7-9 septembrie 2012 - PIATRA CRAIULUI (II) - CREASTA SUDICĂ (dus-întors)

"E păcat să mori fără să fi trăit. Nu eşti răspunzător pentru că te naşti,

dar eşti direct răspunzător pentru ce şi cât trăieşti."

(Tudor Muşatescu)

Muntele îţi aduce aminte cum se respiră cu inima bătându-ţi agitată în piept, te face să dai cu tine de pământ şi să te pui la colţ atunci când te menajezi, să conştientizezi că amânarea precede încăpăţânarea, dar nu o anulează, că eşti om înainte de toate şi îţi ierţi îndoielile, dar nu şi renunţările. Nu am încercat să înţeleg de ce piatra mă predispune la filozofare şi visare, căci prefer să le fac pe amândouă pur şi simplu, nu să le despic în motivaţii: ziua în care am făcut creasta Sudică a Pietrei Craiului a fost una calibrată de ele şi postarea mea va fi presărată cu ecouri ale acestora, nu cu detalii...tehnice. Răsăritul din Şaua Grindului îmi va deschide calea într-un mod absolut magnific, exploziv, pregătit să muşte din zi cu poftă şi să împartă generos minuni!

Lecţiile vitale ţin de simplitate. Lecţiile esenţiale se găsesc în locuri şi în oameni aparent simpli, căci acolo se concentrează şi trebuie deduse în concluzii de tip "factori primi":

"Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani... dar ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu. Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp...mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui respect. Când nu mai poti să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată." (Maria Tereza)

Mic dejun la 2.000 de metri! Trebuie să mai precizez dimensiunile încântării noastre? Nu cred! Ne aştepta o zi fără rucsaci în spate, fără cărat litrii de apă, o zi de zburdat cu atenţie pe Creasta Sudică: şi ce mai zi!! Ciocolata Tibi şi biscuiţii aduşi de Silviu au mai făcut o victimă, pe Raluca, ce a decretat că tot ce aduce el e buuun, fapt demn de ţinut minte, având în vederă că fata asta a noastră nu e deloc uşor de mulţumit. Din zona gastronomică trebuie să precizez că borcanul de tocană de legume (parca asta era!) a ajuns intact la refugiu, după ce Cristina a scăpat rucsacul pe traseul de urcare pe La Lanţuri, Cătălin mi-a deschis ochii în privinţa produselor Misura şi a lămâiei feliate, ciocolata cu 75% cacao a fost pe meniul a două zile din partea Ralucăi, iar limonada făcută de Silviu cu frunze plutitoare de mentă nu a putut stârni decât deliciu gustativ. E tare bine la grămadă la masă: Cătălin îşi exprima bucuria de a ne vedea pe toţi adunaţi în jurul "bucatelor" puse împreună, căci pe traseu eram înşiraţi şi pauzele colective nu se comparau cu înfruptatul din proviziile grupului!

Creasta Pietrei Craiului presupune două părţi: Sudica - de la Şaua Funduri la Şaua Grindului, Nordica - de la Şaua Grindului la Vârful Turnu. Gândisem iniţial tura orientată doar pe partea de Nordică, dar îmi doream din tot sufletul să fac întreaga creastă: mi se părea totuşi că le cer prea mult omuleţilor, că visul meu i-ar fi pus la un efort considerabil! De Silviu ştiam că voia să meargă, îmi spusese din Bucegi că s-a îmbolnăvit uitându-se la poze din Crai, după ce i-am spus de el în Rodnei, dar nu prea intuiam situaţia cu Raluca, Cristina şi Cătălin. De la băieţi a venit ideea salvatoare, formulată ca sugestie: "Lăsăm rucsacii la refugiu, facem Sudica dus-întors şi rămânem în Şaua Grind încă o noapte!" Dintr-odată nu numai că ieşea toată creasta, pe care şi omuleţii o voiau atinsă, dar mai apărea bonus o noapte de dormit la 2.000 m. Aşa s-a conturat în realitate unul din lucrurile la care visam de vreo 4 ani de zile!

Excelentă, dar tehnică! va fi refrenul mijlocului de postare, iar în final voi dezvălui şi de ce! Nu ne-am grăbit prea tare să intrăm în traseu, am respirat dimineaţa cât de bine am putut noi, mai ales că nu prea reuşisem să dormim peste noapte. Ne simţeam uşurei fără rucsaci în spate şi zburdam de-a dreptul pe stâncile crestei sudice, care m-a încântat la superlativ prin dificultatea şi expunerea traseului, prin hăurile ce se căscau generoase în stânga şi în dreapta, prin puternica senzaţie de risc şi răsplata de a ţi-l asuma. Am căţărat şi descăţărat în tura aceasta cât nu am făcut-o în toţi cei 5 ani de când fac munţii şi nu pot spune că m-a deranjat: absolut deloc! Ziua a fost senină cap-coadă, Bucegii se vedeau clari în depărtare, calea noastră era deschisă şi piatra ne copleşea total: aveam impresia că nu e real faptul că sunt acolo, că păşesc pe Piatra Craiului, dar aerul tras în plămâni şi pulsul zvâcnind convingător în încheieturi mă asigurau că totul este cât se poate de adevărat!

Tehnic, dom'le, tehnic! La ceilalţi munţi nu era aşa de tehnic şi tocmai din cauza aceasta Piatra Craiului îi bate pe toţi de la distanţă: mult şi dificil laolaltă, pipetiş şi lung în traseu de vârf, dar imposibil de refuzat picioarelor şi privirii. Eu nu mă pot abţine când văd înalt, vârf, ceva din interior mă împinge să ajung sus de tot să văd cum e lumea de la înălţime. Am fost nominalizată la 3 secţiuni - căpriţă, capră şi domniţă - şi am încercat să mă ridic la nivelul aşteptărilor în privinţa tuturor, când cu ritmul în mers, când cu replica în vorbit, ca să fie palpitant şi ca interacţiune umană. Au fost unele porţiuni care mi-au dat emoţii la căţărat, căci nu reuşeam să găsesc prizele imediat, trebuia să caut locul unde buricele degetelor ar fi avut punct serios de sprijin pentru a mă ridica în ele şi am realizat cât de solicitantă este, de fapt, escalada. Nu mi-a tăiat elanul lucrul acesta, căci tot îmi doresc să mă apuc la un moment dat în mod serios de ea, dar până atunci mai sunt munţi de urcat şi vârfuri de mângâiat pe scăfârlie!

Nu mă rabdă inima să nu povestesc mai devreme despre Excelent, dar tehnic! După ce am făcut Sudica dus-întors şi am ajuns înapoi la Refugiul Grind 2, am constatat că se aglomerase destul de tare şi, dacă în seara trecută dormisem 7 înăuntru, acum aveam să fim 11. Bun! Despre ce discută montaniarzii? Despre munte, desigur! Băieţii despre palmares şi coordonate geografice sau nivele de dificultate, fetele despre emoţii şi impresii; noi aveam unul în refugiu care ne-a întrebat cum ni s-a părut Sudica, căci grupul lui avea să se aventureze spre ea a doua zi. Eu, vrând să combin un răspuns masculino-feminin, am spus: "Excelentă, dar tehnică!". Reacţia? Ironie misogină pură dublată de replica: "Ce ştiu femeile despre tehnică?". Cum m-am făcut? Foc şi pară? Vulcan şi cenuşă arzândă, mai bine zis! Dacă am făcut creasta şi m-am căţărat pe stânci de două ori, oare nu aveam credibilitate să emit o părere pertinentă? Dacă spunea replica mea Silviu sau Cătălin, era valabilă, era demnă de luat în seamă! Mda, bărbaţi cu creier cât o nucă sfărâmată, dar nu mă aşteptam să fie specimene din astea printre montaniarzi!

Şaua Funduri a fost capăt de Creastă Sudică: am aşteptat atâta să ajungem la ea, încât credeam la un moment dat că e doar un zvon, bănuiam că e între un vârf şi altul, apoi se adeverea că nu e şi mergeam mai departe şi iar nu era, dar am ajuns până la urmă la destinaţie şi m-am simţit extrem de bucuroasă şi liniştită, împăcată. Atinsesem şi nişte vârfuri în calea noastră: Vârful Colţii Grindului (2.193 m), Vârful Coama Lungă (2.209 m), Vârful Lespezi (2.142 m), Vârful Pietrei (2.098 m), Vârful Funduri (2.018 m) şi aveam motive suplimentare de încântare.

52 de oameni pe munte în ziua aceea. Atâţia am numărat drumul de întoarcere. Montaniarzi - mare parte, semi-pantofari - o minoritate. I-am apreciat pe toţi că în loc să stea acasă sau prin oraşe la mall-uri, mici şi bere, au ales să facă efort de căţărat prin Piatra Craiului, dar unii erau aterizaţi acolo de parcă veniseră la ghiceală, cu adidaşi în picioare şi bere consumată în pauzele (dese!) de pe traseu. Au ajuns destul de târziu la refugiu, nu aveau cort, erau nepregătiţi şi au plecat mai departe, pe creasta nordică, mânaţi de un vânt înteţit pe seară. Oameni şi oameni!

Am scris până acum destul de mult despre ieşirea în Crai, dar am reuşit să transmit extrem de puţin. Cele mai multe au rămas lipite în mine, trăite acolo, direct, şi, oricât aş încerca să îmi faci experienţa accesibilă celorlalţi, sunt conştientă că înşiruirea de cuvinte este o palidă reflexie a ceea ce a fost în realitate. Mi-au plăcut momentele când mă opream şi mă uitam ăn spate, la priveliştea care mă bătea pe umăr: Dan m-a învăţat să mă tot întorc în drumurile mele şi să văd cum se schimbă peisajul când te îndepărtezi chiar şi cu 10 metri de el, să observi că uneori e suprinzător şi ce laşi în urmă, nu doar ceea ce vine din faţă, să înţelegi că unghiurile relative aşa sunt construite, ca un joc de du-te-vino.

Aşa arată un om taaaaree mulţumit de reuşita lui şi a omuleţilor care s-au lăsat pe mâna sa la munte! Calm, senin, apreciind totul ca pe un efort conjugat, mândru că încăpăţânarea sa nu a fost de prisos şi, cu apa potrivită, a prins rădăcină şi a făcut fruct. Unul zemos şi gustos!

A fost un exerciţiu de libertate absolut uimitor, fără incidente, tihnit, care a deschis apetitul pentru alţi munţi din liga Craiului. Deja am adus în discuţie un astfel de plan, dar îi vom da timp să se adune şi să se rotunjească. La refugiu se cam aglomerase şi devenise problematic modul în care aveam să dormim: unii erau veniţi fără cort, bazându-se doar pe locurile din refugiu, alţii (semi-pantofarii) nici nu ştiau cum arată unul, alţii erau pregătiţi până în dinţi (un cuplu fusese la escaladă pe versanţii Pietrei Craiului, alţii străbătuseră Nordica, iar unii ne urmaseră de pe Sudică). Adunarea de montaniarzi de toate felurile a fost interesantă, dar nu am avut nici cel mai elementar chef de socializare cu oameni noi, voiam doar linişte să îmi rumeg muntele şi să împărtăşesc doar cu omuleţii mei. De obicei nu reacţionez aşa, dar de data aceasta am fost agasată de atâta lume: parcă era bulevardul din Bucegi sau de la Bâlea.

Nu am putut dormi deloooocc!! A fost o noapte groaznică din acest punct de vedere: m-am foit pe toate părţile, amorţeam, vântul şuiera ca nebunul muşchii îmi erau încordaţi, se sforăia pe vreo 3 voci şi, chiar dacă eram obosită, nu se lipea niciun pui de somn de mine! Nu doar eu eram "pedepsită" cu insomnia, ci şi omuleţii, în afară de cei noi, care păreau să se integreze mai bine şi să facă rost de nani-nani. Mi-a plăcut tare mult un nene ce a dormit lângă fete şi care a mulţumit întruna pentru faptul că i s-a făcut loc lângă noi, avea o voce sacadată şi răbdătoare, poveşti faine de munte, o seninătate aparte pe chip, era echipat bine, avea până în 60 de ani, făcea muntele singur şi nu a intrat în discuţia despre palmaresul lui. Cum a făcut domnul "Excelent, dar tehnic!"!

Un alt motiv pentru care nu reuşeam să adorm era faptul că mintea îmi era bombardată de imaginile adunate peste zi, de senzaţiile de înălţime, de starea de bine care îmi încovoiau sufletul şi nu îl lăsau să se odihnească, ţinându-l agitat. Totuşi, dimineaţă, aveam să constat că ne-somnul nu avea să-mi afecteze ritmul la parcurgerea Crestei Nordice, nici măcar oleacă!