7-9 septembrie 2012 - PIATRA CRAIULUI (III) - CREASTA NORDICĂ şi coborârea pe BRÂNA CAPRELOR spre Plaiul Foii

"- De ce faci munţii? - Ca să îmi aduc aminte ce am uitat." (Silviu Nica)

Piatra Craiului a scos la iveală gânduri şi emoţii de un calibru diferit faţă de cele păstrate din alte ture. Sincer, muntele acesta a întrecut toate experienţele montane de până acum, le-a încununat într-un fel aparte: a fost complet, complex, imprevizibil, solicitant, divers, cu foarte multe porţiuni de căţărare, darnic prin fereastra către sine şi răbdător cu noi. Măreţia lui nu te striveşte, ci mai mult te provoacă. Nu l-am perceput deloc orientat contra noastră sau intimidant, ameninţător, doar semeţ peste măsură şi primind cu stâncile larg deschise haiduci cu bocanci în picioare ca să păşească pe spinările lui. Probabil aş fi avut altă părere dacă aveam parte de o vreme câinească, dar...am avut alt noroc!

"Ce mică e lumea asta mare în care eu sunt atât de mic." (Cătălin Constantinescu)

A treia zi de Piatra Craiului. Două nopţi dormite la Refugiul Grind 2. Apus, răsărit, vânt nocturn, mulţi companioni pe munte. Ne aştepta faimoasa Creastă Nordică. Pe harta de mai jos (mulţam fain, Silviu!) sunt indicate traseele noastre: prima zi - roşu (urcarea pe la Zaplaz şi La Lanţuri), a doua zi - albastru (Creasta Sudică), a treia zi - galben (Creasta Nordică şi coborârea pe Brâna Caprelor). So, hit the road!

Dimineaţă nu am mai mâncat la refugiu cum făcusem cu o zi înainte, căci bătea un nepot de vântuleţ de toată frumuseţea, Şaua Grindului era foarte aglomerată de omuleţi care se pregăteau de plecare sau care încă mai trăgeau la ghioase (fericiţii!) şi noi aveam cale lungă de bătut în ziua aceea. Ne aventuram pe versantul opus Crestei Sudice, îmbrăcaţi cât mai bine, cu haine donate între noi (Raluca cea albastră în haina lui Silviu avea să fie etern recunoscătoare!), cu capul acoperit pentru şuierul de vânt destul de supărat. Lăsam refugiul în spate şi ne minunam de deschiderea de vârfuri şi creste din faţă!  O, daaaa!

„Te întinzi, faci câțiva pași cu senzația că nu cântărești nici un kilogram, iar cuvântul „fericire” pare prea slab și prea exact ca să descrie ce ți se întâmplă. Până la urmă, ceea ce constituie scheletul existenței nu e nici familia, nici cariera, nici ceea ce vor spune sau gândi alții despre noi, ci câteva clipe de felul acesta, pe care le înalță o levitație senină și pe care viața ni le împarte cu o zgârcenie pe măsura inimii noastre slabe.” (Nicholas Bouvier) A fost unul din cele mai frumoase trasee montane pe care l-am făcut în călătoria mea de montaniardă! Nu poţi folosi cuvinte destule sau potrivite, nu poţi altoi gândurile şi impresiile pe realitatea de acolo pentru a o transmite celui care nu a avut parte de ea, pentru a o face accesibilă. Toate aceste, conjugate cu efortul de a ajunge pe atâtea vârfuri, inclusiv pe cel mai mare din Piatra Craiului - La Om (2.237 m), suplimentează neputinţa împărtăşirii cât mai apropiate de adevăr. Căpriţa din mine a fost cea mai mulţumită, în orice caz!

Să te suporţi în halul în care te aduce muntele. - Cât timp am făcut traseul Sudicii cu o zi înainte, am vorbit cu Silviu despre câteva reguli ale muntelui şi despre comoditatea multora de a fi la doi paşi de astfel de minuni şi de a spune totuşi "pas" la ele. Formulasem  cam 4 condiţii pe care ţi le aduce în prim-plan muntele, dacă vrei să i te cocoţi în spate, şi nu mi se păreau deloc exagerate, mai ales că principala componentă - efortul - poate fi antrenată, poate fi domesticită, poate fi pusă la punct cu răbdare şi perseverenţă. "Halul" în care te aduce muntele era inclusă în a 4-a regulă şi nu mă refeream doar la igiena redusă la minim, nici la transpiraţia explodată, nici la chinul de a nu dormi foarte comod, nici la pielea arsă de soare - sunt preţuri fizice, plusuri de "dureri şi de ieşit din zona de confort" -, ci şi la modul în care muntele te întoarce pe dos ca o şosetă, te scutură de praf  şi te primeneşte ca om.

Jumătate de zi am avut parte de un joc de raze filtrate de nori, de ocheade ale cerului către noi, îndrăzneţii, care eram cu peste 2.000 de metri mai aproape de el. Pe de o parte era creasta absolut incredibilă şi vârfurile ei, unul şi unul, înşirate la orizont: Vârful Căldării Ocolite (2.202 m), Vârful Zbirii (2.220 m), Vârful Țimbalul Mare (2.177 m), Vârful dintre Țimbale (2.172 m),Vârful Țimbalul Mic (2.210 m). Pe de altă parte era lumina trecută prin sită!

Unele porţiuni mi s-au părut mai expuse decât pe Creasta Sudică, deşi aceea este mai tehnică per total. Vântul a fost destul de încăpăţânat pe unele porţiuni, nu ne-a sabotat major ritmul de mers, nu prea am făcut pauze, căci ne lua cu frig şi, până să coborâm pe porţiunea de dinaintea Ţimbalelor, nici nu prea aveam unde sta, mai la dos. Pe timp de ploaie sau vreme potrivnică nu este absolut deloc o încântare să fii pe acolo, la discreţia apei, vântului sau a descărcărilor electrice. Tot ce spuneau omuleţii pe bloguri sau pe carpaţi.org este perfect adevărat (nu că m-aş fi îndoit vreodată!), dar am ajuns să fiu convinsă de acest fapt în mod absolut. Cătălin şi Cristina au fost capăt fruntaş de pluton, iar eu, Raluca şi Silviu eram în al doilea regiment, ne opream mai mult la poze, cu tot vântul în coasta noastră, sau ne întorceam să evaluăm ce traversasem, cât munte rămânea în urma noastră şi cum se vedeau crestele.

Ţimbalul Mare şi Ţimbalul Mic au fost vârfurile din categoria "deliciu montan total", căci Cătălin şi Cristina urcau în tandem pe unul din ele, iar Raluca şi cu mine coboram în pereche (sau stil zumba - după spusa lui Silviu, ce ne făcea poze!): se vedea fascinant, dar şi uşor terifiant, cum nişte mogâldeţe, cât nişte insecte, se ridicau sus, până în despicăturile şi colţii din vârfuri. Pereţii erau aproape verticali, când începeai să îi abordezi te lua un gând că o să le faci faţă cu greu, dar, odată ce picioarele ţi se înfingeau în prize, odată ce mâinile te susţineau şi echilibrul te făcea una cu stânca, te trezeai surprinzându-te: un pas şi încă un pas, căci puţini ţi-au mai rămas! Doar până la următoarea porţiune!

Raluca era încântată la culme. Nici vântul nu îi putea strica starea de bine. mai aveam puţin şi ne îndeplineam un vis pus la cale din decembrie, anul trecut, când ne-am promis una alteia că aveamsă revenim ăe drumuri de Crai pentru o creastă întreagă, nu doar pentru un aperitiv. Ne-am întâlnit cu un grup de montaniarzi care aveau o ştrumfă cu ei: am fost încântată să o văd acolo, pe munte, atât de crudă, dar cred că era totuşi prea devreme pentru ea, căci cam plângea, vântul o descuraja şi paşii celor mari durau cât doi, chiar trei, de-ai ei. Sunt de acord din toată inima cu familiarizarea ştrumfilor cu muntele, cu decimatul conceptului de "zonă de confort", cu intenţia de a inspira trăitul deplin, nu doar pe sferturi. Îi spuneam lui Gigi astăzi concepţia mea: e ca şi cum ai avea în faţa ta un rând de pahare pline cu sucuri de toate felurile, cu mentă şi cu fructe întregi, dar tu nu vrei decât apă plată cu lămâie. Cum să te mulţumeşti exclusiv cu apă plată cu lămâie când sunt atât de multe de gustat pe lumea asta? Cu cât e mai devreme, cu atât e mai bine pentru tine, ca om! 

Vârful Ascuţit (2.150 m) apărea la orizont ca să ne avertizeze că intram pe ultima sută de metri şi ar fi fost indicat să ne mai bucurăm de înălţimi cât timp le mai aveam sub picioare. Cabana Curmătura se vedea şi ea destul de clar şi rememoram cu Raluca traseul pe care îl făcusem în decembrie. Mă supăram atunci, în decembrie şi în lunile de mai târziu, când auzeam de la unii care fuseseră în Piatra Craiului că nu făcusem mare brânză din creastă, când mie mi se păruse că era altfel situaţia. Acum, având imaginea întregului în minte, puteam spune: "Aşa este, aveţi dreptate, în decembrie am făcut cel mult un traseu de recunoaştere, în niciun caz vreo porţiune serioasă de creastă!" Dacă îi dai spaţiului femeii, îşi revine!

La Vârful Padina Popii (2.018 m) am făcut pauză de masă, ne-am înfruptat din pate-urile rămase, din biscuiţii aduşi de Silviu, din tocana cărată de Cristina, din ciocolata cu 75% cacao a Ralucăi şi deja se simţea în aer vibraţia mulţumirii drumului parcurs aproape până la capăt. Am lăsat rucsacii acolo şi ne-am aventurat fără ei până la încheierea Crestei Nordice, la Vârful Turnu (1.923 m): eram atât de plină de o linişte zbuciumată, de senzaţia unui maaaareee vis trecut în borcanul de "Realizate!", de satisfacţia de a fi putut împărtăşi  aventura aceasta cu oameni frumoşi, de mulţumirea de a fi avut vreme bună, de tihna punerii în buzunar a unei minuni aparte. A fost şi o victorie asupra limitelor mele, pe care le-am împins puţin mai încolo şi care aşteaptă alte provocări de calibru pentru a fi înghiontite şi mai încolo!  

Nori zdrenţuiţi în umbre peste munţi mai timizi decât Piatra Craiului şi o Brână a Caprelor cu un "grohotesc" ce nu prea ne-a permis să ne relaxăm: asta ne aştepta pe coborâre! Până la Refugiul Diana nu era foarte mult de mers, cam 2 ore şi jumătate, dar au fost destul de solicitante, căci pietrele alunecau sub picioare şi, mai rău de atâta, se rostogoleau către cei din faţă. Oricât încercai să nu le deranjezi, nu prea reuşeai, căci, odată atinse, comunicau repede între ele şi o luau la vale. Slavă Domnului că nu a fost niciun accident, nicio căzătură, nimic de genul acesta nedorit şi am traversat în siguranţă porţiunea destul de consistentă de pietre!

O coborâre în pantă pe grohotiş este extrem de solicitantă pentru picioare, mai ales pentru genunchi, căci pui frână în ei ca să nu aluneci şi echilibrul ţi-l menţii tot prin intermediul lor. La Găvan am găsit prima sursă de apă, după ce 3 zile ne bazasem şi chivernisisem cei 25 de litri căraţi de la Plaiul Foii, am băut cu poftă din ochiul de apă aflat într-un intrând de stâncă, cu o cană de tablă alături: o comoară! 

Atacul grohotişului a continuat până la ieşirea spre brazii de etajul intermediar, după ce am terminat şi jnepenişul. Silviu şi Cătălin ţineau ridicat moralul cetei, iar Raluca nu se lăsa mai prejos: "M-am gândit. Mănânc un biscuit când ajung jos!" îi spune ea lui Silviu, iar Cătălin nu comentează nimic. Raluca continuă adresându-i-se lui Cătălin: "Bine, mă, iau şi o caisă de la tine!", iar săracul e luat ca din oală, căci el nu a spus chiar nimic! Ne-am amintit de "merele triste" de la urcat, de "Câte lanţuri sunt? Până la ultimul!", de concluziile cu tâlc: "Femeia nu trebuie să dea soluţii, trebuie doar să le inspire.", de planurile din viitorul apropiat: "M-am gândit, dom' profesor: când ajung în Iaşi, vin la un curs la tine!", de conversaţia stil Godfather: "Unde eşti? Aha, la poker. Şi? Merge?", încât graba de a ajunge la Refugiul Diana şi apoi la Plaiul Foii şi apoi în Braşov a trecut şi în stil amuzant. Am bobinat la coborâre,  Raluca avea un maxi de prins în autogara din Braşov şi eram strânşi cu timpul. Eu am preluat conducerea grupului, Silviu a condus repede, în ciuda oboselii, le-am lăsat pe fete în Braşov şi noi ne-am întors la Plaiul Foii. Ne mai aştepta o zi de munte, dar doar după o baie, o masă şi un somn buuun!

Piatra Craiului este un munte de suflet. Mi-ar plăcea să îl fac în fiecare an, să fie o tradiţie personală, să fie o rememorare a unui Timp în timp şi o întâlnire periodică sus, pe creste, cu mine însămi. Muntele te poate sălăşlui, aşa cum “Oamenii se adăpostesc unul pe altul.” (proverb irlandez): lor trebuie să le mulţumesc din tot sufleţelul meu "hrănit" că au avut încredere în propunerile mele, că au fost pe aceeaşi lungime de undă în privinţa parcurgerii întregii creste, că au fost simpli şi prezenţi cu tot ce au ei mai bun, că ne-am încălzit unul pe altul în Refugiul Grind, că ne-am ajutat pe porţiunile mai serioase, că ne-am împrumutat lucruri sau ne-am înfruptat reciproc din mâncare. Poate acasă poate părea puţin, dar la munte este mult! Aşa că, vă îmbrăţizeş cu tot entuziasmul meu de om încărcat până la refuz cu energia muntelui şi...alte vise, şi mai îndrăzneţe, tocmai au urcat mai sus cu o poziţie!