17-19 iulie 2015 - RETEZAT - Poiana Pelegii - Lacul Bucura (2.040 m) - Vf. Peleaga (2.509 m) - Vf. Custura Bucurei (2.370 m) - Vf. Bucura I (2.439 m) - Lacurile Tăul Porții, Tăul Agățat, Florica, Viorica, Ana și Lia

"...Sufletu-mi râde, aşa că îl duc într-o livadă de fructe.

Sufletu-mi cere natură, aşa că mă-ntorc şi-l duc spre munte.

Acolo mă poartă pe cărări ascunse, doar de el ştiute..." 

(Grecu Cristian)

(Lacul Tăul Porții, situat la 2.260 m altitudine) 

Pentru că ne aflam de trei săptămâni într-o buclă norocoasă cu pietroșii - fuseserăm 6 zile pe munte în Ceahlău (3 zile) și pe creasta integrală a Parângului (3 zile) -, am urmărit prognoza meteo să vedem dacă urma vreo intervenție de ploi sau fereastra de vreme senină rămânea valabilă și în week-end-ul următor. Când am coborât din Parâng, am amenințat înăltocii vecini din Retezat că ei urmează să intre la frământat sub picioarele noastre și nu voiam să ne încălcăm promisiunea! Ne intraserăm în forma optimă pentru munte și ne simțeam extrem de bine și de mulțumiți să constatăm pentru a mia oară că, atunci când îți pui mintea să reușești ceva și te organizezi puțin, renunți la obiceiurile proaste și îți canalizezi energia pe acei pași care te aduc mai aproape de obiectivul propus, te uimești pe tine însuți cât de repede îți atingi scopul! Cu puțină disciplină în ale mâncării, cu redus carbogazoase și alte bazaconii (cu excepția unui ocazional savuros vin roșu/alb!), cu mișcare multă și o atitudine pozitivă am revizitat forma fizică pe care o aveam în vara lui 2013 când am urcat primele piscuri de peste 3.000 m pe Vârful Mulhacen, în Spania, pe Vârful Triglav, în Slovenia, și prima oară pe ferratele din Dolomiți. De acuma ne trebuiau doar ochiurile de timp frumos, că, în rest, aveam zilele ocupate de planurile noastre montane! Urma capitolul: Retezaaatt!!

(pe Vârful Bucura, la 2.439 m, cu Vârful Retezat în spate)

(Cum să fii pe Vârful Peleaga, la 2.509 m, și să vrei deja pe alt vârf?!)

"Amintirile sunt momente care pur și simplu refuză să fie obișnuite." (Diane Keaton) - iar aventura din ultima grupă a Meridionalilor s-a ridicat la nivelul de calificare la secțiunea 'amintire'! Am plecat din Ungaria, am luat drumul către Deva-Hațeg-Caransebeș și am făcut dreapta către satul Clopotiva pentru a ajunge la zona Barajului Tomeasa și a Lacului de acumulare Gura Apei. Poalele munților ne-au impresionat din momentul în care am intrat în satul întins de-a lungul drumului destul de bun, cu ieșiri către casele și pensiunile construite cu bun gust între copacii deși. Odată ce șoseaua a început să ia în altitudine au apărut de după cotiturile serpentinelor bolovani căzuți de pe munte fix în drum, gropi în asfalt și semne clare ale încercării muntelui de a-și lua înapoi spațiul cotropit de om. Vegetația creștea printre crăpături, arbuștii își întindeau către călători brațele lor subțiri și totul arăta ca într-un film de Tarkovski, în care uitarea se cuibărește și lucrează la ștergerea trecutului ca să aducă în prezent sălbăticia primordialului. 

Barajul Tomeasa purta semnele unei epoci când măreția unei asemenea construcției era pusă în valoare, acum arătând mai mult ca o piesă de muzeu prăfuită. A trebuit să achităm o taxă de intrare în Parcul Național Retezat, dar ne-am dat seama la fața locului că...nu aveam bani cu noi! Am plecat de acasă încredințați că celălalt avea niște mărunțiș la el, nu ne-am asigurat că era așa, am ignorat acest aspect în graba noastră și la intrarea în parc ne-am trezit că nu aveam nici măcar câțiva firfirei de 15 lei. Eu nu am mai luat portofelul cu mine ca să nu mai duc lucruri inutile în rucsac și aveam doar buletinul pentru trecerea la graniță, iar Silviu a gândit la fel: avea cardul la el pentru luat masa pe undeva sau pentru cumpărat ceva. Am început să râdem, ce era să facem? Ne-am amuzat de cât de amețiți am putut fi, Silviu a explicat doamnei de la intrare care era problema și a încercat să găsească o soluție: ne întoarceam atunci la civilizație și scoteam bani de pe card, plăteam când ieșeam din parc peste două zile după ce mergeam și scoteam bani de pe card, încercam să găsim la Lacul Bucura vreun montaniard ungur rătăcit care să ne schimbe forinții (da, niște forinți tot aveam la noi!) în lei (ăsta da plan!). Doamna s-a amuzat și ea de situația noastră, ne-a tăiat biletele și ne-a lăsat să intrăm, urmând să îi plătim duminică, la ieșire! Sărumâna de înțelegere!

(Lacul Bucura, cel mai mare lac glaciar din România - 8.9 ha)

(Lacul Tăul Agățat, situat la 2.208 m altitudine)

Până la Poiana Pelegii am parcurs cu mașina cei 17 km de-a lungul râului Lăpușnicul Mare, care delimita Munții Retezat de Munții Godeanu și Munții Retezatul Mic. "De-a lungul acestei văi, în perioada ultimei ere glaciare a existat ghețarul Lăpușnicul Mare, iar în perioada de maximă extensiune a coborât până la altitudinea de 1.100m, a avut o lungime de 18 km, o suprafață de 40 km pătrați și a fost cel mai mare ghețar din Carpații Românești. La obârşia lui, gheața se continua sub forma a doi 'afluenţi': gheţarii Peleaga şi Bucura, fiecare măsurând 4 km. În urma studiilor științifice, s-a constatat că faţa superioară a gheţarului Lăpuşnic se afla aproximativ la 1.900 m altitudine, gheața măsurând aproape 200 m grosime." Am citit în jurnalale de tură ale altor montaniarzi că parcurgerea acestei porțiuni de drum dura mai bine de o oră și ni s-a părut exagerat, dar, când am văzut că nici Uliul Negru, o mașină 4x4 serioasă, nu reușea să reducă timpul prea mult, ne-am dat seama că oamenii aveau dreptate. Noi ne-am încadrat în 45 de minute! 

Traseul Poiana Pelegii (1.630 m) - Lacul Bucura (2.041 m) urmărea marcajul triunghi roșu, implica o diferență de nivel de 440 metri și era accesibil oricui, indiferent de nivelul de experiență pe munte. Într-o oră și jumătate admiram deja lacul și ne instalam cortul, iar Silviu era de-a dreptul fascinat de sălbăticia Retezatului în care călca pentru prima oară. Lacul Bucura cu montaniarzii ei locuind în case colorate din pânze, vârfurile paznice de roată împrejur și lacurile șoptitoare așezate în trepte făceau ca totul să fie absolut impresionant! Cu excepția musculițelor, care erau atât de sâcâitoare încât nici mâncarea nu îți tihnea, iar imaginile îți rămâneau în memorie cu mâinile tale prin aer încercând să-ți cureți parbrizul vizual!  

A doua zi ne-am trezit destul de devreme pentru a pleca spre Vârful Peleaga (2.509 m), cel mai înalt din Munții Retezat și al 7-lea pe lista vârfurilor de peste 2.500 m de la noi din țară. Marcajul triunghi galben mergea pe lângă Refugiul Salvamont și trasa o diferență de nivel de 470 m, pe care am muncit-o printre primii în acea zi. Căldarea de sub vârf era destul de impresionantă, Colții Pelegii se vedeau amenințând cerul semi-senin, iar dincolo de creastă trona impozantul Vârf Păpușa - o lume de uriași trăind retrași din lume! Atingerea vârfului ne-a pricinuit mare bucurie: însemna că ne-am ținut promisiunea făcută Retezatului cu o săptămână în urmă, la coborârea din Parâng, de a-i cocoța vârfurile cât de curând posibil! Pe Silviu deja îl mâncau buricile tălpilor să mergem pe următorul vârf și îi era greu să se decidă: Vârful Păpușa sau Vârful Retezat? Când a constatat că primul presupunea o coborâre-o urcare-o nouă coborâre-o nouă urcare și mai puțin timp pe creastă, a renunțat la el și s-a întins ca un copil spre noua jucărie dorită: Vârful Retezat! Nici acesta nu era floare la ureche, pentru că era dincolo de Șaua Bucura, masiv și demn în semeția lui! Deja ambiția lui de Leu se activase și începuse să lucreze de zor!   

De pe Vârful Peleaga (2.509 m) am luat-o spre Șaua Bucura trecând prin Vârful Custura Bucurei (2.370 m) și coborând grohotișurile imense de pe pantele acestuia. Ne-am întâlnit cu niște pantofari care se duceau pe Vârful Peleaga, așa, ca într-o plimbărică de amiază, slab echipați, cu papuci nepotriviți (doar unul avea bocanci!)! Ne-am obișnuit cu genul acesta de sălbăticiuni rătăcite prin munți încât nu putem decât să ne amuzăm de inconștiența lor, mai ales că se cred și extrem de cunoscători, nu ar asculta de un sfat nici să li-l dai pe degeaba. Se uită ei la tine ca la un ciudat, deși ești mult mai pus în temă cu ceea ce înseamnă muntele! Stăm mereu și ne întrebăm cum decurge procesul de selecție a acestor locuri în mintea pantofarilor: în zonele turistice (Predeal, Brașov, Bâlea...) e de înțeles cum se întâmplă, dar în sălbăticia de la Bucura?! Cum să alegi să vii la Bucura, dacă ești un pantofar? Complicată problemă!

Din Șaua Bucura am urcat spre Vârful Bucura I (2.439 m) tot printre grohotișuri imense și am admirat priveliștea către partea de munte prin care tocmai am hălăduit. Ni se tăia respirația de atâta frumusețe adunată într-un loc! La orizont, norii se frământau de zor și trimiteau iscoade negre către Vârful Peleaga, dar erau nehotărâte în asediul lor, așa că toate crestele le alungau mai departe. În munții Parâng ploua și noi puteam vedea de la înălțime perdelele de apă plimbându-și poalele peste văi și munți, așa că aveam de luat o decizie! Primul plan posibil era ca de pe Vârful Bucura I să mergem către Vârful Retezat, să revenim pe Vârful Bucura I, să coborâm în Șaua Bucura și de acolo să ajungem la cort: ne trebuiau 4 ore de vreme cât de cât în regulă. Planul secund era să continuăm traseul de creastă al Căldării Bucurei, de pe Vârful Bucura I spre Lacul Tăul Porții și apoi la cort, făcând completă bucla și văzând și lacurile glaciare ale Retezatului: aveam nevoie de 2 ore! Am ales varianta a doua pentru că eram în siguranță coborând din creastă, în cazul în care ploile ar fi venit către noi! Silviu tot cocea un plan cu un vârf: Judele!

Câte lacuri glaciare se adăpostesc în Munții Retezat? Aproape 100 de lacuri! Peste tot în pietroșii aceștia curg apele, doar crestele sunt văduvite pentru că s-au dus prea la înălțime, dar, în rest, pantele din vecinătatea văilor și adânciturile sunt doldora de capilare, pâraie, torente, cascade. Lacurile Tăul Porții (la 2.260 m), Tăul Agățat (la 2.208 m), Florica (la 2.090 m), Viorica (la 2.070 m), Ana (la 1.990 m) și Lia (la 1.910 m) se succed amețitor și te țintuiesc să le admiri, mai ales că jocul oglindirilor este mereu activat pe vreme senină. Nu am putut refuza invitația la spectacol și, după ce am admirat Tăul Porții cu întinderea și liniștea sa neîntreruptă decât de montaniarzii grăbiți ce voiau să ajungă cât mai repede la Lacul Bucura, ne-am dus spre Tăul Agățat, dormind retras într-o găoace de munte! Acolo am mâncat și am insistat să ne întoarcem la cort, chiar dacă Silviu voia să urcăm pe Vârful Judele, pentru că mie mi se părea că norii de la orizont nu aveau să ne mai îngăduie mult pe cărări și urmau să năvălească sălbatic! 

Am găsit înțelegere la proaspătul îndrăgostit de Retezat și am făcut cale întoarsă către cort, pe lângă lacuri. Mi-a spus că dacă era slobod, se ducea pe Vârful Judele, chiar dacă erau norii aceia la orizont! Doar că la o oră distanță, când norii au adus o ploaie repezită de o jumătate de oră bună, nu mai gândea așa și era bucuros că nu și-a udat decât puțin hainele și ziua s-a terminat frumos la cort, la o ciorbă și la un ceai fierbinte! 

Lângă noi era o gașcă serioasă de montaniarzi care ajunsese lângă lacul Bucura cu o oră înaintea noastră și împânzise locul de campare în toate direcțiile. Unii sufereau în corturi din cauza efortului de peste zi, alții se răcoreau în apele Retezatului, dar cea mai mare parte stătea pe lângă primus, la mâncare, la băutură și la pălăvrăgeală! La Salvamont era gălăgie mare făcută de un grup consistent de oameni de munte, iar atmosfera era excelentă: ne simțeam foarte bine între atâția oameni cu care ne asemănam și... 

...apusul ne-a prins de colțul ochilor în timp ce ne terminam de mâncat ciorba asezonată cu nervi provocați de mult-prea-stresantele-musculițe!!!! Tare bine ne-am mai simțit în cortul nostru roșu protejat de zidul de pietre, în care nu era nici urmă de musculițe și puteam respira fără să dăm mereu din cap precum caii vara, la păscut! În drumul către izvorul de apă de unde se alimentau toți, am surprins o ultima oglindire a zilei: lumina săruta Lacul Bucura de noapte bună și îl învelea în penumbra nopții răcoroase!

Când am revenit de la izvor am găsit mare agitație pe lângă corturile din zona noastră! Un vulpoi liniștit dădea târcoale montaniarzilor și nu era speriat deloc de prezența lor, părea extrem de obișnuit cu gălăgia, cu mirosurile, cu aglomerația și voia să profite puțin de dărnicia acestora. Măcar atâta (răs)plată puteau înainta și oamenii pentru faptul că îi lăsa să îl fotografieze și să îl admire fără limite! 

Am dormit excelent!! A fost una din cele mai bune sesiuni de somn montan de care am avut parte vreodată! Dimineața totul era senin și tare ne-ar fi plăcut să mai fi avut o zi la dispoziție ca să parcurgem traseele până pe Vârful Retezat și...pe Vârful Judele! Dar, din cauza aceasta s-a inventat data viitoare! Am strâns cortul după ce l-am întins la uscat puțin, am adunat toate lucrurile, am aranjat rucsacii și am pornit spre coborâre, către Poiana Pelegii. Am trecut de Lacul Lia, colectorul apelor venite din Lacul Bucura, Lacul Florica, Lacul Viorica și Lacul Ana, din el luând naștere ia naştere Izvorul Bucura, care, la 1580 m altitudine, se unește cu izvorul Peleaga și formează obârşia râului Lăpuşnicul Mare. Am mers agale, uitându-ne la toate floricelele și la toți copacii, plănuind următoarea incursiune în acești munți! 

Am fost fascinați de o floare crescută într-o mare de jnepeni: omagul ("Dacii foloseau planta pentru otrăvitul săgeților. Ovidiu afirma că este magică și că s-ar fi născut din balele Cerberului, câinele cu trei capete, atunci când Hercule l-a târât afară din Infern, la porunca regelui Eurystheus. Teofrast susține că omagul poate fi preparat în așa fel încât moartea celui otrăvit să se instaleze abia după câteva luni sau chiar după câțiva ani. În realitate, toate otrăvirile menționate de istoria europeană se pun în seama omagului, cu care ar fi fost omorîți, de pildă, împăratul roman Claudius și papa Hadrian VI.")!

În Poiana Pelegii am schimbat forinții în lei la vânzătorii de înghețată din parcare și ne-am putut achita taxa de intrare...la ieșirea din parcul național! Am fost sfătuiți de acei oameni să nu mai plătim căci și așa nu ne controla nimeni, dar nu am vrut să ascultăm de asemenea îndemnuri tipice românilor de baltă, găsindu-ne susținere la montaniarzii din Bistrița-Năsăud cu care ne-am întâlnit pe Vârful Bucura I în ziua precedentă (aveau un câine cu ei acolo sus, pe vârf!) și care se pregăteau de plecare ca și noi. Uliul Negru era prăfuit la superlativ, dar ne-a scos vitejește din pădurile sălbatice, ne-a dus acasă și ne-a lăsat să rememorăm multele momente strașnice din tura abia încheiată. Am tras concluzia că eram pregătiți pentru planurile verii, așa că le-am poftit să intre pe ușa din față: "...minunile țin de așteptările noastre...dacă nu ne-am aștepta să fie cerul albastru, asta ni s-ar părea o minune..." (Evgheni Vodolazkin).