Teach Mindfulness, Invite Happiness!
Dacă nu le arăți ștrumfilor că visele se pot împlini, cum îți vor crede cuvintele fără fapte? Dacă ții discursuri obositoare construite din intenții și nedublate de acțiuni, ce efect crezi că poți avea asupra minților crude din fața ta? Dacă faci exclusiv pentru tine lucrurile mari și ștrumfilor le dai doar firimituri, cum îți imaginezi că vor simți gustul unei pâini întregi din niște rămășițe? Dacă vrei să-și cultive curiozitatea și să-și înmulțească ițele minții, cum bănuiești că vor reuși aceste lucruri doar de pe băncile școlii, stând cu nasul în manuale și în teme? Am citit într-un studiu psihologic faptul că "de-a lungul vieţii, un om îşi petrece 6 ani visând ce vrea să facă" și cred că își folosește mulți ani din restul timpului lucrând la modalități prin care aceste vise să prindă contur. Cel puțin acesta ar fi ciclul complet de existență al unui vis!
"Dacă asculți toate regulile, pierzi toată distracția." (Katherine Hepburn), iar o greșeală pe care o facem noi, adulții prinși în o sumedenie interminabilă de reguli, este că uităm un lucru: continuăm să dăm examene în fața ștrumfilor zi de zi, dar devenim infatuați de superioritatea noastră încât considerăm că nu trebuie să le mai demonstrăm nimic. În cariera mea de profesor nu le-am cerut elevilor mei să facă ceva ce nu am făcut eu înainte, nu am împovărat fără să știu ce înseamnă sarcina respectivă pentru mintea și imaginația lor, nu le-am pretins să citească două cărți pe lună fără să fi parcurs eu însămi un asemenea traseu la vârsta lor. De aceea, mi se pare firesc să îi instig la călătorii și la munți, la oameni frumoși și la depășirea limitelor comodității după ce aplic eu toate aceste deziderate. În plus, copiii fac un lucru inconștient: nu învață aspecte legate de viață de la oameni care le sunt antipatici, pe care nu îi simt autentici și care mai mult vorbesc decât fac! În consecință, learning by really doing devine vital dacă îți dorești să transmiți lecții sănătoase de viață și să creezi un alt fel de mediu de învățare, dincolo de cel clasic!
Cum motivele de ducă nu se epuizează niciodată, șirul de excursii îndrăznețe a fost continuat și anul acesta! Am încălcat regulile previzibilității și ne-am aventurat departe de tot, tocmai în colțul celălalt de țară, pe diagonală, la intrarea Dunării pe plaiurile noastre. Domnul profesor Papaghiuc a aruncat o momeală la un moment dat că ar fi interesant să ajungem prin zona aceea îndepărtată, dar nu a insistat pe transformarea acelui gând într-un posibil itinerariu pentru o excursie. Eu am pescuit ideea, am așezat-o alături de alte obiective-surori de prin zonă și am construit un plan demn de a fi împlinit, scoțându-l de pe lista de așteptare. Din ianuarie până în aprilie, eu, domnul profesor și doamna profesor Oana Ștefanache ne-am ocupat de logistică, am explicat părinților și copiilor la ce să se aștepte de la această excursie de 4 zile, am selectat 40 de ștrumfi din cei 60 înscriși, ne-am făcut bagajele și am pornit dis-de-dimineață către o aventură de tip circuit care a implicat parcurgerea a peste 1.500 de kilometri!
Oameni cu o mentalitate sănătoasă de a crește ștrumfi pregătiți să se uite la lume cu ochii mari, cuprinzători, există la tot pasul și merită să îi asculți ce apă pun la rădăcina puiului de om trimis lor de Dumnezeu să îl crească. Mihai Barbu este un astfel de om, un curios, un realist și un idealist în același timp, care a fost cu soția lui, Oana, și cu fiul lor de 4 ani, Vladimir, într-o călătorie de câteva luni cu motocicleta prin Europa. Concluziile lui sunt de-a dreptul inspiraționale: "Aş vrea ca Vladimir să vrea să vadă lumea. Aş vrea s-o vadă aşa, în felul ăsta, aşa cum e ea, nu cum i-o aşterne în faţă vreun ghid turistic. Aş vrea să fie curios. Nu ştiu, nu ştie nimeni dacă el va creşte aşa cum aş vrea eu. Nu ştiu cât şi ce îşi va mai aminti, peste 14 ani, din vacanţa asta. Dar vreau să ştiu că am plantat cărămida asta zdravănă la temelia lui. Mă găseam mereu, prin campinguri, uitându-mă cum Vladimir se joacă atât de frumos cu pitici din alte ţări. Sunt fascinat de cât de bine se pot înţelege ăştia micii fără să împărtăşească aceeaşi limbă. Cum pot ei să se joace ore în şir, să dialogheze şi să fie fericiţi, şi eu să nu fiu în stare să obţin indicaţii de la un om lângă care am oprit să întreb pe unde s-o iau. Astea sunt momentele, unele din ele, în care ziceam că "da, facem bine ce facem", că acea cărămidă despre care vorbeam e acolo, gata să susţină fundaţia pentru un om... bun." (Mihai Barbu)
"Viaţa să îţi aştearnă pe faţă doar hărţi făcute din zâmbete, prea minunatule copile! "(Gabriela Doboș)
Obiectivele din această excursie au fost o noutate totală, ștrumfii nu știau mai nimic despre ele, căci erau prea departe de casă, iar curiozitatea lor a fost pe măsură. Am început cu...
CETATEA FĂGĂRAȘULUI a fost "o construcție regală, înzestrată cu cel mai mare domeniu feudal din voievodat la sfârşitul secolului al XIV-lea. Inițial a existat o fortificaţie din lemn cu val de pământ, distrusă la mijlocul secolului al XIII-lea, în urma unui puternic incendiu. Primele ştiri documentare atestă existenţa cetății în 1455: în acest secol a fost pusă prima piatră de temelie, primul domnitor atestat care a locuit aici fiind Laszlo Kan. Acesta a ordonat ridicarea unei fortificaţii din lemn, iar ulterior, pe timpul lui Majlath Istvan, în 1539, cetatea a fost reconstruită parţial. Complexul feudal era înconjurat de un şanţ de apărare şi de un val de pământ, două elemente esenţiale, pentru acele vremuri, care asigurau, într-o oarecare măsură, un anumit avantaj pentru soldaţii din interior. În secolul al XV-lea cetatea din piatră şi cărămidă de la Făgăraş, care avea scop militar defensiv, era constituită din o incinta patrulateră, cu patru turnuri, bastioane la colţuri şi un turn de avanpost de tip baricada pe latura de est.
După scindarea Regatului Feudal Maghiar, în anul 1541, Transilvania devine Principat autonom, iar Cetatea Făgăraşului intră în proprietatea ereditară a principilor Transilvaniei. Mulţi dintre aceştia au acordat o atenţie deosebită Făgăraşului, contribuind la dezvoltarea întregii zone. În anul 1599, în urmă campaniei din Transilvania, Mihai Viteazu intră în posesia efectivă a Făgăraşului, iar la sfârşitul anului, cetatea şi domeniul sunt dăruite soţiei sale, Doamna Stanca, devenind adăpost pentru averile şi familia domnitorului. În aprilie 1600 cetatea devine centrul de adunare al oştilor înaintea campaniei din Moldova, iar în toamnă, după înfrângerea de la Miraslau, tot aici are loc regruparea forţelor."
"În secolul al XVII-lea, adăugirile la care este supusă Cetatea vor culmina cu transformarea sa într-o reşedinţă princiară, centru politico-administrativ al domeniului Făgăraşului. În timpul lui Gheorghe Rackozi I au fost dublate zidurile exterioare nordice și sudice, iar în spaţiile create a fost aplicată umplutură de pământ, realizându-se o rezistenţă de 8 metri grosime. Șanţul de apărare din jurul cetăţii a fost lărgit, adâncit şi umplut cu apă din Olt, devenind astfel un adevărat lac. Începând cu 1696, Făgăraşul a devenit proprietate a Coroanei Habsburgice și a trecut printr-o perioadă de degradare din cauza folosirii sale militare. Între 1918-1948 cetatea a fost garnizoană a armatei române, iar între 1918-1923 a devenit lagăr pentru ruşii albi, presa vremii consemnând donaţiile pe care regina Maria le-a făcut pentru aceştia. Între anii 1948-1960, în cetate a existat una dintre temutele închisori pentru deţinuţi politic ale "gulagului" românesc. Construcția a fost renovată şi amenajată ca muzeu în 1965, iar cele 66 de încăperi, întinse pe cinci niveluri au devenit un punct de atracţie al Braşovului împreună cu fortificațiile și lacul-centură din jurul său."
Ștrumfii mei au fost fascinați de lebedele negre de la intrare: erau libere și calme, integrate în peisaj alături de surorile lor albe care valsau pe apă. Am asediat zidurile printr-o plimbare de constatare a măreției Cetății Făgărașului, ne-am pozat și am tras și niște concluzii negative vis-a-vis de starea trotuarelor și a străzilor din apropiere. Mare hibă are turismul românesc la acest capitol: găsești obiectivul amenajat, restaurat, dar ordinea aceasta firească este doar împrejurul lui, la câțiva metri în apropiere lucrurile deja sunt degradate, neîntreținute, tipice unei atmosfere de delăsare. Pleci cu un gust dulce-amar!
VALEA OLTULUI și MĂNĂSTIREA COZIA au fost următoarele puncte de interes pentru noi. Defileul Oltului, lung de 47 km, se afla între Munții Lotrului și Munții Căpățânii, adăpostea curgerea Oltului către Dunăre și cuprindea o natură sălbatică și impresionantă. În unele locuri șoseaua era sub nivelul apei aflate dincolo de un dig întărit, exact cum am văzut și în Olanda cu câteva zile înainte, iar crestele împădurite din jur îmi gâdilau strașnic tălpile de montaniardă.
Am oprit pe malul drept al apei la ansamblul mănăstiresc de la Cozia, cunoscută inițial sub denumirea de Mănăstirea Nucet. Biserica mare a fost construită de meșteri din Moravia, după modelul bisericii sârbești din Crușevat, din piatră albă tare, între 1387-1391, ctitor fiind domnitorul Mircea cel Bătrân. Partea superioară a chenarelor de la ferestre, rozetele de deasupra lor și pictura din pronaos data din timpul acestuia, doar pictura a fost renovată în vremea lui Neagoe Basarab, când s-a făcut și fântâna care îi purta numele. Între anii 1706-1707 au fost adăugate pridvorul, cerdacurile, chiliile și s-a reconstruit havuzul cu apă, toate realizându-se de către paharnicul Șerban Cantacuzino. Catapeteasma originară din lemn a ars a fost refăcută în 1794 din cărămidă și zugrăvită în anul 1907. Crucea de pe turlă era din timpul lui Mircea, iar policandrele din naos si pronaos au fost dăruite mănăstirii de domnitorul Constantin Brâncoveanu.
Mănăstirea mustea de istorie, iar muzeul ne-a adus mai aproape de toate straturile care s-au succedat pe acea palmă de munte de lângă Olt. Senzația de mitologic și de străvechi strecurat de timp era extrem de bine conturată atunci când admirai zidurile, balconul cu ieșire la râu, picturile și aleile sau ascultai tihna apei dublată de ritmul potolit al vântului. Lăcașurile de cult din vecinătatea apei au o semeție împrumutată de la munte, par a fi cicatrizat atâta istorie și dumnezeire între cărămizile lor încât îți transmit fără urmă de îndoială că pot face față absolut oricărei încercări.
"Nicio învățare semnificativă nu apare fără o relaționare semnificativă." (James Comer) și pentru acest lucru trebuie să laud atitudinea ștrumfilor din excursie. E posibil să îi apreciez prea mult datorită unui punct de vedere subiectiv, dar am constatat că atmosfera de bună înțelegere și de destindere între noi, profesorii, și ștrumfi s-a permanentizat în excursiile noastre. Copiii se atașează, apreciază dacă sunt tratați cu respect, simt că se face un efort pentru ei și răspund în consecință ridicându-se la nivelul așteptărilor. Glumele, jocurile de macaua, demonstrațiile de kendama, împărțirea de kurtos și de mâncare cu jumătate de autocar sunt lucruri firești care mențin o comunicare hazlie din care învățăm cum să fim dincolo de spațiile noastre cunoscute. Recunoaștem că ne sunt dragi ștrumfii care au încredere în forțele lor, care îi coordonează pe ceilalți (vestitul campionat de macaua organizat de Andrei și Florinache) și se implică, fiind utili, având și ei ceva de spus (și de făcut) în privința reușitei excursiei.
Minunea TROVANȚILOR de la COSTEȘTI chiar a fost ceva nemaiîntâlnit! Termenul de trovant este specific literaturii noastre geologice și a apărut prima dată în 1907 în lucrarea Terțiarul din Oltenia a naturalistului Gheorghe Murgoci. Geologii spun că au fost două condiții necesare formării trovanților: existența unor sedimente nisipoase și prezenta unor fluide carbonatice. Sculpturile de piatră aveau forme bizare, erau milimetrice sau înalte și se aflau poziționate în apropierea unei cariere de nisip. Se susține că ar fi concrețiuni grezoase, că ar avea peste 6 milioane de ani vechime și că ar fi apărut datorită unor cimentări locale ale nisipului, posibil pe fondul unei activități seismice. În jurul lor s-au țesut diferite legende - unii spun că ar avea origini supranaturale sau că ar fi mărturii ale existenței unor civilizații extraterestre, dar cert e că nici oamenii de știință nu au reușit să deslușească în totalitate misterele legate de apariția lor. Localnicii numesc trovanții și pietre vii. Unii cred cu tărie că după o ploaie mai lungă din nisipul umed răsar mici trovanți, iar pietrele de dimensiuni mai mari efectiv cresc. Specialiștii spun că "În lumea minerală, numai cristalele cresc, iar trovanții sunt o adunătură de pietricele de diferite mărimi, legate între ele printr-un ciment carbonatic.", așa că povestea creșterii e nerealistă și se poate afirma cu tărie mai degrabă opusul: trovanții se micșorează din cauza proceselor naturale de eroziune.
Asociația Kogayon administrează la Costești singurul muzeu din lume dedicat trovanților. Am găsit expuse în aer liber, pe o suprafață de un hectar, peste o sută de sculpturi ale naturii, care se abăteau ușor de la regula generală: pe suprafața celor foarte mari creșteau, parcă, pietre mai mici. Ce au făcut ștrumfii noștrii după lecția de geografie? Au sărit la escaladat pereții de nisip! "The more risks you allow children to take, the better they learn to take care of themselves."(Roald Dahl), pentru că bucuria jocului și a libertății de manifestare pe un spațiu nou este ceva imposibil de stăvilit!
ANSAMBLUL MONUMENTAL de la TÂRGU-JIU cu MASA TĂCERII, POARTA SĂRUTULUI și COLOANA INFINITULUI realizate de sculptorul Constantin Brâncuși. Voiam de multă vreme să ajungem să vedem minunile ieșite din mâinile unui om care și-a depășit potențialul, care a ars viață și talent pentru arta sa, care a ajuns în spații de armonii superioare și le-a închis ulterior în formele pe care le-a sculptat pentru a ne lăsa semnele existenței lor, pentru a ne eleva spiritul spre un nivel de simplitate sinonim cu bucuria primordială. "Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii." (Constantin Brâncuși) și ceea ce am admirat la Târgu-Jiu a fost de domeniul sacrului cultural, a fost o revenire către minunile unei Naturi profunde, ascunse în virtualitățile divine din orice suflet. Dovezile acestei naturi umane extinse la maximul ei de dăruire și de contopire cu armonia ne-a determinat să ne apropiem cu sfiala neinițiatului de pietrele coborâte pe pământ din altă dimensiune, una de dincolo de lume.
"Ansamblul sculptural al lui Brâncuşi se află în Parcul Central din Târgu Jiu şi cuprinde mai multe componente care se întind pe o distanţă de 1.5 kilometri, fiind realizat între anii 1937-1938 la solicitarea Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene. Aceasta a considerat că trebuie adus un omagiu eroilor gorjeni care au căzut pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial, iar Constantin Brâncuşi a răspuns acestei solicitări şi nu a acceptat să fie plătit pentru creaţia sa. Cele trei componente sculpturale care întregesc Ansamblul monumental sunt dispuse pe aceeaşi axă, orientată de la apus spre răsărit, sălăşluite de o a patra componentă numită Aleea Scaunelor. Intrarea în Parcul Central se face pe sub Poarta Sărutului, care asigură trecerea spre o altă dimensiune încărcată de simboluri şi semnificaţii. Drumul continuă cu Aleea Scaunelor, pe marginile căreia se găsesc câte 15 scaune care sugerează momentele de cugetare asupra etapelor vieţii. La capătul aleii se arată Masa Tăcerii. Aceasta a fost lucrată în piatră, calcar de Bampotoc, şi reprezintă simbolic masa de dinaintea bătăliei la care urmau să participe ostaşii români. Scaunele din jurul mesei sunt în formă de clepsidră, care măsoară simbolic timpul, şi sunt în număr de 12, amintind de numărul apostolilor. Masa reprezintă şi un simbol al reunirii familiei şi al meditaţiei, dorinţa lui Brâncuşi fiind ca lucrarea sa să determine renaşterea acestui vechi obicei străbun."
"Poarta Sărutului reprezintă simbolic trecerea spre o altă viaţă. Numită de sculptor uneori Templul sărutului, a fost realizată manual de Brâncuşi, ajutat de câţiva cioplitori. Este din piatră de Bampotoc și se ştie din mărturii orale că amplasamentul ei a fost schimbat de două ori înainte de a se stabili locul pe care s-a ridicat. Stâlpii prezintă multiplicat simbolul ochilor îngemănaţi, iar arhitrava reproduce, incizat de patruzeci de ori, Sărutul din Montparnasse, sugerând o horă. Referindu-se la această sculptură, Mircea Eliade spunea: "Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlineşte în viaţa poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa omului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viaţă, în viaţa reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, şi pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi."."
"Coloana Infinită este opera centrală şi cea mai importantă a întregii creaţii a sculptorului Brâncuşi, ridicându-se impunătoare spre cer și înălţând simbolic sufletele erorilor neamului. Coloana Infinitului se află în celălalt capăt al oraşului, fiind despărţită de Masa Tăcerii şi de Poarta Sărutului de strada numită Calea Eroilor, care nu are nicio cotitură şi se întinde pe o distanţă de 1.2 kilometri. În realizarea coloanei, Brâncuşi s-a inspirat din arta caselor ţărăneşti construite în perioada lui 1800 și a preluat simbolul "sacrificiului infinit", reprezentând o axă a lumii, menită să sprijine bolta cerului pentru veşnicie. Lucrarea măsoară 29.33 de metri înălţime, are o greutate de 29.173 kilograme și este formată din 17 module în formă de romb din fontă, cu semimodule la capete, unde lipsa soclului şi a capitelului indică lipsa începutului şi a sfârşitului. Trunchiurile de piramidă, goale pe dinăuntru, sunt fixate cap la cap pe un miez central de oţel, cu secţiune pătrată, uniformă pe toată înălţimea Coloanei Infinitului. Exteriorul Coloanei a fost curăţat prin sablare cu nisip special, ulterior fiind pulverizate două straturi de praf metalic, unul de zinc şi celălalt de alamă, la o temperatură mai ridicată.
Coloana Infinitului a devenit obiect de studiu pentru oamenii de ştiinţă din ţara noastră, mulţi dintre ei întrebându-se dacă Brâncuşi cunoştea la acea vreme (anii 1935-1936) efectul de piramidă. Aceasta conduce la ideea că simbolurile dăltuite de Brâncuşi în piatră activează în cei care le privesc, planurile profunde, intime, eliberând energiile blocate, ridicând calitatea conştiinţei şi a iubirii necondiţionate. "Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor", spunea Constantin Brâncuși, şi ce altceva poate însemna Bucuria, dacă nu îndumnezeire, adică armonie trăită pe toate planurile?"
După ce ne-am înălțat sufletele cu minunile lui Brâncuși, ne-am aventurat spre CAZANELE DUNĂRII, unde mai fusesem cu Silviu, în iulie 2013. Voiam să mergem pe Dunăre cu vaporașul, să facem o croazieră și să vedem defileul de la nivelul apei, dar ne-am lovit de faptul că, deși era 1 mai și ne așteptam să fie multă lume dispusă să își înmulțească veniturile asigurând excursii pe Dunăre, nu am găsit nicio ambarcațiune cu program de ieșit în larg împreună cu o ceată de ștrumfi. Știu că m-am obișnuit cu năravul firescului în turism la nivelul serviciilor din călătoriile mele în străinătate, dar chiar mi s-a părut revoltător să cerșim în stânga și în dreapta un dram de bunăvoință de la comercianții locurilor ca să nu ne întoarcem acasă fără vizitarea obiectivului principal al excursiei: Dunărea la Cazane!
"Mi-am dat seama că orice formă de negativism este un obstacol care trebuie eliminat și treptat am dezvoltat o formulă de gândire pe care o numesc pozitivism pragmatic." (Sasha Mereț) și fix așa am făcut și noi: ne-am adaptat în mod realist și ne-am încăpățânat în mod idealist! Am stat 3 ore pe marginea fluviului și am căutat oameni cu vaporașe (mulțumim, domn profesor!) și o baie pentru urgențele ștrumfilor (eu cu Oana am străbătut alternativ împrejurimile pentru a identifica vreun loc ce deținea o toaletă publică)! După ce am primit undă verde de la singurul vas ce făcea croazieră pe Dunăre că ne va lua și pe noi la bord împreună cu un grup de 90 de pensionari, ne-am liniștit nervii și am așteptat cuminți să se facă ora de plecare! Peripețiile în căutarea băii au fost demne de un film absurd: la școala din apropiere nu am fost primiți de paznicul clădirii, nici la restaurant fără să comandăm ceva, nici la birtul de la scara unui bloc, unde mișunau bețivii că, deh, era 1 mai...muncitoresc! În momente de genul acela simțeam cum mi se (re)activează disprețul superlativ pentru nația de români păcătoși care au o atitudine de Ev Mediu Timpuriu și nu știu decât să transforme greul în imposibil! Of!!
E dificil tare să faci educație aerisită într-o lume românească atât de îmbâcsită, în care trebuie să ai nervi de oțel și brațe de fier ca să supraviețuiești într-un mod frumos și prielnic sufletului tău! "Nu, nu vreau sa îmi educi copilul ca să trăiască perfect adaptat la lumea asta tristă şi rea. Vreau sa îmi educi copilul în aşa fel încât el să construiască o lume mai bună şi mai frumoasă." (Andreea, mama lui Rareş) și există destui profesori care gândesc și acționează precum părinții deschiși la minte, însă într-un fel înoți într-o apă calmă și curată și altfel într-una mâloasă cu aluviuni. Ambele curg, dar în una te lupți în continuu și în alta te lași dus de val!
Revenind la natura care nu pune atâtea piedici absurde fără să te înalțe în vreun fel, am savurat din plin croaziera pe Dunăre! Ștrumfii au fost încântați de tot ceea ce au văzut, de senzația acută de imensitate oferită de pereții defileului și de albia lată a fluviului ce ne purta liniștit pe umerii lui. Am trecut pe lângă Statuia lui Decebal, pe lângă Mănăstirea Mraconia și prin fața intrării în Peștera Ponicova.
Ca să fie absolut memorabilă experiența, domnul profesor a obținut o favoare de la căpitanul vasului: o fotografie la cârmă cu șapca pe cap! Fiecare ștrumf a intrat în cabină și eu i-am făcut poză! A durat ceva vreme, pentru că 40 de ștrumfi înseamnă ceva muncă, dar a meritat! M-am simțit extrem de bine surprinzându-le emoțiile! Erau atât de nostimi și de diferiți: unii intrau speriați, alții erau curioși, unii încercau mai multe poziții de poză, alții priveau timid la cameră!
PORȚILE de FIER reprezintă "una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa şi este cea mai mare de pe Dunăre, lacul său de acumulare având un volum de peste 2.200 milioane mc și întinzându-se de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa." Am vizitat muzeul amenajat în incinta Porților de Fier II, ghida ne-a dus printr-o sală cu multe poze alb-negru făcute în timpul ridicării barajelor și apoi am coborât cu un lift în camera turbinelor, unde se inima hidrocentralei. Ni s-au părut absolut impresionante hala unde erau adăpostite turbinele imense și forțele angrenate ca să se creeze energie!
"Porțile de Fier I a fost prima colaborare transfrontalieră dintre România şi Serbia începută în 1964, iar cele două părţi au convenit ca atât costurile, cât şi rezultatele să fie împărţite în mod egal. Oamenii au venit atraşi de salariile bune, cea mai mare parte din ei rămânând pentru totdeauna pe aceste meleaguri, întemeindu-și familii şi muncind toată viaţa până la pensionare la hidrocentrală. În perioada de vârf au fost peste 10.000 de angajaţi, cărora trebuia să li se asigure casă, masă şi traiul familiilor, şcoli, grădiniţe, dispensare şi alte unităţi administrative. În urma formării lacului de acumulare au fost strămutate 7 localităţi pe malul sârbesc şi 11 localităţi pe malul românesc (Orşova, Ada-Kaleh, Ogradena, Vârciorova, Tisoviţa, Plavişeviţa). Nu mai puţin de 15.000 de oameni au fost strămutaţi pe malul românesc, pentru a fi construit barajul de la Porţile de Fier. Cei mai afectaţi au fost localnicii din vechea Orşovă, acum aflată sub ape. La fel de traumatizaţi de strămutari au fost şi locuitorii de pe insula Ada Kaleh, unde se aflau aproximativ 550 de oameni, majoritatea turci. Porţile de Fier II au fost realizate între România și Iugoslavia și puse în funcţiune la capacitatea proiectată în 1986."
După clătirea minții și a ochilor cu minunile naturale și antropologice din Defileul Dunării, am apucat drumul spre ULPIA TRAIANA SARMISEGETUSA, unde am avut parte de un tur ghidat la un nivel de profesionalism cum nu credeam că poate exista în România. În călătoriile din străinătate tururile ghidate sunt extrem de bine puse la punct, oamenii aceia fac școală pentru a se achita de îndatoririle de ghid, dar la noi cam domnește stilul expeditiv și mecanic, fiind puține locurile unde lucrurile sunt la un nivel înalt (din ce îmi aduc aminte: Muzeul Ceasului din Ploiești, Castelul Peleș, Castelul Huniazilor, Muzeul Etnografic "Panfil Albu" din Lupșa, Peștera Meziad, Ghețarul de la Vârtop, Cheile Turzii, Salina Turda, Salina Cacica). Când le enumăr, par a se aduna multe, dar când mă gândesc în câte locuri interesante nu am avut parte de același tratament profesionist, ajung la concluzia că încă suntem pe minus la acest capitol.
Directorul muzeului ne-a încântat prin severitatea regulilor sale (la început doar pe noi, profesorii!), încât niciun ștrumf nu a mișcat în front pe durata turului din muzeu. Toți se uitau disperați la noi să le spunem ce se înâmplă, de ce era așa serios domnul, ce avea să se întâmple dacă îl supărau în vreun fel. Chiar dacă eram adulți, ne-am conformat mai ceva ca niște copii! Avea un respect ieșit din comun pentru istoria pe care ne-a prezentat-o și ne obliga practic să fim atenți 100%, să îi răspundem la întrebări (ex: Cum funcționau termele? - ne-a arătat părțile componente și ne-a cerut nouă să emitem ipoteze legate de modul lor de funcționare!), să păstrăm liniște deplină pe durata prezentării și să ne închidem telefoanele. Probabil, a avut impresia că fiind vorba de elevi sigur aveau să fie lipsiți de bun-simț și total dezinteresați, aveau să râdă și să se plictisească, dar ștrumfii s-au comportat foarte bine: mergeau după domnia sa fără să se mai uite după noi, erau total hipnotizați și nu îndrăzneau să facă nici măcar un gest copilăresc. După turul de la muzeu, am trecut la ruine! Acolo atmosfera a fost mult mai relaxată, căci domnul ghid, după ce s-a convins că ștrumfii noștri chiar aveau cei 7 ani de-acasă cu ei, le-a răspuns la toate întrebările despre zei și legende romane și chiar s-a simțit bine, căci ne-a povestit despre romani și stilul lor de viață mai bine de o oră! Discuția s-a încins la maxim atunci când Justinian cel Curios a preluat frâul curiozităților!
"La circa 40 de km de Munții Orăștiei, în partea de sud-vest a depresiunii Hațeg, se află ruinele capitalei Daciei Romane, numită și Ulpia Traiana Sarmisegetusa, fondată de guvernatorul Terentius Scaurianus între anii 108-110. Timp de două secole acesta a fost centrul politico-administrativ al provinciei Dacia. Nu trebuie confundată această cetate cu Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei preromane, cel mai vechi edificiu dacic, aflat la altitudinea de 1200 de metri, în Munții Orăștiei! Orașul avea forma unui patrulater și o suprafața de 32.4 ha, lungimea de 600 m, lățimea de 540 m și înălțimea zidului de 4-5 m. Zidul era construit din blocuri de piatră cioplite, îmbinate cu mortar, iar porțile de pe laterale erau legate între ele prin două străzi principale, care străbăteau cetatea dintr-o parte în alta. Piața era în centrul orașului cuprins între zidurile de apărare, la întretăierea celor două străzi. Dacă în interior se aflau clădirile administrative și religioase, în afară erau casele, unele temple și cimitirele. Complexul arheologic cuprinde: Amfiteatrul, Templul zeiței Nemesis, Templul lui Liber Pater, Templul zeilor Domnus și Domna, Sanctuarul zeilor Aescuapius și Hygia, Templul Mare, Templul zeului Silvanus, Horreum, Praetorum procuratis, Forul lui Traian, Forum novum, Capitoliul, Insulele de locuință de la vest și necropola estică."
După atâta umplut mintea cu istorie și geografie, după jucat cărți și fazan în autocar, după spus bancuri și povești, era cazul și de o bălăceală de nota 10! Prima dată când am fost la AQUALAND DEVA succesul s-a ridicat la nivelul promisiunii, așa că a doua oară a fost ca la o experiență de connaiseurs! Ștrumfii au zbughit-o fix spre locurile care i-au încântat cu un an înainte ca să nu piardă niciun minut prețios din cele trei ore pe care le aveau la dispoziție, iar nou-veniții s-au prins foarte repede de mersul lucrurilor și au plonjat la apă fără prea multe griji! Toboganul și bazinul cu valuri au făcut furori, pielea de la buricele degetelor li s-a încrețit de zece ori, dar au stat în apă în continuu, fără să le treacă prin gând să se mai și odihnească pe vreun șezlong! Tare îmi mai sunt dragi când îi văd așa: veseli, senini, adunând frumos, depășindu-și timiditatea și fiind ei înșiși...încă ștrumfi! Toate prosoapele și toți șlapii erau adunați la un singur șezlong, era un bazar de lucruri colorate, puse într-o învălmășeală de bucurie împărtășită!
În drumul nostru spre casă ne-am oprit la SIBIU în ultima seară și ne-am înfruptat din ritmul acestui oraș atât de intens și de civilizat. Cred că după Brașov (pentru că e lângă Meridionali, lângă Piatra Craiului-Făgăraș-Bucegi - în ordinea aceasta!) este următorul oraș pe care îl iubesc din România! Am mâncat la o pizzerie din oraș - apa de la Aqualand își cerea tributul de hrană - , după care am hălăduit puțin prin centru, ne-am cocoțat pe Podul Minciunilor, ne-am cumpărat mingiuțe cu elastic și înghețată cu arome, după care am mers la cazare, aproape de Marginea Sibiului!
Mulți dintre cei care sunt pe margine, profesori, părinți, foști elevi, prieteni, cunoștințe, consideră că excursiile acestea sunt un lucru extrem de bun și clădesc niște lucruri strașnice în elevi, ducându-i în medii noi, punându-i pe direcțiile unei altfel de creșteri. Există un curent de opinie conform căruia lucrurile ies frumoase în excursii datorită nouă, celor trei profesori organizatori, cărora ne place să ne implicăm în astfel de activități. Perfect adevărat! Dar...toate acestea nu ies doar prin prisma plăcerii călătoritului! Fără multă muncă, fără informare, fără pus la punct o mie de detalii, fără discutat cu ștrumfii și părinții (uneori și bunicii și frații!), fără luat în calcul tot felul de situații pentru care trebuie să avem soluții, fără energie pusă la dispoziția ștrumfilor nimic nu ar arăta așa cum se vede la final. Excursia aceasta de 4 zile a început să fie organizată din ianuarie 2015, așa că..."Unii spun că șansa și-o face omul. Nu, nu, nu întotdeauna. Unii spun că trebuie să fii în locul potrivit, la momentul potrivit, să prinzi trenul din stația în care tu-l aștepți...Nu, nu cred în asta. E vorba de multă muncă." (Marian Râlea)
Momentele de bucurie ca acestea, când bătălia baloanelor este capătul de lume ce trebuie cucerit, ne fac să rămânem încăpățânați în modul nostru anacronic de a face lucrurile să funcționeze în stilul morișcă de frumos-gros. Sistemul băltește de plictis și duce lipsă de inspirație pusă în practică, dar noi alegem să fim pe lungimea de undă a puilor de om pe care îi avem pe mână timp de 4 ani de zile!
BORSEC a fost ultima noastră oprire! După un maraton de excursie ajungeam să închidem bucla într-un loc drag, în care am mai fost de câteva ori, dar în care ne simțim mereu bine. Când au descoperit parcul de joacă amenajat în centru, ștrumfii au luat cu asalt toți căluții cu arcuri, toți stâlpii de cocoț și scrânciobele de legănat, trecând apoi la câinii flocoși din zonă pe care i-au și botezat (Monica - deși era mascul!). Ne-am umplut sticlele cu apă minerală și ne-am pregătit de concursul de geografie organizat de domnul profesor pe baza locurilor vizitate! Miza: nelipsiții ursuleți gumați din cutia albă!
Am citit foarte multe articole în ultima vreme despre educație, despre România, despre alegeri și mi-a dat de gândit concluzia Claudiei Gican, întoarsă în țară după 1 an și jumătate de trăit în Canada. A fost alegerea ei să părăsească România și să revină, pentru că ritmurile de acolo nu se potriveau cu cele necesare ei. Cu o sinceritate specifică, ea mărturisește: "Am găsit România pe care am lăsat-o, nici mai bună, nici mai rea, nici mai curată, o Românie care se schimbă atât de încet că-ți pierzi răbdarea, dar care e uneori atât de naivă și de frumoasă încât o ierți pentru nemăsurata ei prostie. Nu îi înțeleg pe cei care au așteptări când se întorc, așteptări ai când pui umărul să faci ceva, când participi. Nu îi înțeleg nici pe cei care o compară cu țările dezvoltate unde au emigrat pentru binele de acolo, întâmplat tot fără participarea lor. Dar ce e de băgat la cap de tot românul, fie rămas la vatră, fie plecat printre străini, este că trebuie să ne ascultăm unii pe alții și să dăm informației utile o șansă de a se transforma în lucruri bune pentru români și România. Da, nu e simplu să fii contra curentului, dar întotdeauna mai sunt și alții ca tine și asta e îmbucurător."...Este îmbucurător să ai acces la creșterea generațiilor viitoare și să poți încerca mărirea numărului celor care poate vor pune umărul la treabă, care poate vor dori o schimbare asumată prin faptă, care poate vor ține minte niște experiențe și poate vor crede că șansele și munca pot schimba la față măcar atmosfera din jurul lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu