26-28 iunie 2015 - CEAHLĂU - "Antrenarea viitorilor montaniarzi" - episodul 1: Durău - Cabana Dochia - Vf. Toaca (1.904 m) - Clăile lui Miron și retur

“Others have seen what is and asked why. 
I have seen what could be and asked why not.” 
(Pablo Picasso)

“Trebuie să cântărești în viață pentru ce merită și ce nu merită să te irosești.” (Luminița Gheorghiu) și trebuie să gândești dacă îți trăiești viața pe partea celor pline și cu tâlc sau pe partea celor seci și fără noimă. Desigur, nu se poate să te afli continuu în zona celor cu miez pentru că sinusoidala asta numită viață nu merge doar pe creasta, ci vizitează și luncile, și peșterile, și depresiunile, dar în momentele de contabilitate interioară sufletul tău trebuie să iasă pe plus, altfel tânjește și te ofilește. Mă raportez excesiv la relația aceasta plin-gol și uneori ating limita încăpățânării și a rezistenței războinice în fața puhoiului doldora de inutilitate, dar această atitudine îmi aduce cele mai mari satisfacții interioare. Dacă este matur să fiu așa? Dacă este bine? Nu știu și nici nu prea mă interesează etichetele puse de ceilalți! Importante sunt schimbările sensibile în bine și în frumos pe care le pot face în mine și în ceilalți! - “Lumea are nevoie – mai mult ca niciodată – de emoție și de sensibilitate, pentru că trăim într-o lume care pare că strivește emoția și sensibilitatea.” (Răzvan Mazilu). Cu aceste premise în minte și cu un gărgăune de vis ce se cocea de vreo 2-3 ani, am pus la cale cu două săptămâni înainte de a se încheia școala o expediție montană pentru ștrumfii mei începători în calitatea de montaniard. Ne-am adunat 22 de omuleți - 15 ștrumfi (Lavinia, Ricardo, Andrei, Florinache, Justinian, Corina, Iuliana, Ioana, Adelina, Ștefana, Bogdan, Alexandra, Ancuța, Sergiu, Ionuț) și 7 adulți (Oana, Ionuț, Eugenia, Vasile, Lidia, Silviu și eu) -, ne-am echipat cu rucsaci, saci de dormit, corturi, mâncare, pelerine de ploaie, bocanci și ne-am aventurat în Ceahlău. 

Am invitat doar pe cine am considerat că ar aprecia o astfel de ieșire, pe cei care nu și-ar fi luat la pachet alintături sau ifose de oraș, pe cei cărora muntele le-ar fi putut transmite ceva, nu doar oboseală și transpirație, pe cei care au înțeles din fermitatea tonului meu că nu mergem la o simplă joacă, ci la trudă susținută urmată de răsplată. Fiind vorba de începători și de inocularea unui simț al disciplinei muntelui, mi-am asumat responsabilitatea de a fi repetitivă în precizări și poate puțin dramatică, pentru a mă asigura că mesajul meu legat de pregătirea pentru orice scenariu posibil ajunge să fie pus în practică. Nici nu mai știu de câte ori am răspuns la întrebări de genul Ce este acela un izopren?, Chiar trebuie bocanci, nu se poate cu adidași?, Să iau și pelerină de ploaie și geacă?, și de câte ori am reluat explicațiile, trecând în tabel echipamentul pe care îl avea fiecare sau de care a făcut rost între timp. Am împrumutat și eu ce am avut disponibil, am făcut un work-shop ad-hoc în spațiul verde al școlii legat de modul în care se pune un cort și cum se reglează un rucsac de munte, am urmărit vremea și am revenit mental asupra gândului Chiar mergem?. Nu am avut dubii în privința motivației mele de a ne aventura în Ceahlău, doar că ploile m-au ținut în șah și mi-au pus la încercare fermitatea deciziei de a pleca. În cele din urmă, după ce am urmărit o săptămână prognoza deloc îmbucurătoare, mi-am spus că muntele nu e doar lapte și miere, nu e doar senin și frumos, așa că ne vom adapta împrejurărilor și, dacă nu îl vom găsi binevoitor, o să apelăm la o altă variantă (campat la baza muntelui, mers la schitul din spatele Cabanei Dochia). 
În dimineața de 26 iunie, la ora 6, 21 de omuleți am plecat cu o cursă specială Iași-Durău, urmând să ne întâlnim cu Silviu direct la destinație. Vremea era instabilă, plouase abundent în seara precedentă și norii arătau amenințători, iar când Silviu m-a sunat și mi-a spus că și la el, pe drumul spre Durău, ploua, am început să mă îngrijorez din nou și să mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să campăm la baza muntelui.  

Ne-am echipat, am burdușit rucsacii, unii ștrumfi cărau lucruri în mână, pentru că nu le mai încăpeau în poverile din spate, dar, în general, veniseră pregătiți, asimilaseră instructajul, urmaseră indicațiile mele: toți aveau pelerine de ploaie, geci de fâș, majoritatea erau în bocanci și nu se plângeau, deși se vedea pe fața lor că vremea le descuraja intenția. Am mers la Salvamont, am plătit taxa de intrare în Parcul Național Ceahlău și taxa de cort, cerând informații despre condițiile meteo și sfaturi despre ceea ce ar fi bine să fac în calitate de lider de grup. Mi s-a spus că vremea era în dodii până pe la ora 12, după care nu mai erau șanse mari de ploaie, dar vântul și ceața aveau să persiste, așa că puteam merge. Atâta voiam să aud: unda verde de plecare! Am luat drumul pe cunoscutul traseu bandă roșie și ne-am aventurat prin pădure până la Cabana Fântânele, înfingându-ne hotărâți picioarele în urcuș. O mezină de ploaie măruntă ne-a mai udat oleacă, dar frunzele copacilor au fost o sită naturală care nu a lăsat chiar toți stropii să ajungă pe hainele și pe rucsacii noștri, așa că, hai-hai, cu o poză, cu un popas, cu un Cât mai este? din loc în loc, cu un gâfâit (chiar mai multe!) și cu multă voie bună (dublată de Ce greu e urcatul!) am ajuns la peste 1.000 de metri.
Ne-am tras sufletul, am mâncat, am făcut câteva poze și ne-am plâns unul altuia cât de mult am transpirat și cât de tare ne dor umerii. Și eu mă resimțeam de la greutatea rucsacului pentru că nu am mai mers de multă vreme pe munte cu intenția de a sta la cort pe platou, ba din cauza genunchiului, ba din cauza alegerii unor trasee care presupuneau statul la cabane, așa că se vedea și la mine absența antrenamentului. Ștrumfii mustăceau că era dificil într-adevăr, că nu glumisem atunci le spusesem în repetate rânduri să se aștepte la trudă serioasă, dar nu prea aveau alternativă, se încredeau în promisiunea mea că înălțimea le va răsplăti efortul. Grupul s-a rupt ulterior în două bucăți: cei mai iuți de picior au parcurs mai repede traseul până la La Morminte, la Cușma Dorobanțului și la Panaghia, iar cei mai înceți au mers mai cătinel. Important era să ajungem întregi și în ritmul nostru, cu ceața și vântul de o parte și de alta!  

"În trecerea grăbită prin lume către veci,/ Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!" (Rudyard Kipling) și așa am făcut și eu atunci când am zărit sub o tufă de jneapăn, lângă Panaghia, o pată galbenă păzită de niște petale violete: o floare de papucul-doamnei. Este plantă rară, pe cale de dispariție la noi în țară, declarată plantă protejată încă din 1938 și inclusă în clasa orhideelor. Învățasem despre ea la școală, la Științele Naturii, în clasele primare, și îmi rămăsese în minte pentru că am fost nevoită să scriu o legendă despre ea, așa că îi studiasem atent forma pentru a-mi stârni inspirația. M-a încântat enorm această întâlnire inopinată și i-am transmis și lui Silviu entuziasmul meu, umplându-i capul cu detalii! Săracul, de abia îi trecuse o crampă musculară la picior (avea un rucsac foarte greu, cu lucrurile noastre și ale altor ștrumfi) și eu îi arătam floricele pe platoul Ceahlăului! Oricum, deja luaserăm serios în altitudine și puteam vedea Durăul rămas pitit în vale, într-un cuibar de păduri, iar cețurile călătoare își începuseră dansul purtate de un vânt sălbatic. Am profitat la maxim și ne-am infiltrat în poze: erau niște cadre de nerefuzat!

Gașca noastră mai lentă a ajuns la Cabana Dochia cam la o oră distanță față de ceilalți, mai iuți de picior, pentru că am făcut pauze, ne-am hlizit pe drum, am râs de rucsacul lui Florinache burdușit în stil montaniard de către Silviu, ne-am bucurat de rezultatele de la Evaluarea Națională (Corina, Ioana, Iuliana și Andrei erau absolvenți de clasa a VIII-a și așteptau nerăbdători notele, care s-au dovedit a fi de la bune la foarte bune!), am discutat despre faptul că pădurea părea destul de bolnavă la altitudine, o ciupercă mânca tulpina, crengile și coroana brazilor, iar peisajul părea dezolant fără verde. La Dochia am mers direct la o ciorbă rădăuțeană cu chifla de casă alături și ne-am mai întins încă o oră la cioace și la devorat hămesiți mâncarea caldă. Ceilalți merseseră direct la campare, își instalaseră corturile și veneau la masă după noi, în schimbul 2. 
Vââânt cââât șapteee și ceaaaață! Ștrumfii își aduseseră corturi destul de bune, le ancoraseră strașnic, dar două dintre ele erau total nepotrivite pentru condițiile de la altitudine, pentru vânt năprasnic și posibilă ploaie, așa că am gândit un plan de rezervă în cazul în care ar fi trebuit să relocăm omuleții din ele la celelalte corturi. După ce ne-am pregătit casele pentru somn, am mers la Cabana Dochia pentru un joc de macaua ce s-a prelungit până după ora 23 și ne-a făcut să râdem cu gura până la urechi, să ne încălzim și să strângem rândurile priteniei la munte. 8 omuleți au decis să abandoneze ideea de a dormi la cort și au venit la Cabană, în sala de evenimente, unde au tras o saltea, au pus sacul și s-au odihnit ca lumea. A fost bine până la urmă pentru că am mutat omuleții din corturile șubrede în cele abandonate și am putut sta liniștită că nu îmi răcesc ștrumfii! Vântul a bătut ca turbatul toată noaptea, iar...   

...dimineață ziua ne-a întâmpinat senină și liniștită, răsplătindu-ne răbdarea de a fi îndurat capriciile naturii și de a ne fi dovedit demni să îi călcăm cărările de înălțime. Cortul lui Ionuț era lipit de gardul din fața cortului meu și al lui Silviu și alți montaniarzi din jurul nostru se dădeau cu părerea despre soarta lui. Iuliana, Corina și Ioana se hlizeau de zor în cortul Oanei și tolocăneau în continuu despre experiența lor de neuitat din prima noapte montană la nivelul solului, despre cum s-au înghesuit, cum au alunecat una spre cealaltă, cum li s-a părut că aveau să fie luate pe sus de vânt. Andrei, Lavinia, Florinache și Ricardo aveau și ei povești cu nădăbăi din cortul lor de patru persoane, iar Ancuța, Alexandra și Bogdan erau veseli că depășiseră noaptea cu bine. Silviu și domnul Papaghiuc au adunat cele două corturi șubrede, căci nu mai aveam treabă cu ele: fuseseră descalificate după proba de anduranță și retrogradate la zona cu nisip de la mare. Ceilalți 8 omuleți de la Cabana Dochia se odihniseră bine și ne așteptau să reîntregim gașca ca să pornim către Vârful Toaca, lucru pe care l-am și făcut după micul-dejun și după...poza clasică de grup pe trepte! 

"Fă-ți timp să guști frumosul din tot ce e curat,/ Fă-ți timp, că ești de multe mistere-nconjurat!" (Rudyard Kipling) - asta am vrut să descopere ștrumfii prin tura aceasta la munte! Mi-am dorit să le deschid o ușă care să le arate ce minunății pot găsi dincolo de viața lor obișnuită, dincolo de lucrurile egale unele cu altele, dincolo de banal, dincolo de atmosfera claustrantă a orașului, dincolo de betoane și privit în pământ, dincolo de previzibilul traseu al adolescentului din zilele noastre. Am vrut să vadă cu ochii lor și să simtă cu ființa lor, singuri, pe picioarele proprii, cum este să crezi că nu poți și să reușești, cum este să afli cât de mare este de fapt lumea asta mare, cât de plină de necunoscut, cât de atrăgătoare în stârnit pofta de călătorit, cât de mult te poți hrăni din frumusețea ei. Ce ai de făcut? Să mergi către ea, să o vezi, să o guști, să o savurezi, să o împărtășești, să fii deschis către testarea unor limite, să te bazezi pe bunătatea nemăsurată a ceilorlalți arătând-o și tu pe a ta. 
Ziua a doua de munte a fost ca o lecție în aer liber, fără plan și fără obiective, fără fișe de evaluare, fără descriptori de performanță, fără itemi, doar noi, cerul și muntele. Ceea ce se învață din această triadă depășește cu mult zona școlii, intră în spațiul miezului de sine, pune temelie la amintiri cu valoare inestimabilă în timp, stârnește zâmbet și mirare, sărăcește de cuvinte și îmbogățește în tăcere, una în care toate se așează la locul lor pentru o clipă, iar zumzetul din minte se duce în subteran și nu mai iese cât stai la altitudine. Bucuria de a fi OM se simte atât de ușor la munte, este atât de firească, de parcă Dumnezeu a sădit-o pe acolo ca să fie culeasă în caz de secetă! 

Fără rucsaci grei în spate, proaspăt mâncați, hliziți la superlativ, omuleții mei și-au întins pașii către Vârful Toaca, la 1.904 m. Am abordat traseul pieptiș, pe unde erau înainte scările de lemn, și am avut de temperat neîncrederea și teama de alunecare a ștrumfilor, căci totul părea prea greu, aproape imposibil de realizat. Îmi aduceam aminte de primele mele trasee de genul acesta și apoi de turele noastre din Triglav, din Dolomiți, din Piatra Craiului și le înțelegeam temerile, dar știam ce îi va aștepta în vârf, dacă mergeau cu grijă și abordau panta pas cu pas, fără să se mire din minut în minut cât de abruptă era. Eram în spatele lor și le urmăream mișcările îmbărbătându-i și asigurându-i că pot duce totul la capăt, fapt care s-a și întâmplat și... 

... în câteva minute eram deja toți pe Vârful Toaca (fără doamna Lidia care rămăsese la jumătatea drumului cu mâncarea și pelerinele)! "Fă-ți timp cu orice taină sau adevăr să stai,/ Fă-ți timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!" (Rudyard Kipling) - cam asta am făcut și noi la altitudine: am admirat crestele roată-împrejur, am făcut poze de învingători și ne-am rânduit la fotografiat. Ceea ce se așează în sufletul fiecăruia după o ascensiune pe munte, fie ea cât de mică, ține de fibrele interioare ale acestuia, dar nu am întâlnit până acuma om care să ajungă la altitudine și să nu se arate atins de frumusețea de acolo, este imposibil să nu rezonezi ca o harpă în bătaia fină a vântului. 

Corina scrie despre tura din Ceahlău: "Muntele - locul unde uiți de toate și de toți, ești pierdut alături de un grup de oameni cu umor, veselie și prinzi curaj să faci ceea ce nu ai crezut vreodată că poți face. Îți depășești propriile temeri și îți dai seama că poți mereu mai mult. După o astfel de experiență totul pare banal! Vă mulțumesc, doamna, pentru că m-ați integrat în grupul montaniarzilor!", iar draga de Oana, de-mult-doritoare-de-o-călătorie-la-munte-și-de-o-schimbare-de-peisaj, spune: "Trei zile minunate în care muntele ne-a găzduit, ne-a provocat, ne-a răsplătit și ne-a invadat simțurile, umplând tot ce era golit în urma unui an solicitant cu energie, liniște și multă veselie! Cel mai fain început de vacanță ever!" - mărturii că muntele a mai făcut câteva victime sigure!

Coborârea a fost legănată, pe traseul adiacent celui cu scările de lemn avariate, fără probleme, putându-i urmări de la înălțime pe participanții la "Maratonul Bate Toaca - ediția a 3-a", care se desfășura în acea zi pe traseele Ceahlăului. Primii concurenți au trecut pe lângă noi chiar când am plecat de la Cabana Dochia, ștrumfii i-au aplaudat și i-au încurajat aproape pe toți, apreciind efortul lor de a fugi pe niște cărări care pe ei i-au obosit doar parcurgându-le la pas. Doamne, ce ochios e muntele când e senin și călduț, mai mare dragul să stai la firul ierbii și să pălăvrăgești sau să mănânci ceva bun! Ne-am lăsat seduși de lumină și ne-am întins la hlizeală pe o pantă a traseului de coborâre, făcând schimb de biscuiți, de sandwich-uri, de bomboane, de replici cu lipici, căci în acea zi eram în grațiile muntelui și trebuia să profităm la maxim de ele! 

Scenele 36-57, dubla 2 din filmul Montaniarzii I: Ionuț își pierde telefonul (alb!) pe traseul de coborâre și își dă seama de acest lucru atunci când ajunge deja dincolo de stația meteo. Ștefana îi sare în ajutor și aleargă cu el să îl caute pe The Precious. Cei doi dau peste o gașcă de castori umani veseli, ronțăitori de vorbe bune și de impresii la cald, care se impacientează și o rețin pe Ștefana cu ei ca să se ducă Ionuț singur și mai repede să caute telefonul. După un sfert de oră, Ionuț se întoarce fără The Precious și nori de supărare se lasă peste gașca de rânjiți, căci fiecăruia îi pare rău de ceea ce s-a întâmplat. Oana, The Calm Warrior/Worrier, propune înființarea unei Fellowship pentru o căutarea colectivă: Ștefana, Eugenia, Ionuț și ea se aventurează prin jnepeniș și pornesc în aventură, în timp ce castorii ceilalți - Adelina, Lavinia, Iuliana, Ioana, Silviu și Daniela - se duc la cabană să întrebe pe acolo dacă nu l-a găsit cineva pe The Precious. Publicul este ținut în suspans, pauza de traseu durează mai puțin decât cele de publicitate de la tv și...Frăția ajunge învingătoare!!! The Precious era la firul ierbii, își continuase siesta și nu dăduse semne de plecare, vrând să nu mai fie târâit pe alte coclauri, ci să stea la moțăit o tură de lene! Happy People meet The Happy End. 

La Cabana Dochia bătea...clopotul pentru maratoniștii avansați, alergători pe o distanță de 29 de km și, cât timp am mâncat sau ne-am odihnit în soare, urechile noastre au fost întruna sparte de zgomotele făcute de organizatorii care îi încurajau și îi așteaptau pe participanți cu un pahar de apă, cu o bucată de ciocolată, cu o fructă, cu o lămâie. Atmosfera era plină de adrenalină, locul se aglomerase, ziua era frumoasă și mulți (montaniarzi sau semi-pantofari) urcau din Durău până la Dochia. Era păcat să nu mai facem un traseu, așa că am propus să mergem către Clăile lui Miron, pe partea cealaltă a muntelui, care era mult mai sălbatică și mai neumblată. Imediat ce am depășit spațiul de campare, am intrat într-un abrupt descurajant pe unii dintre noi, dar eu am continuat traseul ținând grupul adunat și știind că nu avem chiar așa de mult de mers. Venisem pe acel traseu dinspre Clăi spre Cabana Dochia și îl țineam minte destul de scurt, dar în sens invers mi s-a părut lung. După ce am ajuns pe platou, mai aveam o traversare și o coborâre și ajungeam, dar doamna Lidia a propus să admirăm stâncile de la distanță căci ne întârziam prea mult.  

"Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lângă izvor,/ Fă-ți timp s-asculți ce spune o floare, un cocor!" (Rudyard Kipling) - am stat vreo 20 de minute și ne-am lăsat pătrunși de liniște și de căldură, calmându-ne bătăile inimii de la mersul susținut pe traseu. Voia bună a tronat între noi ca o împărăteasă neîncoronată și acest lucru m-a bucurat, căci există mereu riscul ca un grup să nu se sudeze, mai ales dacă sunt așa mulți omuleți în el. Muntele și răbdarea au dovedit din nou cât de multe se pot realiza dacă ești simplu și vrei să împărtășești cu ceilalți (până și Iustin-Bartomoleu s-a dat pe brazdă, după arat și discuit la socializare!). Pe drumul de întoarcere am fost asaltată de întrebări de câțiva ștrumfi și am vorbit întruna, nesimțind trecerea timpului și nici efortul. Mi-am dat seama că îmi atinsesem scopul de a-i contamina sănătos cu virusul montan, căci deja aveau planuri de achiziționat echipament și voiau să știe când urmează...episodul 2 din antrenarea lor. Nu mai aveam nevoie de alte simptome ca să pun diagnosticul!

La urcuș am rămas cu Silviu, doamna Lidia și Eugenia, am vorbit despre provocări, risc, trăit intens, ieșiri cu ștrumfii, accidente nedorite, și m-am simțit din nou recunoscătoare pentru faptul că, de când organizez excursii cu cei mici, nu am avut niciun incident major care să mă pună pe gânduri în privința planurilor ulterioare. Mi-au plăcut discuțiile despre experiențele celorlalți, despre Elveția, despre planuri date peste cap și despre plecat de acasă și ajuns unde nu te aștepți. Încet, încet, am ajuns din nou la zona de campare, ne-am luat câteva lucruri (și pălinca ungurească adusă de Silviu, apa vie dătătoare de forțe proaspete!) și am mers la Cabana Dochia pentru o tură de ciorbă și una de jocuri împreună. Am stat până la ora 23 și ceva cu râsete pe săturate, cu macaua, șeptica, table, pedepse și tot felul de născociri ștrumfești!
Licurici - pe drumul nocturn către cort am văzut niște pâlpâiri în iarbă și l-am întrebat pe Silviu dacă erau licurici cumva. Mi-a spus: Da!! Nu mai văzusem în viața mea un luminător din acesta, așa că m-am bucurat că am dat peste ei, stând singuri sau în perechi și trăgându-te de coada ochiului să le dai atenție. 

"The silence grew deeper, so deep that if you listened carefully you might very well catch the sound of the earth revolving on its axis." (Haruki Murakami) - așa a fost a doua seară de cort, total opusă primeia, cu o tăcere-mâlc în jur (cu excepția ștrumfilor care nu se potoleau din hlizit la 12 noaptea și am fost nevoită să ies să fac oleacă de militărie cu ei!). Speram să prind un răsărit de nota 10 dimineață, dar, la ora 5, când a sunat alarma și am ieșit să văd cum se prezintă atmosfera, am dat peste o ceață deasă, un frig serios și o ploaie măruntă de nu mai recunoșteam nimic din ziua anterioară. M-am dus din nou la somn și pe la ora 8.30 ne-am trezit ca să strângem cortul și lucrurile, să facem rucsacii pentru drumul de întoarcere. O ploaie rapidă ne-a mai ținut vreo jumătate de oră la adăpost și, după aceea, am purces la adunat casele din pânze răspândite pe locul de campare. Am prelungit sesiunea de împachetat și la cabană, căci corturile nu erau strânse bine, iar Silviu le-a făcut un pustiu de bine băieților și i-a cocoșat cu ele!

Intenția mea inițială de organizator era să facem drumul de întoarcere pe la Cascada Duruitoarea, dar, când am văzut cum se prezenta vremea, am ales o variantă mai sigură pentru ștrumfi. Dacă eram doar cu Silviu sau cu adulții, am fi riscat pe acolo, dar am preferat să nu forțez și să nu mă expun unei ploi pe partea aceea de munte, unde traseul era năpădit de rădăcini alunecoase de copaci și de pante mai abrupte. Nu ne-a plouat, dar cețurile au stat peste noi până dincolo de Panaghia, eliberând din când în când soarele deasupra noastră și păstrând norii amenințători la orizont pentru eventuale ofensive ude. 

"Fă-ți timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,/ Fă-ți timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!" (Rudyard Kipling) - la vale am rememorat momente interesante din expediția noastră, am purtat discuții și negocieri lungi legate de cele 41 de cuie de cort ale lui Andrei, am promis un episod 2 în septembrie și am primit asigurări multiple că participarea va fi numeroasă. I-am simțit primeniți pe omuleți, au șters în aceste trei zile de munte (și eu, de altfel!) multă oboseală adunată și și-au descrețit sufletele. Cu o zi înainte, mergând spre Dochia, erau în spatele meu doi bărbați care urcaseră din Durău și vorbeau despre capacitatea muntelui de a te relaxa activ, în mod diferit față de cum reușește marea, în mod pasiv. Practic, mintea schimbă un mod de a funcționa, iese din repetitivitate, nu intră în stagnare, ci aplică alte mecanisme, dându-ți și mult căutatele recompense interioare atunci când ajungi la altitudine.  

Ioana - "Ultimele zile petrecute cu profesorii cei mai buni și elevii din școala gimnazială au fost obositoare, dar minunate, și mi-am dat seama că, urcând un vârf de munte la 1.904 m, pot să fac mult mai mult!". - concluziile trainice au fost trase deja sau urmează a fi scrise de fiecare cu liniuță de la capăt. A fost o gustare montană, o linguriță băgată în borcanul cu miere și savurată cu bune și cu mai puțin bune, cu ceață și vânt, cu soare și ploaie, un bufet divers deschis de munte pentru cruzii mei ștrumfi. Au dat dovadă de tărie (mai multă decât mă așteptam!), s-au purtat frumos unii cu alții, s-au pastilat ironic și sper că nu vor lăsa acest episod să fie unul izolat, ci vor însăila altele la el. Îi felicit și îi îmbrățișez pentru reușita lor! 

"Fă-ți timp pentru-adevăruri și adâncimi de vis,/ Fă-ți timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!" (Rudyard Kipling) - dacă am ajuns la capitolul de mulțumiri trebuie să o menționez pe Lavinia care m-a ajutat cu insignele: eu am venit cu ideea și ea cu implementarea! Fiecare montaniard a avut bucata lui rotundă de tinichea și a purtat-o cu mândrie la piept, la șapcă, pe rucsac, pe unde a găsit de cuviință să o plaseze. Îi mulțumesc lui Silviu că a avut răbdarea de a asculta piedicile de organizare cu care m-am confruntat, a adus echipament și a cărat un rucsac mai mare decât era cazul, pentru a-i ajuta pe ștrumfi, mi-a dat idei bune (mi-a adus aminte de pastile!) și mi-a dublat autoritatea la nevoie. Ceilalți oameni mari - Oana, Ionuț, Eugenia, Lidia, Vasile - au parte de toată aprecierea și drăganul pe care un om fără astâmpăr ca mine le poate avea pentru cei deschiși la minte, pentru cei cu ferestre la suflet. Ne revedem în septembrie!!

În loc de P.S. - vești de febră musculară - Corina: "După cum mi-ați spus, azi dimineata m-am trezit cu febră musculară la părți ale corpului care nici nu credeam că mă vor durea vreodată. Însă durerea este una plăcută și gândul că am fost capabilă să urc la o asemenea altitudine mă face să mă simt mândră!".  și vești de încântare - Adelina: "A fost foarte frumos chiar dacă am avut mici îndoieli în privința reușitei noastre, dar se pare că optimismul, distracția și plăcerea cu care noi am tratat acest eveniment a scos orice îndoială din mine și că "Momentele minunate se construiesc împreună cu oameni minuntați!". Abia aștept cealaltă întrunire! Ne mai vedem, montaniarzi dragi!".