"Suntem născuţi cu nevoia de a asculta şi de a spune poveşti,
dar cea mai mare nevoie a noastră este să avem poveşti incredibile de trăit." (Harvey Cox)
La o săptămână după ce ne-am jucat de-a v-ați ascunselea cu primăvara în Apuseni, ne-am strâns câteva lucruri, ne-am adunat pe noi înșine din treburi și rutină și am pornit spre Italia pentru a petrece zilele de Paște. Anul trecut am fost tot în această țară, la Lido, în Veneția, iar Silviu mi-a propus să repetăm incursiunea doar că, de data aceasta, să mergem într-una dintre renumitele cetăți artistice ale Renașterii, în Florența. Am făcut ochii mari de tot și i-a fost clar că suntem în aceeași luntre de entuziasm!
“În fiecare zi lumea te va trage de mână și îți va striga: “Acest lucru este important! Și acesta! Și acesta! Și acesta! Trebuie să te îngrijorezi în privința acestui lucru! Și a acestuia! Și a acestuia!” Și în fiecare zi depinde de tine să îți tragi mâna înapoi, să o pui pe inima ta și să spui lumii: “Nu! Asta este ceea ce contează cu adevărat!” (Iain Thomas) - Fiind deja puțin experți la formulat atitudini de genul acesta, eu și Silviu am schimbat repede registrul de muncă și responsabilități pe cel extrem de ochios al călătoriilor într-un spațiu nou, vestit pentru caracterul de muzeu deschis cerului și privirilor ca o carte din care se revarsă pagini consistente de istoria artei. Orașele ca Florența, păstrate cu amprenta timpului pe ele, cu hainele de sute de ani pe umerii clădirilor, cu chipiile roșii în țiglele de pe acoperișuri, cu bisericile izbucnind precum gheizerele dintre case, cu simetriile străzilor imitând un labirint al ordinii exacerbate, dau dovadă de o forță hipnotică aparte pentru oricine se lasă sensibilizat de splendoarea unui spațiu viu prin trecutul său și prin operele valoroase expuse.
Florența fusese inclusă în planul nostru în 2013, când am ajuns la San Gimignano-Sienna-Monterggioni, dar am constatat că nu poți frunzări astfel de locuri pline de personalitate și încântătoare la nivel de atmosferă doar ca să spui că ai fost prin ele. Pur și simplu, îți dorești să te lași pătruns de specificul lor, încetinești ritmul și te axezi pe stilul de slow travelling ca să aibă timp și sufletul să se înfrupte din frumusețea unui spațiu, nu doar simțurile mereu grăbite să înregistreze toți stimulii din jur pentru a-ți oferi iluzia că numărul mare de senzații este destul pentru o călătorie reușită. Într-adevăr, acestea sunt necesare, dar nu suficiente!
Revenind la Florența - "cea înfloritoare", după cum i-au spus romanii - trebuie amintit că orașul este asociat cu membrii familiei Medici, îmbogățiți ca bancheri ai papei, deoarece încă din secolul al XV-lea ei au condus această așezare și au făcut-o timp de mai bine de 300 de ani. Metodele aplicate erau de-a dreptul tiranice și încăpățânate întrucât visul lor era să transforme Florența într-o citadelă de necontestat a culturii și au reușit mai ales prin donații și patronaj artistic. Orașul de pe Arno s-a metamorfozat treptat într-o pleiadă de palate (Medici, Uffizi, Pitti) și grădini (Boboli), de galerii și statui, de opere de artă care au împodobit biserici sau au transformat piețele în colțuri de muzeu. Dante Alighieri, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Boccacio, Botticelli, Machiavelli, Galileo Galilei, Rafael sunt nume incontestabil asociate cu ridicare Florenței la rang de "stup al artiștilor" în perioada Renașterii italiene!
DOMUL sau CATEDRALA din Florența este epicentrul orașului în Piazza del Duomo, întrunind munca și creativitatea multor artiști, printre care se numără Giotto, Andrea Pisano și Brunelleschi. Biserica Santa Maria dei Fiore sau Duomo, așa cum este cunoscută, impresionează prin fațada bogat decorată și prin Domul octogonal, care a rămas și acum, cel mai mare dom construit vreodată. "Ridicată între secolele IV-V pe ruinele unui dom roman, a fost distrusă în perioada bizantină și apoi reconstruită între secolele VIII-IX. Arnolfo di Cambio a realizat prima fațadă în 1296, dar aceasta fost eliminată în 1587 pentru a fi inlocuită cu una nouă, adaptată timpurilor. Planurile au fost aprobate în 1871 și designul propus de De Fabris a prins viață în 1887. Cele trei portaluri ale fațadei conțin scene din viața Fecioarei Maria, în centru aflându-se Madonna în Glorie, un grup de statui aliniate între frize, reprezentându-i pe Apostoli flancând-o pe Maica Domnului." Toată construcția abundă în astfel de scene și de personaje biblice combinate cu chipuri de artiști sau de patroni ai artelor, iar marmura îți dă acea senzație de regalitate, de desprindere de mundan, înălțând nu doar clădirea, ci și spiritul celui care o admiră din toate unghiurile, de mai multe ori.
TURNUL LUI GIOTTO sau Campanila lui Giotto este anexat Domului din Florența, fiind doar cu câțiva metri mai jos decât acesta: 85 m înălțime. În vârful lui se ajunge urcând cele 414 trepte, pe care le-am dat gata pas cu pas, admirând de la punctele de observație intermediare furnicarul de omuleți din Piazza del Dumo și sporind freamătul specific acestei zone. De când am fost în 2013 în turnurile de la Sagrada Familia din Barcelona, mie și lui Silviu ne-a rămas un refren drag și auto-ironic referitor la scaleras (un fel de superlativ absolut în limbajul nostru pentru urcat scări), iar Silviu știe că, dacă mergem la un turn sau la o catedrală care are unul și există posibilitatea de a ajunge în el pentru a vedea panorama, nu va scăpa de urcat nu-știu-câte-zeci-(de-obicei-sunt-sute!)-de-scări! Așa că, 400 și ceva de trepte au reprezentat ceva genunchi ridicați și coborâți în drumul nostru către terasa amenajată în vârf!
"Giotto a început construcția turnului în anul 1334, însă a reușit să termine doar trei nivele înainte de a muri și planul său a avut noroc pentru că turnul a supraviețuit în ciuda faptului că a fost ridicat de un artist ce nu avea cunoștințe serioase despre rezistența materialelor. Acesta a impus și un stil arhitectural propriu, înlocuind stilul filigranat specific goticului cu modele geometrice realizate din marmură albă de Carara, roșie de Siena și verde de Prato. Turnul a fost salvat de Andrea Pisano, care a dublat grosimea pereților și a decorat construcția cu statuete și nișe, iar în 1350-1359 construcția a fost preluată de Francesco Talenti."
BAPTISERIU este așezat în fața Catedralei, are marmură albă și verde și cele trei seturi de uși sunt încărcate de semnificații. Cele dinspre sud sunt cele mai vechi, conțin scene din viața Sfântul Ioan Botezătorul și alegorii cu virtuțile esențiale, iar realizarea lor este atribuită lui Andrea Pisano. Cele dinspre nord fac trimiteri la istorisiri din Noul Testament și la Evangheliști, fiind opera lui Lorenzo Ghiberti și a lui Donatello. Cele dinspre est sunt supranumite Porțile Paradisului, conțin 10 tablouri-copii (originalele se află în Muzeul Domului) asociate unor momente din Vechiul Testament. Dintre toate porțile, cele dinspre est ni s-au părut de-a dreptul uluitoare și numărul de japonezi curioși de pe fiecare metru pătrat din fața lor ne-a confirmat din plin acest lucru! Interiorul conține motive bizantine identificabile cu precădere în pictură și în mozaicurile migălos executate în secolele XIII-XIV de către artiști florentini asistați de cei venețieni. Scena esențială este chiar deasupra capului tău: Hristos tronează cu pacea sa la Judecata de Apoi, își ordonează sfinții și îngerii în cercuri concentrice și privește liniștit la scenele laterale care redau viața sa, a lui Iosif și a Mariei, precum și momente din Cartea Facerii.
Am intrat și în Catedrală, dar nu pot spune că m-a impresionat prea mult. Mi s-a părut simplă, seacă, aerisită și...cam atât. Exteriorul dantelat de marmură este în mod clar elementul principal de atracție al Domului, împreună cu alaiul de turnuri și de sculpuri. În schimb, Baptiseriul mi-a provocat exact reacția inversă, neanunțând prea multe din exterior (cu excepția porților!), dar surprinzând total la interior!
GALERIILE UFFIZI au fost un regal pe care ni l-am oferit pe parcursul mai multor ore, după ce am luat biletele rezervate din timp și am stat la coada imensă formată la fiecare oră pentru intrarea în cel mai vechi muzeu din Europa. "Colecţia de capodopere a fost adunată sub patronajul familiei de Medici care, prin ultimul său reprezentant, Anna Maria Luisa, a lăsat-o moştenire Florenţei, cu condiţia ca oraşul să nu o înstrăineze niciodată. Clădirea a fost concepută de Giorgio Vasari în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, spre folosul familiei de Medici, iar Coridorul Vasari (ce leagă Palazzo Vecchio, Uffizi şi Palazzo Pitti) a păstrat numele arhitectului ca semn de sinceră apreciere. "
Colecţia găzduită de Uffizi sintetizează istoria artei florentine din secolele XIV-XVI, însă exponatele depăşesc astfel de limite geografice şi temporale. Noi am fost în primul rând interesați de: Naşterea lui Venus şi Primăvara lui Botticelli, Autoportret de Om Bătrân şi Autoportret de Om Tânăr ale lui Rembrandt, Meduza, Tânărul Bacchus şi Sacrificiul lui Isaac ale lui Caravaggio, Sfânta Familie a lui Michelangelo, autoportretul şi Fecioare cu Sticlete ale lui Raphael, câteva tablouri monumentale ale lui Rubens, Adorarea Magilor a lui Leonardo da Vinci, dar am descoperit mulți alți pictori traversând galeriile. Am realizat cu ușurință că cele 45 de camere ale muzeului nu erau ocupate doar de pictură, ci și de broderii și sculpturi.
Ce ne-a impresionat? Michelangelo cu Sfânta Familie. Ne-a hipnotizat acel tablou, unul dintre puținele realizate de artist. La Sacra Famiglia (Sfânta Familie) este cunoscută şi sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (nume derivat din rotondo, însemnând rotund), pentru că un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt trataţi în manieră sculpturală şi se diferenţiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate mai puţin plastic şi culorile sunt estompate. Ceea ce te ține fixat de tablou este paleta de culori de pe cele trei personaje centrale, paletă care pare de-a dreptul ireală, scoasă dintr-o simbioză cu Lumea Cealaltă, frizând Armonia pe care omul o visează, o caută, o dorește toată viața sa. Am stat mult și la Primăvara lui Botticelli pentru a admira străveziul pictat, dar tabloul lui Michelangelo a avut un impact mult mai mare. Exact cum s-a întâmplat la Muzeul Klimt de la Viena, când făceam ce făceam și reveneam la Sărutul, tot așa am procedat și la Ufizzi: rotocoale de admirat în mai multe episoade, oricum neîndestulătoare!
PIAZZA DELLA SIGNIORIA se află în imediata apropiere a Domului și poartă această denumire după signori, reprezentanții familiilor importante ce conduceau orașul. Am găsit-o plină-ochi de lume și, chiar dacă au fost și niște rafale de ploaie la un moment dat, a rămas la fel de aglomerată. Clădirea care monopolizează atenția când te afli acolo este PALAZZO VECCHIO, care găzduiește primăria și Torre d'Arnolfo (în acesta nu am urcat, spre bucuria lui Silviu!) privind împrejurimile precum ochiul lui Sauron. În trecut, clopotul din turnul de 94 metri era tras pentru a anunța întâlniri publice sau pentru a avertiza pericole iminente.
Piața ni s-a părut a fi un muzeu fără bilet: toate statuile semeț așezate pe piedestal aminteau de abundența de necontestat a artei în Florența. Cea mai cunoscută statuie din piață era David, opera lui Michelangelo, una dintre capodoperele sculpturii renascentiste. "Creată în 1504 pentru orașul Florența și amplasată chiar în fața palatului, în 1873 a fost înlocuită cu o replică, originalul găsindu-se acum la Galleria dell’Accademia. În 1533 o altă statuie a fost expusă în piață, Hercule de Baccio Bandinelli, deoarece legenda spune că Florența a fost construită pe mlaștinile care au fost secate de acest erou mitologic. Fântâna lui Neptun a fost construită între 1563-1575, simbolizează puterea navală a orașului și îl înfățișează pe zeul roman al mării înconjurat de nimfe."
Mergând mai departe în periplul nostru am ajuns și la PALLAZZO PITTI. Construit pentru familia Pitti în 1460, mai exact pentru Lucca Piti, cel mai mare bancher al acelor ani, a fost vândut familiei Medici în 1550. Palatul Pitti, ca de altfel toate din epoca respectivă, are o formă cubică, ce aduce mai degrabă cu o fortificație, are fațade simple, placate cu piatră și ferestre mici. Este impunător nu doar ca suprafață, ci și ca înălțime: are trei etaje care se retrag succesiv în planul construcției, iar cele două aripi laterale au fost adăugate la cererea familiei Medici. După moartea ultimului moştenitor al familiei de Medici în palat au locuit membrii familiilor Lorena și Savoia. În 1595 același Vasari, care a mărit palatul, a construit și CORIDORUL VASARI, ce unește Palazzo Pitti de Palazzo Vecchio trecand prin Ufizzi și peste Ponte Vecchio. (Nu poți să nu te întrebi de ce doreau atât de mult cei din familia Medici să nu fie văzuți când mergeau de la o reședință la alta...). Palatul, în ansamblu, este cel mai mare din tot orasul, iar din 1919, de când regele Victor Emanuel al-III-lea l-a donat poporului italian, a devenit una dintre cele mai mari galerii de artă ale Florenței.
Ca să fie și ceva ironic despre domolul râu Arno, Mark Twain scria despre el:
"Acest mare râuleţ istoric, adânc de abia un metru jumate,
ar fi un fluviu cât se poate de credibil dacă i s-ar adăuga şi apă."
Am stat ceva timp între Ponte Vecchio și Ponte Santa Trinita, deoarece am prins apusul printre norii franjurați. Silviu îmi dădea impresia că vrea să se mute acolo cu scopul de a fotografia până prinde rădăcini, dar, chiar dacă am mai bombănit că mă plictisisem să aștept, atunci când am văzut pozele...
Toscana e un loc tare idilic, unduit ca relief, rustic la nivel de arhitectură, ușor sălbatic în vegetație și ordonat în culturi, însoțit de un cer senin, cu vânt blând și căldură în cascadă în miez de zi. Istovitor și liniștitor de blând! În zonele din apropierea Florenței am văzut foarte multe sere, hectare de chiparoși în ghivece, brazi, leandri, ficuși, tot felul de arbuști și de flori, puieți și plante mature, o adevărată industrie a plantelor de grădină și de decor. Vizual ni s-a părut a fi ca un covor brodat cu migală, pe ambele părți ale șoselei, întins către orizont și chiar am discutat de cantitatea de munca ce se ascundea în spatele acelor sere și de faptul că afacerea de acest tip era mai dezvoltată acolo decât pe lângă Sienna sau San Gimignano.
ANZIO. Din Florența am plecat spre Roma, dar am deviat spre Anzio, unde locuia un foarte bun prieten de-al lui Silviu, Adi, împreună cu soția sa, Irina. Am pus la cale un complot de a-l lua prin surprindere pe Adi, Irina ne-a fost complice până la capăt. Când am ajuns la prietenii români unde aceștia sărbătoreau Paștele, Adi era pe terasă liniștit și savura o bere în tihna zilei. Când l-a văzut pe Silviu intrând pe poartă, a rămas fără grai! A început să râdă, să se uite de 10 ori dacă era într-adevăr acolo prietenul lui din copilărie și apoi nu i-a venit să creadă că prietenul său din copilărie i-o copsese în stilul acela. Așa de mirat a fost încât părea total scos din ritmul lui și toți s-au amuzat de efectul surprizei și de...spargerea tihnei!
După depășirea momentului revederii, am făcut un tur al orășelului și al zonei portului, pe la plaja unde se aflau rămășițele ale unei vile romane aparținând lui Nero, pe la far, însoțindu-ne un apus deosebit la malul mării, combinat cu valuri de nori care le dubalu pe cele de la nivelul apei. Irina ne povestea că anii cât ea și Adi au locuit acolo (vreo 14) au fost ca un fel de vacanță prelungită, că nu au reușit să numească acel loc acasă decât într-un mod împrumutat, că nu au reușit să își creeze adevărate rădăcini, pentru că ele se pliază pe oameni, iar acolo, departe, străinul e tot străin, indiferent cât de mult se obișnuiește cu normalitatea din jurul lui. Dorul de adevărata casă îi determină să revină în țară și acest urmează să se întâmple în vară!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu