4-5 iulie 2015 - PARÂNG - creasta estică: Transalpina - Vf. Cărbunele (2.172 m) - Vf. Iezer (2.157 m) - Vf. Mohoru (2.337 m) - Vf. Setea Mare (2.365 m) - Vf. Setea Mică (2.278 m) - Vf. Piatra Tăiată (2.299 m) - Vf. Coasta lui Rus (2.302 m) și Lacurile Zănoaga, Gâlcescu, Vidal

"Sufletul omenesc își găsește plăcere în liniștea naturii care se descoperă numai celor care o caută, pentru că aceasta este un dar pe care puțini știu să-l prețuiască." (Charlie Chaplin) 

Vara și muntele. O pereche care face furori printre inimile montaniarzilor îndrăgostiți de trasee și de înălțimi. O pereche care provoacă visarea legată de intrarea în spațiul aparte al pietrei și al lacurilor, acolo unde vântul fluieră pe mai multe tonalități, apa își domolește zbuciumul din primăvară, norii alunecă pe cerurile deschise și culmile din zare desfată fără limite privirea celui flămând de frumos. 

Anul trecut nu a avut o vară darnică în munți pentru mine și Silviu. A fost o vară zgârcită și ploioasă, capricioasă și mereu pusă pe harță, care ne-a tăiat elanurile și ne-a fugărit către nordul Europei, în Țările Baltice și în Scandinavia. Nu ne-a părut absolut deloc rău, pentru că am descoperit o lume demnă de a fi explorată, am trăit un superlativ de călătorie-maraton, ne-am extins lista de vise în mod considerabil și ne-am sudat și mai bine ca pereche ce-și conjugă creșterea cu drumurile. Muntele ne-a lăsat un capitol nescris și anul acesta, de când zilele au căpătat căldură și lumină lungă, am luat cu asalt cărările ca să ne antrenăm mușchii pentru turele serioase din vară. Ieșirea de 3 zile cu ștrumfii în Ceahlău de la sfârșitul lunii iunie a avut efectul scontat: ne-a arătat că avem mult de muncă și ne-a repus pe direcția reintrării în formă! Ce a urmat la o săptămână distanță? Unul din dragii noștri Meridionali: Parângul cu Transalpina lui! 

- Transalpina văzută de pe Vârful Iezer (2.157 m) -

Am mai fost în Parâng la sfârșitul anului 2012, la trecerea dintre ani, când, împreună cu 14 omuleți-zâmbet, am făcut în ritm voinicesc și sub un soare primitor un traseu de la Telescaun până pe vârfurile Parângul Mic (2.074 m) și Cârja (2.407 m). Am văzut de atunci ce creastă zace în munții aceia și am simțit cum ni se înflăcărează sufletul la gândul de a veni și a o parcurge integral într-o vară, cu coborât la lacurile din căldările glaciare, cu dormit la cort, cu savurat o supă făcută la o butelie Primus, cu marcat o salbă de vârfuri de peste 2.000 m, cu experimentat un efort serios răsplătit pe măsură. 

Anul acesta a venit timpul ca visele puse la copt în momentul trecerii din 2012 în 2013 să prindă contur și să calce pe pământul realității! Ne-am interesat de situația cu accesul pe Transalpina și se putea traversa pe riscul fiecăruia, nu mai era interdicție așa cum fusese cu un an înainte. Ne-am luat o seară de cazare la Cabana Transalpina Lac, aproape de Lacul Vidra, am admirat Țara Hațegului în drumul nostru și cheile strâmte dinspre Petroșani către Obârșia Lotrului și, după un somn bun într-o cameră simplă cu aer de munte năvălind pe fereastră, am intrat sâmbătă dimineață pe Transalpina. Munții au început să ni se deruleze în fața ochilor pe măsură ce luam în altitudine pe șoseaua șerpuindă și eram de-a dreptul reduși la tăcere și admirație, bănuind că ni se înfățișase doar începutul, că minunățiile acelea multe aveau să ni se dezvăluie după ce munceam serios să le merităm din plin! 

- Lacul Vidal și, în spate, o parte din Lacul Gâlcescu -

- rododendron ochios de Parâng - 

- cețuri cotropitoare către Vârful Parângul Mare (2.514 m) -

Am cerut indicații despre traseu și am fost sfătuiți să nu începem chiar din Pasul Urdele, ci din locul unde meșteșugarii, apicultorii și olarii își vindeau produsele naturiste sau făcute de mână. Am lăsat mașina (Uliul Negru) chiar lângă taraba de lemn a unui nene binevoitor, ne-am echipat cu niște monstruozități de rucsaci ducând cort, sac de dormit, haine, mâncare, apă, izopren, frontală, parazăpezi, și ne-am aventurat pe lungul traseu de creastă care ni se înfățișa înaintea ochilor în toată splendoarea ei. Intenționam să parcurgem toată partea estică din lanțul muntos, să coborâm într-o căldare glaciară, să punem cortul lângă un lac și să petrecem noaptea în mijlocul naturii. Imediat după plecare am atins un prim vârf, Vârful Cărbunele (2.172 m), ne-am abătut ușor din traseul oficial de creastă spre șaua care ducea spre al doilea vârf, după care am dat în bandă roșie și ne-am ținut de ea până la finele periplului nostru pe vârfuri. Vârful Mohoru (2.337 m) ne-a pus răbdarea și picioarele la încercare: l-am abordat mai întâi dinspre Transalpina, am urmat indicatoarele până în interiorul văii glaciare din dreapta lui, ne-am lăsat rucsacii lângă cărare și, după aceea, am urcat lejer pe tăpșanul înierbat până am dat peste pietrele puse una peste alta sub forma unei momâi uriașe. 

- Lacul Zănoaga -

- cocoțată pe Vârful Mohoru Mare (2.337 m) - 

După ce ne-am întors la rucsaci, am continuat traseul bandă roșie până în Șaua Mohoru. De după coama muntelui s-au ivit niște cețuri care nu își aveau locul în cadrul nostru atât de senin. Nu le-am dat așa mare atenție, dar, în timp ce traversam platoul și ocoleam Vârful Pleșcoaia, cețurile au spart timiditatea și s-au înmulțit brusc. Urcau cu viteză de după munte, se izbeau de vântul din creastă și nu reușeau să treacă de el, dar nu renunțau la ofensiva de a pune stăpânire pe înălțime. Când am ajuns în Șaua Pleșcoaia, imaginile au devenit spectaculoase, perspectiva schimbându-se la secundă din dramatică în senină și iar în dramatică. Nu a durat mult până să dăm peste indicatoarele care ne informau că ne aflam la o întretăiere de trasee: unul către Lacul Gâlcescu prin Hornul Lacurilor și altul către Vârful Parângul Mare prin Șaua Tăiată.

Am urmat periplul de creastă cu nori în coasta noastră, fiind atenți la schimbările direcției vântului și la ceilalți Meridionali din depărtare care aveau și ei un cuvânt de spus pentru modificarea atmosferei. Cețurile și-au dat mâna cu niște nori negri încă neadunați pentru ploaie și au ridicat nivelul dramatismului oferindu-ne niște imagini cum rar ne-a fost dat să vedem la munte. Era incredibil cum vârfurile erau învăluite de căciulile albe ale cețurilor și apoi erau eliberate de vânt într-un dans amețitor și total hipnotic. Ne opream întruna, nu ne mai săturăm de privit spectacolul care căpăta tente de ireal, de magie legată de o altă lume, iar, odată ce am pus piciorul pe Vârful Setea Mare (2.365 m) și am măsurat cu înălțime noastră stiva de pietre, soarele a ieșit de după nori, luminând perdelele de cețuri și creasta tolănită la stânga noastră. Au fost niște momente divine și le-am savurat prin poze și mirări repetate: uimitor din cale-afară! 

- în vârful bocancilor pe Vârful Setea Mare (2.365 m) - 

"Cred că cel mai frumos lucru este să te surprinzi, să te uimești pe tine într-o autodescoperire și căutare a sinelui." (Oana Pellea) a fost starea noastră de parcurgere a crestei de la Vârful Setea Mare la Vârful Setea Mică (2.278 m) până în Șaua Piatra Tăiată. Eram destul de sus încât să vedem și lacurile din căldările glaciare: Păsări ne atrăgea atenția dintre ferestrele mărginite de stâncile aflate deasupra Căldării Dracului, iar Zănoaga păstra distanța solitară de lac major. Am constatat că am fi avut timp să ajungem până pe Vârful Parângul Mare (lui Silviu îi mustăcise ideea încă de la indicatorul care spunea 2-3 ore până pe vârf!), căci era ora 15 când am adăstat în locul de unde ne-am propus să coborâm la un lac pentru a campa pe marginea lui peste noapte. Am triat lucrurile de luat cu noi până pe vârf și am pus celălalt rucsac la adăpost lângă o stâncă, dar, din fața noastră, s-au ridicat în câteva secunde niște cohorte de nori supărați care au înnegrit orizontul și ne-au descurajat avântul spontan. Spiritul aventuros al lui Silviu l-ar fi împins spre vârful asediat de nori amenințători, dar eu nu aș fi continuat, mai ales că nu am fi avut unde să ne retragem din creastă în caz de furtună și descărcări electrice. Am hotărât să fim precauți și să ne ținem de planul inițial, aducându-i extinderi sigure: am mai făcut două vârfuri - Vârful Piatra Tăiată (2.299 m) și Vârful Coasta lui Rus (2.302 m) - și am încheiat creasta estică, după care, reveniți în Șaua Tăiată, am recuperat rucsacul și am coborât pe traseul cruce roșie spre Lacul Zănoaga.     

Pe partea aceea de munte am găsit o atmosferă liniștită, nu erau semne de încrâncenări de nori, ne simțeam duși într-o interfață lipsită de legătură cu zona de creastă a muntelui. Dinspre Vârful Pietrele Stăncior se mai ridica rapid câte o armată ne negricioși care acoperea rapid muchia muntelui, după care trecea dincolo de câmpul nostru de vedere către înăltocii de peste 2.400 m. Eram mulțumiți cu alegerea noastră de a merge către lac, dar nu am rămas la Zănoaga: ni s-a părut că avea malurile prea pietroase și arăta cam dezolant în căldarea ei căptușită total cu...piatră. 

Am continuat către Lacul Gâlcescu! Silviu a bâjbâit bine traseul, căci nu prea era marcat (în creastă fuseseră refăcute marcajele cu o săptămână înainte, dar în căldări nu se ajunsese), dar am avut baftă că văzusem de sus poziționarea lacurilor și ne-am putut orienta în geografia locului. Am fi avut ceva de furcă să descâlcim direcția de mers, dacă nu am fi fost atenți la legătura dintre Zănoaga și Gâlcescu. Am dat peste alte ochiuri de apă, cu depuneri arămii, cu maluri pline de plante-pămătuf, cu jnepeni zvelți, cu rododendron uituc și am ieșit la splendoarea de lac Gâlcescu. Deja era altă lume: malurile verzi erau mult mai primitoare, apa era de un verde smarald ochios și peștii (da, peștii!) înotau cu agilitate pe margine. Am mai găsit trei montaniarzi din Pitești cu un cort deja instalat și ne-am bucurat să constatăm că nu eram singuri în sălbăticia aceea. Am montat cortul și apoi am dat curs foamei (mă plângeam de două ore că îmi era foame!): Silviu a botezat butelia Primus cu o supă de ciuperci, iar eu am feliat cașcavalul, șunca și salamul. Am mâncat pe cinste, supa fiind vedeta declarată a cinei! După un ceai de fructe delicios am mai făcut niște poze, ne-am băgat în sacii de dormit pe la ora 21 și ne-am trezit a doua zi...pe la ora 8.30. 

"Muntele ăla e Viu, respiră, iar apele curg prin venele lui." (Mircea Bezergheanu) - Lacul Gâlcescu (are o suprafață de 3 hectare și o adâncime de peste 9 metri) se alimentează din Lacul Vidal care se varsă în el printr-un pârâu consistent. Limbile de zăpadă din partea superioară se topesc în Vidal și Pencu, iar apa din Gâlcescu se întâlnește cu cea din Zănoaga si dă naștere râului Lotru (așa se explica și denumirea de Obârșia Lotrului, locul nostru de intrare pe Transalpina!). Un circuit echilibrat aflat în permanentă mișcare! Între Zănoaga și Gâlcescu am dat peste o suprafață de lac fără prea multă apă, năpădit deja de plante, devenit oarecum mlăștinos, dar ploile și zăpezile sigur îl vor întoarce la starea lui de bază. Puțin înfricoșător mi s-a părut ochiul de apă de culoare arămie, cu ușoare tente fieroase: părea o poartă către subterane.

După ce am strâns cortul și am analizat starea bățului care a pocnit dintr-o încheietură când l-am montat în seara anterioară, am pornit spre Hornul Lacurilor ca să ieșim din nou în creastă, sub Vârful Setea Mare. Aveam de acoperit vreo 300 de m diferență de nivel, dar nu eram deloc obosiți pentru că ziua era superlativ de darnică, cerul se liniștise și nu mai burzuluia norii la orizont, ci îi trecea ca mărgelele prin albastrul său, oglindindu-i pentru noi în suprafețele cuminți ale lacurilor Vidal și Pencu. Ne simțeam din nou privilegiați să călcăm pe acolo, să ne înfruptăm din toate darurile pe care muntele le așternuse sub picioarele noastre, eram mândri de reușita de a fi făcut jumătate de creastă, de a fi înnoptat lângă un loc deosebit și de a ne fi intrat serios în formă. 

Prin Hornul Lacurilor am avut niște peripeții demne de ținut minte. Fiind o porțiune destul de abruptă și cu pietre nesigure, având grohotiș din plin și aflându-se la discreția vântului, a ploilor și a zăpezilor, era deja configurată ca o zonă ce necesita mai multă grijă pentru a fi depășită. Am avut două momente de dezechilibru pe panta hornului, dar am scăpat cu bine din ele și Silviu m-a ajutat să trec de ultima porțiune, înainte de a ieși în platoul aflat dinaintea reîntâlnirii cu traseul bandă roșie.   

- montaniard cu jumătate de creastă de Parâng la activ - lângă Lacul Vidal -

După ce am închis bucla - creastă pe sus și traseu prin căldări - am refăcut bucata dintre Șaua Pleșcoaia și Transalpina fără a mai trece prin vârfurile cocoțate cu o zi înainte. La coborârea de pe Mohoru ne-am întâlnit cu 5 motocicliști care urcau pe cărare cu motocicletele și ni s-a părut că se chinuiau inutil, că trebuia mai mult să care după ei zgomotoasele pe roate și nu se puteau bucura de peisaj. Silviu mi-a spus că așa cum sunt mulți care nu înțeleg plăcerea noastră de a face trasee pe munte cu greutate în spate, punându-ne la discreția soarelui arzător și a ploilor, traversând valuri de transpirații și de efort, la fel suntem și noi incapabili de a pricepe unde se află ascunsă plăcerea în tipul acela de savurare a muntelui. Just: chiar nu pot să înțeleg! Înainte de a ieși la tabăra semănând cu o iurtă din Mongolia, ca să îl recuperăm pe Uliul Negru, am trecut pe la Vârful Iezer (2.157 m) și am mâncat la firul ierbii cu o priveliște de nota 10 la picioarele noastre, având vârfuri în dreapta și valuri de munți în stânga, cețuri calme apropiindu-se de șosea și coborând agale pe văi, vânt șuierându-ne picurat în urechi și liniște de final de tură.

 "Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi.'' (Grigore Vieru)

"We are now in the mountains and they are in us, kindling enthusiasm, making every nerve quiver, filling every pore and cell of us." (John Muir) - muntele te face un acordeon de frumos și de plin, o cutie de rezonanță care vibrează din toate încheieturile, care împrăștie bucurie și transmite artificii de entuziasm îm jurul ei, o versiune îmbunătățită a propriei persoane periculos de contagioasă în nevoia ei de împărtășire a esențelor găsite pe creste! Muntele îți alungă inutilul din toate cotloanele, instalează o curățenie interioară lipsită de superficial și te ghidează să stăpânești privirea către sus și grija către pașii de jos! 

Ziua nu se putea încheia decât cu un apus pe măsură văzut la ieșire din Țara Hațegului, când ne-am strâns mâinile în căușul celuilat și am conștientizat pentru a mia oară (niciodată nu e de ajuns!) că "Departe de orașe, departe de știri, departe de conflicte, departe de grabă, departe de magazine...dacă te depărtezi suficient de mult, rămâne esențialul." (Doru Oprişan).

Vedeta noastră de viteză și agilitate pe șosele, care a trecut testul înălțimii făcând Transalpina de la Obârșia Lotrului până la Rânca, a fost Uliul Negru, un Ford Kuga aflat în primăvara vârstei lui și doritor de alte aventuri pe la înăltoci (va avea parte de destule ocazii căci vara este lungă și deja pusă pe niște direcții clar...montane!). Nu are un (supra)nume bombastic și nici înfuriat, ci este legat de modul discret în care ne punem noi la cale călătoriile, fără tam-tam și fără laude premature, ci cu împărtășiri calde venite după străbaterea cărărilor. Îi seamănă lui Silviu - se vede de la o poștă - și de asta se înțeleg atât de bine!