23-24 mai 2015 - Masivul PIATRA MARE - Vf. PIATRA MARE (1.844 m) și CHEILE 7 SCĂRI

" Iubita mea, ți-am cumpărat un munte!

Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani.

Are păduri și râuri și o punte

În vârstă de un milion de ani... "

"Existăm nu pentru a pălăvrăgi despre absurditatea lumii, ci pentru a ne da o justificare. Și uneori e de ajuns duioșia unui cer de primăvara ca să ne reamintească acest lucru." (Octavian Paler) - vara își răsuna apropierea de undeva de departe și primăvara era pe sfârșite, dar la înălțime timpul era mai întârziat și încă o puteam găsi pitită în culorile florilor, în verdele izbucnit după ploi, în limbile de zăpadă topindu-se lent și sigur sub căldura soarelui timid. Și la mine și la Silviu serviciul și treburile grămadă ne aglomeraseră uimitor de mult în luna mai și simțeam nevoia aprigă de a evada pentru două zile la înăltocii noștri ca să ne încărcăm bateriile și să ne eliberăm de toate cele sufocante. În 2012, când ajuns la Cheile 7 Scări, pe la Timișu de Jos, ne-a rămas o bucată de traseu de făcut, cel spre cabana și vârful Piatra Mare, așa că obiectivele acestea erau numai bune pentru un week-end de hălăduială în doi.  

Vineri seara am ajuns în Timișu de Jos și ne-am cazat la Vila 7 Scări, proprietara așteptându-ne cu multă ospitalitate și dându-ne tot felul de indicații despre zonă și trasee. Eram prea obosiți ca să ne întindem prea mult la vorbă, dar am apreciat atitudinea ei deschisă la acea oră târzie. După un somn strașnic, dimineața a pătruns prin geamul cât peretele și ne-a arătat crestele munților pe care voiam să le urcăm. Deja era multă vânzoleală pe stradă, mașini parcate una după alta, bicicliști, oameni cu un rucsac mic în spate, copii, tineri, bătrâni, toți îmbrăcați și încălțați sportiv și pregătiți de drum! Am rămas surprinși de întreaga scenă pentru că, în urmă cu aproape 3 ani, zona era cam pustie, nu prea se știa de ea și traseele erau populate numai de cunoscători, dar acuma, după ce s-a făcut investiția în recondiționarea scărilor și în amenajarea cu tiroliene, totul apărea schimbat la față la 180 de grade. Pe de o parte este un lucru bun să vezi că interesul pentru natură și pentru munte crește și mulți oameni aleg să abandoneze televizorul și spartul semințelor în fața lui pentru a ieși la firul ierbii sau pentru a parcurge la picior un traseu de 2-3 ore! Pe de altă parte apare și multă mizerie dublată de gălăgie, deoarece orice zonă făcută accesibilă atrage și pantofari sau oameni de mâna a doua, care nu respectă natura și lasă semne clare după ei. Până la urmă, muntele nu este doar al nostru, al celor care avem o atitudine sănătoasă față de el, ci este al tuturor, dar tare cred eu că, dacă ar avea o putere divină, i-ar neutraliza pe cei care nu știu să fie doar musafiri pe cărările lui.  

Traseul până la Cabana Piatra Mare durează vreo 2-3 ore și te solicită destul de mult. Eu cu Silviu eram într-o buclă de lipsă de antrenament, puțin ieșiți din formă de la viața sedentară de oraș, dar am luat drumul de-o aripă cu multă încăpățânare și am început să îl parcurgem alături de zeci de oameni înșiruiți printre copaci și pietre. O gașcă de omuleți adunați printr-un event pe facebook, o familie cu doi copii (cel mic era dus în spate de tată), perechi mai tinere sau la vârsta a doua și o trupă de 4 copii urcau cot la cot cu noi, depășindu-ne unii pe alții la șerpuirile drumului sau atunci când ne trăgeam sufletul pe vreo piatră. Cei patru ștrumfi erau de clasa a cincea, veneau din București și se aventuraseră pe munte cu dirigintele lor, un domn ajuns în pragul a 60 de ani, despre care copiii vorbeau cu multă apreciere și îl luau ca punct de reper pentru conduita lor în natură. Erau trei băieți și o fată, dar ea conducea trupa ca un lider care știa cum să îi coordoneze pe toți și cum să se facă înțeleasă, astfel încât să ajungă împreună și în siguranță pe platou. Au intrat în vorbă cu noi, ne-am întrebat una, alta, le-am dat din apa noastră, căci nu mai aveau multă, și le-am apreciat dezinvoltura și încrederea în ei înșiși. Este o adevărată plăcere să îi vezi pe ștrumfi cum se descurcă de la vârste fragede, să constați că învață extrem de repede și că li se pare firesc să experimenteze fără să fie în permanență dădăciți de cei mari. Bravo, ștrumfilor de București!   

După ce mi-am tras sufletul de un milion de ori pe pietrele de pe traseu, am ajuns pe platou și priveliștea a făcut ca tot efortul să fi meritat din plin. Brașovul se vedea tolănit în depresiune, munții roată stăteau la taifasul lor de week-end și era atâta tihnă în aer că nu am rezistat și ne-am întins aproape o oră pe iarba de lângă cabană. Nu eram singurii care am făcut asta, căci aproape toată lumea, care ajungea acolo, își lua un colț de stâncă sau un metru pătrat de covor ierbos și se punea pe mâncat, pe savurat o bere sau pe vorbit. Frăția aceasta între oameni ajunși la înălțime de munte se insinuează pe nesimțite, toți parcă devin deschiși, surâzători, gata de legat punți cu ceilalți și de apreciat frumosul din orice și din oricine, pregătiți să fie dezbrăcați de măști și să își întindă sufletul la soare precum rufele fluturânde în vântul molcom de primăvară: ”Fie ca o soartă prielnică să păstreze încă mult timp poporul acestor munți, văi și câmpii, în frumusețea și spontaneitatea sa.” (Kurt Hielscher).

Cabana Piatra Mare se afla la 1.630 m în masivul cu același nume, iar lângă ea erau niște ruine ale celorlalte trei foste cabane care au ars în incendii în ani diferiți (1908, 1916, 1996), pe măsură ce se tot reconstruia o nouă clădire pe locul celei arse. Cabana actuală a fost ridicată în 2003, are doar 15 locuri de cazare (1 pat de o persoană și 7 paturi duble), este extrem de cochetă și de bine pusă la punct, alimentându-se cu electricitate din panouri solare, având reguli clare (ex: nu se doarme în sala de mese), impresionând prin curățenie, prin prezența papucilor de schimb pentru mers la mansardă unde se află paturile și prin detalii ochioase (felinare ca în Austria, clopoței, sare și pier în figurine cu găuri). Servirea ni s-a părut destul de rapidă și oamenii de la cabană se comportau foarte bine cu puhoiul de omuleți ajunși pe platou!

Liniștea și tihna au năvălit peste noi ca niște cotropitori flămânzi de posesii noi și aproape ne-au țintuit lângă cabană, punându-ne în față ispita de a nu mai ajunge pe vârf. Ne-am ridicat și ne-am zis că nu se poate să nu mai facem o oră de traseu oricât de ofertantă era ideea cu leneveala la altitudine, sub o căldură molcomă, numai bună de moțăit în reprize. Imediat ce am depășit pădurea de brazi, traseul a devenit brusc pietros și chiar am avut parte de o porțiune de tipul Piatra Craiului, cu niște colți stâncoși ieșind incisiv în lumină, cu limbi de zăpadă rezistând inutil temperaturilor în creștere, cu gențiane și alte flori de munte deschizându-și timid culorile către trecători. Am prins energie numai uitându-ne la toate aceste minunății și am stat ceva vreme să ne bucurăm bocancii de senzația de piatră pe care o găsești spre vârfuri.  

După porțiunea de stânci, am intrat într-un platou asemănător Bucegilor și nu a durat mult până am atins Vârful Piatra Mare (1.844 m), unde se aflau deja mulți omuleți. O gașcă de tineri venise cu trei câini ce au dat târcoale pe acolo și s-au și încăierat la un moment dat, dar păreau a fi niște lupi reveniți la baștină, în sălbăticie. În fața noastră se aflau Meridionalii, întinși unul către celălalt, fiecare semeț în felul lui, ca niște zei stăpânitori de atmosferă. Piatra Craiului trona în dreapta noastră trăgându-ne de urechi pentru faptul că nu am mai ajuns la ea de ceva vreme și Bucegii se lăfăiau fix în ochii noștri cu vârfurile zimțând cerul de deasupra. Venisem în Piatra Mare pentru puțin aer montan și ajunsesem în vecinătatea deschisă a înăltocilor de calibru! Deja ne uitam după locuri de campare bune pentru revizitarea din viitor!

Ne-am descălțat de entuziasm la Cabana Piatra Mare, după ce am parcurs drumul de întoarcere și ne-am mirat de zăpada care nu-și mai avea locul în tabloul de altitudine, pentru că trecuse de ceva vreme "Desprimăvărarea - Primăvara amestecată cu iarna are o frumuseţe nedesluşită. Se întâlnesc atunci tinereţea cu bătrânețea, vechiul cu noul, florile cu cerul, și-ți creează o stare de freamăt, de bucurie nestăvilită, de energie descătuşată." (Grigore Leșe). Florile de stâncă știau cel mai bine cum erau regulile de rezistența la înălțime și probabil făceau schimb de impresii dintre pietre cu zăpada singuratică de pe coastă. În curând aceasta avea să se transforme în apă și să hrănească planta cu bumbi galbeni care o ascultase. În curând avea să se unească mai la vale cu surorile ei devenite deja fluide. În curând avea să se rostogolească prin chei sau avea să se lase înghițită de vreun montaniard însetat. Toate se întâmplă așa în natură, în ritmul lor ancestral și...în curând! 

Cheile 7 Scări arătau altfel față de cum le-am văzut noi prima dată. Scările au fost înlocuite de sus până jos, dând dovadă de o rezistență sporită, exista o cabană la intrare de unde îți cumpărai bilet (10 lei/adult) și foișor aproape de canion, curățenia s-a instalat serios pe traseele remarcate și interesul a crescut pe măsură. Copiii puteau primi echipament de via-ferrata dacă erau prea mici (cască, ham). După cum am spus și la început, în cele două zile, cât am stat în zonă, am fost surprinși de câți oameni am văzut pe trasee, inclusiv până sus, pe munte, la Cabana Piatra Mare: puhoi! Pe lângă toate acestea, au fost instalate și multe tiroliene prin pădure, inclusiv pe deasupra Cascadei cu Apă Vie, așa că ai ce face în zonă în condiții excelente!

Mi-a trecut deja prin minte un posibil plan de excursie în zonă, chiar dacă scările mi s-au părut puțin expuse pentru cei mai mici și parcă mi-au temperat puțin entuziasmul. Dacă stau bine să mă gândesc, ștrumfii de a cincea din București au trecut fluierând prin ele, așa că nu ar trebui să îmi fac griji prea mari!

Ieșirea din chei leagă traseele cu posibilitatea de a merge pe munte mai departe sau de a ocoli porțiunea pe deasupra și a ieși din nou în drumul inițial. Foarte mulți au ales varianta a doua căci era prea solicitant să continue sau aveau alte planuri, după cum am văzut când am coborât de pe munte și i-am găsit strângând de zor păturile, mingile, grătarele! Lumea nu prea lăsa gunoi pe locurile unde a stat și ne-am bucurat să vedem că atitudinea sănătoasă față de munte începe să devină o obișnuință, nu doar o obligație!

Odihnitoare a mai fost tura aceasta la munte! Ne-am întors acasă cu energie înzecită, gata să ne luăm la trântă cu treburile care ne așteptau și sfârâind de nerăbdare (ca o Fanta când e deschisă!) pentru următoarele episoade, cele multe și de la altitudini considerabile din vară! Vreme bună și picioare rezistente!