11-13 aprilie 2014 - APUSENI - CETĂŢILE PONORULUI şi CASCADA RĂCHIŢELE - primăvară şi zvâc

"Nu iubi primăvara, 

ci înfățișarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis. 

Nu iubi dragostea, 

ci pe cel în care s-a întrupat dragostea." 

(Antoine de Saint-Exupery)

"Primăvara s-a întors. Pământul este precum un copil care știe poezii." (Rainer Maria Rilke)

"Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireșii." (Pablo Neruda)

"Nu te mira că vremile sterpe și urâte nu dau talente:

 florile nu sunt ale rădăcinii, ci ale primăverii." (Nicolae Iorga)

Toate minunăţiile de mai sus sunt poze făcute în Munţii APUSENI, mai exact în zona Padiş, la Cetăţile Ponorului şi aproape de Beiuş. Sunt la noi acasă, în România aceea frumoasă, sălbatică, ascunsă, respirândă de ritmuri eterne şi ispititoare. Am populat cu imagini încă o provincie din Ţara Fotografiei şi am descoperit împreună cu Silviu că morocănoasa primăvară poate fi extrem de cochetă în detalii şi lumini atunci când o cauţi aplecat la firul ierbii logodite cu petalele de brânduşe, când o asculţi în apele şiroinde de zăpezi topite sau când o adulmeci de departe, cocoţat acolo unde iarna încă nu a auzit de instalarea suratei sale la poalele pădurii. Copacii sunt înghiontiţi să plesnească în muguri, să se scuture din somnul frigului, iar curcubeul ţine de braţ primăvara, o însoţeşte mereu ca semn de promisiune că nu este cale de întoarcere pentru Măria-Sa, proaspăta sosită, că timpul se ţese numai în favoarea ei şi că, oricât de încăpăţânat e muntele să îşi ţină lângă sine anotimpul dur ca şi el, trebuie să cedeze în cele din urmă! 

După o perioadă de 3 săptămâni extrem de solicitantă, cu o brigadă de inspectori veniţi în şcoală să ne evalueze activitatea la mai multe nivele, după agitaţia din zilele Şcolii Altfel, după muncă, muncă, muncă, simţeam o acută nevoie de o gură de aer şi nu ştiam să o ostoiesc decât plecând de acasă, undeva la munte, cu omul meu drag, mânat şi el de aceleaşi motivaţii. Chiar nu trebuie să ne spunem de două ori "Hai!", că sărim imediat amândoi când este vorba despre vreo călătorie la mijloc! Am consultat lista de vise, am ales zona PADIŞ, cu intenţia de a face traseele către CETĂŢILE PONORULUI, CHEILE GALBENEI şi CASCADA RĂCHIŢELE şi, după ce ne-am cazat la Pensiunea Anette, am aşteptat nerăbdători să se facă dimineaţă pentru a ne pune bocancii în picioare şi hainele de ploaie colorate pe umeri ca să pornim la drum!  

Silviu venise din Ungaria, unde rapiţa explodase într-un galben intens în câmpie şi îl avertizase că avea să găsească şi în România semne colorate la nivelul solului. Într-adevăr, aşa a fost! De la Pensiunea Anette am apucat drumul spre Padiş, dar nu am mers până la cabană, ci am făcut dreapta la un moment dat pentru a ajunge în Poiana Padiş şi de acolo la intrarea în traseul Cetăţile Ponorului. Am intrat în pădure pe marcajul punct albastru şi ne-a fost atrasă atenţia de zeci de brânduşe plăpânde, înfofolite în violet şi boabe de rouă - desigur, am păşit cu dreptul în drumul nostru, făcînd o primă pauză după nici 50 de metri! Nu mai pozasem până atunci brânduşe, nici nu mai văzusem la munte aşa multe (doar în excursia din 2011, cu ştrumfii, la Groapa Ruginoasa, cu Cristina Oneţ)!, pentru că nu prea am fost primăvara pe cărări pietroase, iar Silviu se chinuia în toate felurile să facă pozele pe care, perfecţionist fiind, le dorea mai mult decât satisfăcătoare.

După potolirea poftei de violet, am mers la primul punct de belvedere din traseul nostru: La Balcoane, de unde se vedeau dolinele cu pereţii verticali sfidând molcomul traseelor din jur. "CETĂŢILE PONORULUI - cel mai grandios fenomen carstic al României - erau săpate de natură în trei circuri mari de stâncă, aflate într-o despicătură împădurită, adâncă de 300 m, partea ei superioară având un diametru de peste 1 km. Culmile înconjurătoare care închideau circular depresiunea erau tăiate doar într-un singur loc de Canionul Văii Cetăţilor, apa care a săpat în stâncă de-a lungul timpului." Drumul nostru a coborât pe un grohotiş în Dolina I şi ne-am ajutat de lanţurile întinse pentru a ajunge în fundul ei. Atenţia era necesară, căci traseul începuse să fie alunecos din cauza ploii mărunte care se aciuase pe lângă noi şi nu voia să ne ştie singuri prin acele locuri, deşi o asiguram neîncetat că ne descurcam, nu trebuia să se deranjeze să ne ţină companie. 

După ce am străbătut Dolina I, am ajuns la "un perete lateral de vest, înalt de peste 150 m, perforat de un portal de 74 metri, înălţime la baza căreia se pierdea apa Valea Cetăţilor. Molizii aninaţi în pereţi erau singurul termen de comparaţie pentru uriaşa dimensiune a portalului. În stângă era partea superioară a unui perete şi mai înalt, care străjuia Dolina III, cu cele două balcoane agăţate deasupra prăpastiei. În dreapta portalului, o limbă de grohotiş urca pe sub o arcadă în Dolina II şi descria avenul circular de 200 m înălţime, care avea la bază două ferestre: porţiunea de acces dinspre Dolina I pe sub Portal şi o fereastră spre tunelul subteran al Peşterii Cetăţile Ponorului." În peşteră nu am putut intra pentru că era foarte alunecos, mai erau porţiuni îngheţate cu limbi de zăpadă şi piatra lucea de la apă. Ne-am întâlnit la gura portalului cu un salvamontist însoţind o gaşcă de speologi din Ungaria, care ne-a avertizat că traseul Cheile Galbenei, pe care intenţionam să îl facem  a doua zi, era foarte expus şi cu diferenţe de nivel de 1.000 m, că dura 10 ore în condiţii de vară şi trebuia evitat în condiţii de ploaie sau de pământ ud. În Cetăţile Ponorului erau scurse apele când am coborât panta de la Balcoane către Dolina II, dar de la Portal am urcat Dolina I pe ploaie şi a fost epic: pământ alunecos şi înclinat -, aşa că mie nu a trebuit să mi se spună de două ori să stăm cuminţi! 

Am reintrat în traseul nostru pe deasupra dolinelor şi ne-am intersectat cu punctul galben, care ne-a scos la drumul părăsit cu 3 ore în urmă. Ploaia măruntă s-a transformat pe nesimţite într-o ninsoare cernută, aşa că am grăbit pasul, ne-am încălzit în maşină, am mâncat povestind impresiile de încântare legate de ceea ce am văzut şi de plăcuta oboseală din picioare. La întoarcere drumul era atât de ochios într-un verde crud înnebunitor, încât am oprit, am coborât la firul apei, unde unii au făcut poze, alţii au adunat pietre, unii s-au jucat în nisip, alţii au râs pe săturate. După o cură din aceasta de verde, nu are cum să ţi se mai pară că eşti doborât de stresul de zi cu zi, căci natura te hrăneşte şi după ce pleci din ea! Cel puţin pentru o perioadă!

Am mai oprit şi la o turmă de oi, unde ne-am întreţinut cu ciobanul însoţit de câinii săi. Ne-a povestit despre viaţa sa, despre faptul că nu prea erau animale sălbatice în Apuseni, că veneau mulţi turişti şi oameni de munte prin părţile acelea şi era mirat de atâta interes. Am încheiat ziua după o fugă până la Beiuş, iar un apus senzaţional ne-a urecheat că era cât pe ce să întârziem la spectacolul de lumină pregătit pentru noi ca "cireaşă de pe tort", aşa că ne-a pedepsit cu o prelungire de joc de nori şi umbre ca să ne învăţăm minte. 

A doua zi am hotărât să mergem până în zonă să vedem cam cum arată traseul pentru Cheile Galbenei: eu nu eram prea convinsă, dar Silviu a propus să ne aventurăm măcar până în buza lor. Din păcate pentru el, o ceaţă deasă şi rece se înfipsese bine peste tot şi ploaia ameninţa la orizont, aşa că am mers până la Padiş şi am continuat către Cascada Răchiţele. Drumul s-a dovedit îngrozitor, pietroaiele ieşeau din el, ne ameninţau că ne vom împotmoli în ele, aşa că, după ce am încercat varianta directă şi nu ne-a ieşit, am luat-o pe calea ocolită, pe la Mărgău. Am urmat indicaţiile GPS-ului şi am ajuns în SCRIND, un sat cu un drum groaznic, de unde am parcurs 8 km până la şoseaua ce ducea direct la cascadă. Am rămas marcaţi de aventura deloc plăcută de a merge cu inima cât un purice prin gropi late, pline de apă, prin noroaie şi prin ape scurse. România este bine să se păstreze sălbatică în zonele ei de natură, dar drumurile de acces nu ar trebui să urmeze aceeaşi cale: îţi ies peri albi până ajungi la unele locaţii şi îţi spui că nu ai să mai revii prea devreme! 

La CASCADA RĂCHIŢELE ne-au trecut nervii, căci splendoarea albă care cădea zgomotos pe stâncă ne-a ţintuit atenţia timp de o oră şi jumătate. Am văzut-o din multe unghiuri, am mers până lângă ea pe podeţul de lemn, am păstrat distanţa pentru a-i evalua înălţimea, ne-am cocoţat prin stânga ei pentru a-i şopţi cât era de frumoasă şi a o vedea cum se înspumează de emoţie. Cred că au trecut vreo 20 de omuleţi pe acolo până ne-am săturat noi de ea şi am făcut stânga-împrejur să ne întoarcem la maşină! Cascada Răchiţele era "situată în versantul estic al masivului Vlădeasa, pe Valea Seacă, afluent al pârâului Răchiţele, se afla la o altitudine de 1000 m şi avea o înălţime de 30 m şi 2 trepte. La baza treptei de sus exista o marmită adâncă cu diametrul de 10 m, care asigura o dispersie a apei, care semăna cu un voal. De aici provenea şi numele de Vălul Miresei."

Pârâul Răchiţele ne-a cerut tainul de atenţie, aşa că am făcut o descindere la malul lui pentru a-i admira bolovanii împânziţi de muşchi şi a ne mai delecta cu nişte brânduşe.

Încântare maximă!! Pe lângă toate cele văzute, Silviu şi-a pus la muncă trepiedul aproape ca în Islanda, l-a introdus şi în apă, ca să se integreze mai bine în natură, iar eu i-am condimentat atenţia cu destul de multe comentarii, căci aveam şi eu o treabă de asistentă de îndeplinit şi trebuia să mă achit cum se cuvenea de ea! Până la urmă văzuserăm din nou cum: "Natura înfloreşte şi reînverzeşte sub toate prăbuşirile. Ea are iederă pentru pietre şi dragoste pentru oameni.” (Victor Hugo).