACIARĂ JÖKULSARLON s-a născut de pe urma retragerii unui gheţar, a avut 8 km pătraţi în 1975 şi a ajuns la 15 km pătraţi în 1998. Bucăţi uriaşe s-au desprins din Breidamerkurjokull şi plutesc pe suprafaţa apei, dându-ţi o puternică senzaţie de ireal, de trăire în direct a Glaciaţiunii.
Bucăţile de gheaţă dansau discret pe suprafaţa apei sau eşuau pe ţărm, semănau cu bucăţi masive de sticlă transparentă, fiind orfane după ce se desprinseseră din gheţar şi înaintau spre mare. Toată lumea fotografia, se uita uimită şi profita de oprirea ploii, dar vântul ne supraveghea în continuare de aproape!
Ploaia şi-a tras sufletul, câtă vreme noi ne-am plimbat pe malul apei atacat de bucăţi de gheaţă şi, după vreo 40 de minute, şi-a reluat ofensiva asupra incursiunii noastre în lumea frumuseţii şi unicităţii lagunei. Deja ne ghiftuiserăm bine şi nu mai sufeream ca prima dată când ne fugărise de pe malul apei, aşa că ne-am retras la un ceai fierbinte în căsuţele cochet amenajate ca să ne răsplătim pentru că am aşteptat, am asistat la discuţiile celor veniţi în tururi fotografice sau în circuite care includeau laguna şi am apreciat simplitatea acelui loc. La un moment dat, ni s-a părut că am mai putea avea parte de un loz câştigător pentru că nu am plecat în secunda doi, după ce am prins oleacă de senin, ci am mai aşteptat. Începuserăm să învăţăm care este ritmul Islandei şi totul se conjuga la răbdare!
Am urcat în maşină şi am trecut drumul pe partea cealaltă, unde gheţurile ajungeau în mare şi...ce spectacol!! Lumina apusului se vedea neclar la orizont şi culoarea norilor se schimba de la o secundă la alta, toată plaja de nisip negru era presărată cu bucăţi mai mari sau mai mici de gheaţă, bolovanii serioşi se împotmoliseră fără speranţă la limita ţărmului şi nu se puteau întoarce în apă, rămânând blocaţi pe câte o muchie de pământ. Ce senzaţie să poţi păşi printre ei ca printr-o grădină....
...cu straturile haotice, care a recoltat înainte de vreme. Toată transparenţa aceea curată era hipnotică, urmăreai liniile apei îngheţate şi culoarea uşor albăstrie ca şi când te-ar fi aşteptat rune să le descifrezi, să le refaci istoria şi să o transmiţi altora. Acum mi se pare poetic să scriu aceste lucruri, după ce emoţiile s-au decantat, dar, trebuie să recunosc faptul că fărâmele acestea de frumuseţe nemaivăzută au venit cu un preţ considerabil de încăpăţânare, îndurare a frigului, nervi, ciudă pe vreme şi răzvrătire.
Ne venea greu să ne despărţim de gheţari, i-am fi fotografiat şi ne-am fi plimbat printre ei până târziu, dar se înnopta cu paşi repezi, ploaia stătea la pândă la orizont, pregătind un alt inevitabil atac, aşa că ne-am luat "la revedere" de la ireala lagună şi am pornit spre casă.
Eram transportaţi într-o altă dimensiune, pătrunseserăm în extazul Islandei, despre care, cu cât aflam mai multe, cu atât ne făceam ochii mai bulbucaţi de uimire şi ne întrebam câte mistere de asemenea anvergură mai avea să ne arate, ca să ne facem loc înăuntru pentru toate. Păcat că nu aveam decât săracele noastre simţuri şi memoria pentru a-i percepe şi păstra frumuseţea cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu