22-23 martie 2014 - CEHIA - PRAGA - la hălăduială în doi prin orașul lui Franz Kafka

"I am constantly trying to communicate something incommunicable, to explain something inexplicable, to tell about something I only feel in my bones and which can only be experienced in those bones. Basically it is nothing other this fear we have so often talked about, but fear spread to everything, fear of the greatest as of the smallest, fear, paralyzing fear of pronouncing a word, although this fear may not be fear but also a longing for something greater than all that is fearfull." — Franz Kafka într-o scrisoare către Milena Jesenska

Pentru că avionul de revenit acasă era duminică, pentru că vineri dimineață s-a încheiat programul oficial al mobilității din cadrul Proiectului Comenius, pentru că ziua de sâmbăta era la dispoziția noastră și pentru că Silviu nu făcea decât câteva ore din Ungaria până la Praga, nu am ezitat prea mult și am împletit week-end-ul la un timp frumos petrecut împreună. Deja vremea bună pusese serios stăpânire pe oraș, se simțea ardent primăvara în briza de lângă Vltava, culorile îndrăzneau să renunțe la tonul indecis, iar omuleții călători se delectau cu toate darurile scoase din desagă de orele promițătoare. Nu ne-am făcut niciun plan concret și eu am impus un singur obiectiv - Muzeul Kafka, în rest am mers stânga-dreapta, dreapta-stânga, străduța aceea și cealaltă, neabținându-mă să nu îl duc și pe Silviu la copiii orbi ai lui Cerny de pe Insula Kampa.  

Kafka. Scriitor. Complicat. Sumbru. Respirație de realități absurde folosind perdelele cotidianului. "Metamofoza". Senzația nimicului și a golului conjugată la mistificare. Sufocare de sine și intoleranță față de ceilalți. Un nicăieri universal. Dependență depresivă. Cerc vicios. Indescifrabil...Praga are semne legate de Kafka întrucât a locuit în multe locuri, mai ales în Cartierul Evreiesc. Statuia ridicată în anul 2003 lângă Sinagoga Spaniolă îl înfățișează pe scriitor călare pe un om fără cap şi mâini, ca și cum ar fi un tată și un fiu, sursa de inspiraţie pentru sculptorul Jaroslav Rona fiind scrierea „Descrierea unei lupte”.

Muzeul Kafka își are propria carte de vizită de la intrare: David Cerny a realizat în 2004 o sculptură în care cele două personaje masculine se urinează într-o formă ce seamănă izbitor de mult cu Cehia. Este într-adevăr controversată, amuzantă, șocantă și se crede că autorul a vrut să revoluționeze gândirea, să-i trezească pe oameni din starea de somnolență, de latență interioară descrisă uneori de Kafka, să-i facă să gândească, să realizeze absurdul din jurul lor și să acționeze în consecință. După ce m-am înroșit și am făcut poze la cerere unui grup de bărbați veniți la Praga în team-building, după ce am fost convinsă că toate femeile care vedeau statuile reacționau cu mine cu ochii mari și plini de stupefacție, iar bărbații (absolut toți!) se amuzau teribil, am pătruns în muzeul Kafka, un loc rupt din mintea scriitorului, un vârtej de senzații, gânduri, penumbre, fotografii, o oglindă deformată de absurd și biografie. 

Ne-am simțit automat smulși din rădăcinile realității, luați pe sus și mutați într-un căuș dement și ireal, imprevizibil și ciudat, care ne-a ținut vreo două ore prin coridoarele întortocheate cu o forță de atracție copleșitoare. Nu era vorba de exponate, ci de modurile în care erau scoase și arătate lumii. Nu era vorba doar de abstractul termen de absurd, ci de încrâncenarea de a ajunge la un sens pentru viață. Am intrat într-o camera neagră care seamăna cu o morgă și unde, în fiecare sertar, exista câte un personaj. Într-o cameră alba cu pereții flancați de oglinzi am privit cum încet, încet se înălța din linii bizare un castel care dispărea ulterior. În altă cameră am urmărit un arbore genealogic cu niște fotografii vechi și am ascultat o muzică spartă combinată cu zgomotul unor picături de apă repetitive precum picătura chinezească. Am recitit câteva scrisori proiectate pe o bucată de pânză din sac: dacă nu te grăbeai, scrisorile se ștergeau literă cu literă și nu rămâneai cu înțelesul. O cameră era plină cu iubirile lui Kafka: Felice, Julie, Milena și Dora, 4 povești de dragoste diferite, asemănătoare, tragice, fantomatice, obsesive. Mintea ni s-a predat absurdului în cele două ore de vizită, iar ieșirea la realitate ne-a cerut puțin timp de reajustare a simțurilor după ce au fost luate cu asalt. A fost o experiență intensă, extrem de creativă și pătrunzătoare!

“I do not speak as I think, I do not think as I should, and so it all goes on in helpless darkness.”  (Franz Kafka)

După ce am dat o raită pe la magazinul de suveniruri al muzeului, am prelungit înfruptările la un nivel bahic, pentru că berea pragheză este aproape la fel de renumită ca scriitorul cu care capitala Cehiei este cel mai des asociată! Unii ar spune că este chiar mai cunoscută și ar avea dreptate! Am colindat apoi fără vreo țintă anume, trecând podețe, tăind străduțe, ocolind mulțimea, admirând orașul de sus și observând cum norii începuseră să se adune într-un colț de cer: capriciile primăverii nu voiau să fie uitate și o ploicică de câteva minute bune ne-a trimis în spațiul cald al unei pizzerii din apropierea orașului vechi, un local de genul acelora după care Silviu este topit total: rustic, intim, autentic, lipsit de fasoane, primitor și creativ în detalii. Facem noi cum facem și trebuie să includem și ceva italienesc: latinii rămân tot latini!

Turnul cu Ceas reprezenta scări de urcat și priveliște de admirat, plus poze cu expunere și trepied, așa că deliciul vizual nocturn a rămas pentru închiderea zilei. Tihna romantică era infiltrată în piața pe care o vedeam de la înălțime, un muzician îi încânta pe trecători cu piesele cântate din repertoriul internațional de jazz și de pop-rock, dar nouă nu ne mai venea să plecăm. Cred că am făcut înconjurul turnului de vreo 4 ori ca să mai vedem un unghi și încă un unghi, iar până la urmă vântul întețit mi-a doborât încântarea, luându-mă în brațe un pui de frig pe care doar căldura lui Silviu l-a alungat să viziteze alte case. Pas cu pas am ajuns la hotel surâzând și plini de frumos: însăilasem încă o zi la stilul nostru de conjugare! 

“I look for you everywhere; small gestures made by all kinds of people in the street remind me of you, by their similarity as much as by their differences, but I cannot say what is obsessing me; it obsesses me utterly and leaves no strength to express it.” — Franz Kafka într-o scrisoare către Felice

'First, he is terribly afraid of dying because he hasn't yet lived.' ("The Metamorphosis")